News Flash:

Cate dintre lucrurile pe care ni le amintim sunt adevarate?

22 Decembrie 2009
1368 Vizualizari | 1 Comentarii
Cate dintre lucrurile pe care ni le amintim sunt adevarate
Afisat la 08:10

Vara anului 2002. Montreal, Canada. Rita Magil conducea pe un bulevard liber intr-o dupa-amiaza insorita, cand o masina a trecut pe culoarea rosie a semaforului si s-a izbit chiar de vehiculul in care se afla. "Am infipt energic piciorul in frana, dar am stiut ca este prea taziu. Credeam ca voi muri", isi aminteste femeia dupa sapte ani de la eveniment. Autoturismul care a intrat neregulamentar in intersecte s-a lovit de masina Ritei, proiectand-o in afara carosabilului, intr-o cladire cu stalpi inalti la intrare. Unul dintre acestia a intrat in masina, oprindu-se la cativa centimetri de capul femeii. Era incarcerata intre fiarele contorsionate, dar, spre uimirea ei, inca vie.

Accidentul a lasat-o pe Rita Magil cu doua coaste rupte si cu o fractura de clavicula. Dar mai rau, femeia a ramas cu tulburari de stres posttraumatic (PTSD) si cu o dorinta arzatoare de a uita. La mult timp dupa ce oasele ei s-au sudat la loc iar ranile i s-au vindecat, Magil era inca bolnava de amintirea stalpilor de ciment care se apropiau cu viteza de chipul ei. "Fac lucruri firesti - gatesc, fac cumparaturi, orice - iar imaginea imi apare in minte de nicaieri", sustine. Inima incepe sa-i bata cu repeziciunea, iar ea transpira si devina nelinistita. Se simte visceral si real, ca un eveniment ce are loc chiar in acel moment.

Majoritatea acelora care supravietuiesc accidentelor sau atacurilor nu dezvolta niciodata sindromul stresului posttraumatic. Dar pentru unii, astfel de evenimente activeaza o memorie de natura patologica, care erupe in mod repetat in constient. "PTSD chiar poate fi caracterizat ca o tulburare de memorie", sustine psihologul Alain Brunet de la Universitatea McGill, care studiaza si trateaza traumele psihologice. "Este vorba despre ceva ce vrei sa uiti si nu reusesti". Acest gen de amintire nu este confuz sau abstract, ci explicit si neindurator. La mai mult de un an de la accident, Magil a vazut advertorialul lui Brunet pentru un tratament experimental de vindecare a PTSD si s-a oferit voluntara. I-a fost administrata o doza scazuta de propranolol, un medicament pentru presiunea arteriala, ce reduce activitatea amigdalei, o parte a creiereului responsabila cu emotiile. Apoi a ascultat o recreare inregistrata a accidentului sau de masina. Retraise acea zi in mintea ei de o mie de ori. Diferenta, de aceasta data, era aceea ca medicamentul rupsese legatura dintre memoria ei factuala si cea emotionala. Propranoloul blocheaza eliberarea adrenalinei, asadar a impiedicat-o pe Rita sa se tensioneze si sa devina anxioasa. Facand-o pe femeie sa se gandeasca la accident in timp ce avea medicamentul in organism, Brunet a sperat sa schimbe pentru totdeauna felul in care ea isi aminteste accidentul. A functionat. Nu a uitat ca evenimenul s-a intamplat dar a devenit capabila sa isi remodeleze amintirea lui, eliberandu-se de teroare in timp ce lasa faptele in urma.

Experimentul lui Brunet erumpe dintr-una dintre cele mai incitante si controversate descoperiri neurostiintifice recente: faptul ca ne alteram memoriile doar amintindu-ni-le. Karim Nader de la Universitatea McGill - cercetatorul care a facut aceasta descoperire - spera ca ea sa le permita oamenilor cu PTSD autovindecarea prin editarea amintirilor pe care le au. Alterarea gandurilor amintite ii poate elibera, de asemenea, pe oamenii prizonieri ai anxietatii, ai tulburarilor obsesiv-convulsive si chiar ai dependentelor. "Nu exista un leac farmacologic in psihiatrie. Dar s-ar putea sa fim aproape de a realiza acest lucru", a adaugat Brunet. Aceste intruziuni recente in memoria umana reprezinta o parte a unui program mai cuprinzator de cercetare neurostiintifica. Pana de curand, amintirile de lunga durata erau considerate a fi atasate fizic in creierele noastre, permanente si de neschimbat. Acum insa devine tot mai limpede ca memoriile sunt surprinzator de vulnerabile si foarte dinamice.

In laborator, ele pot fi amplificate sau diminuate printr-o simpla doza de medicamente. "Timp de o suta de ani, oamenii au considerat amintirile ca fiind legate de creier. In schimb, noi am descoperit ca ele pot fi reconectate - le poti adauga informatii false, pot fi intensificate, slabite si pot fi facute chiar sa dispara", sustine Nader. Impreuna cu Brunet, cei doi psihiatri nu sunt singurii care fac aceste observatii. Si alti oameni de stiinta, proband diferite parti ale masinariei de amintiri a creierului, gasesc in mod similar ca memoria este extrem de flexibila.

Intr-o zi, aceasta noua ramura a stiintei va putea vindeca atat PTSD cat si alte traume mentale. Dar pana una-alta, ne afecteaza deja increderea in ceea ce stim si cum stim. Supune discutiilor si suspiciunii declaratiile martorilor oculari, memoriile de orice fel si chiar cele mai intime repere ale noastre despre adevar. De fiecare data cand ne amintim un lucru, se pare, adaugam noi amanunte, umbrim faptele, le simplificam sau le complicam. Fara sa ne dam seama, rescriem in mod constant povestile vietilor noastre. Memoria, se pare, are foarte multe in comun cu imaginatia, conturand lumi care nu au existat niciodata inainte de a fi colorate de mintile noastre.

Pe urmele Memoriei

Neurologii au privit multa vreme memoria ca pe un soi de arhitectura neuronala, o reformare fizica efectiva a microstructurii cerebrale. In secolul al XIX-lea, pionierul neuroatomist Santiago Ramon y Cajal teoretiza ca informatia este procesata in creierele umane de fiecare data cand un impuls electric traversa o sinapsa, legatura dintre o celula nervoasa si urmatoarea. Memoriile erau astfel construite sau alterate, propunea el, atunci cand structurile din apropierea sinapselor se schimbau. Cu peste un secol mai tarziu, descrierea de manual a memoriei episodice (cunoasterea constienta a unui eveniment), este o versiune mai sofisticata a aceleaiasi idei de baza. Formarea memoriei necesita o coregrafie chimica elaborata a mai mult de 100 tipuri de proteine, dar corolarul este acela ca informatia senzoriala, codata in pulsuri electrice, traverseaza retelele neuronale ale creierului. Impulsurile produc acid glutamic (unul dintre principalii neurotransmitatori) dintr-o celula nervoasa si acesta calatoreste de-a lungul unei sinapse pentru a o activa pe urmatoarea prin conectarea la receptorii sai, semnalizand activ chimic statiile de la suprafata celulei. In ultima faza, semnalele chimice si electrice ajung la centrii de memorie, amigdala - de dimensiunea unei migdale - si hippocampusul - de forma unei banane - structuri adiacente comune ambelor emisfere cerebrale.

Neurologii teoretizeaza ca memoria se formeaza atunci cand neuronii din aceste structuri cerebrale cheie sunt activati simultan de acidul glutamic si de un puls electric, ca rezultat al experientei senzoriale cotidiene. Experienta declanseaza o abundenta biochimica, provocand deschiderea unui receptor specializat de acid glutamic, denumit NMDA, si permitand inonilor de calciu sa inunde celulele. Ionii stimuleaza duzini de enzime care remodeleaza celulele prin deschiderea unor receptori aditionali si prin medierea formarii mai multor sinapse. Impreuna, aceste schimbari fac neuronii sa fie mai sensibili intre ei si sa puna la locul sau scheletul unei amintiri. Manifestarea si adoptarea acestor schimbari ia timp, iar pentru cateva ore memoria este asmenenea bitumului umed - in plina solidificare dar nu inca stabilizata, ci deschisa interferentelor. Odata ce procesul este totusi finalizat, se spune despre memorie ca a fost "consolidata". In descrierea de dictionar, neurologii vorbesc despre memorie in acelasi fel in care geografii descriu muntii - construiti prin procese dinamice, dar odata stabilizati aproape imposibil de remodelat rapid altfel decat prin niste mijloace extraordinare. Pana la sfarsitul anilor `90, aceasta explicare a memoriei era atat de larg acceptata de specialisti incat marele sau autor, neurologul Eric Kandel de la Universitatea Columbia, a fost recompensat cu un Premiu Nobel. Parea ca celor mai multe intrebari despre memorie li se gasisera raspunsuri. Nu este, deci, de mirare ca Nader - pe atunci un tanar doctorand ce studia neurobiologia fricii la Universitatea din New York - a fost extaziat cand a participat la una dintre prelegerile lui Kandel. "Era atat de frumos si de convingator", declara Nader. Insa a inceput sa se indoiasca: Ce se intampla de fapt atunci cand ne amintim trecutul? Actul de amintire in sine anuleaza ceea ce s-a intamplat? Sau amplifica? O amintire trebuie sa treaca din nou prin procesul de consolidare? Nader si-a intrebat consilierul, pe cercetatorul Joseph LeDoux, daca ar fi putut sa studieze aceste problematici. LeDoux isi aminteste ca raspunsul lui initial a fost "Nu iti irosi timpul si banii", insa Nader l-a convins in cele din urma, prea putin banuind cat de departe va merge aceasta linie de cercetare.

Intre timp, indoielile in legatura cu teoria standard a memoriei scoteau capul in lumea din afara laboratorului neurostiintific. La inceputul anilor `90, multi oameni au inceput sa acuze ceea ce pareau a fi amintiri de mult ingropate ale abuzurilor sexuale din copilarie. Aceste recorelari traumatizante ajungeau frecvent la suprafata cu ajutorul tehnicilor de terapie pentru recapatarea memoriei, precum hipnoza sau imaginatia ghidata, in cadrul carora pacientii sunt incurajati sa vizualizeze experiente teribile ale vietii lor. Cercetatorii cognitivi au suspectat ca unele dintre aceste amintiri erau false, produsul neintentionat al sugestiilor facute de terapeut. In sustinerea acestei optici, psihologul Elizabeth Loftus, pe atunci la Universitatea din Washington, a demonstrat cat este de usor de implantat o amintire falsa, in special una plauzibila. Intr-un experiment faimos, ea a oferit voluntarilor o brosura tiparita cu trei povesti adevarate ale unor evenimente din propria lor copilarie, alaturi de o poveste inventata ce descria ratacirea in mall a subiectilor la varsta de 5 ani. Atunci cand au fost, mai tarziu, indemnati sa scrie tot ceea ce isi aminteau despre evenimente, 25% erau convinsi ca toate cele patru li s-au intamplat lor in realitate.

Indignati de controversa memoriei redobandite, alti cercetatori ai cognitiei au descoperit ca falsa memorie este un fenomen normal. David Rubin, care studiaza memoria autobiografica la Universitatea Duke, a observat ca gemenii adulti se contrazic adesea asupra a ce a experimentat fiecare in copilarie. Fiecare poate crede, spre exemplu, ca el a fost cel impins de pe bicicleta de un vecin, la varsta de 8 ani. Aparent, chiar si cele mai fundamentale amanunte despre un eveniment trecut (ca de exemplu cui i s-a intamplat), pot fi pierdute. Nici chiar acele amintiri care se simt de parca ar fi fost permanent imprimate pe creier nu sunt atat de precise pe cat credem. Cu mai putin de un an dupa ce un avion marfar s-a prabusit intr-o cladire de apartamente din Amsterdam, in 1992, 55% din populatia olandeza sustinea ca a vazut la televizor cum avionul a lovit blocul. Multi din ei isi aminteau amanunte precise despre incident, precum unghiul de coborare si puteau spune cu exactitate daca avionul era sau nu aprins inainte sa loveasca. Insa evenimenul nu a fost niciodata filmat. Amintirea impartasita de cei mai multi era o halucinatie, o fictiune convingatoare asamblata prin descrieri si poze ale evenimentului. Iar oamenii au fost convinsi ca au vazut cu ochii lor intamplarea, fie si numai la TV.

Pana la sfarsitul anilor `90, sute de experimente psihologice sugerau ca descrierea memoriei ca o recapitulare a trecutului incifrata neuronal a fost atat de simplificata incat sa rateze cu desavarsire felul in care stau de fapt lucrurile. In loc sa fie un film perfect al trecutului, au descoperit psihologii, memoria este mai degraba ca un colaj schimbator, o istorioara alcatuita din fragmente si construita cu elemente noi de fiecare data cand o recorelare are loc. Daca o amintire este conectata la celulele creierului - o gravura propriu-zisa a informatiei - atunci de ce este atat de usor ca ea sa fie alterata la multi ani dupa un fapt? A fost nevoie de un element strain pentru a "conecta punctele".

Rescrierea trecutului

In 1999, inspirat de discursul lui Kandel, Karim Nader, dorind sa isi satisfaca intrebarile despre felul in care ne amintim si uitam, a pus pe roate un experiment simplu. Nader a intrebuintat o metoda standard folosita in cercetarea fricii, in care soarecii erau antrenati sa asocieze o tonalitate cu un soc electric la unul dintre membre. Animalele invata repede ca acel sunet prevesteste lucruri rele. Si daca il aud saptamani mai tarziu, ingheata de teama. Este un mod facil pentru experimentator sa afle daca isi amintesc ceea ce s-a intamplat. Nader a antrenat cativa soareci in acest fel, apoi i-a facut sa auda sunetul din nou dupa 14 zile, indemnandu-i sa isi aminteasca. De asemenea, i-a injectat in acelasi timp cu un inhibitor de sintetizare proteica, ce previne formarea de noi amintiri, prin interzicerea modificarii sinapselor. Potrivit modelului standard al memoriei, substanta chimica nu ar fi trebuit sa aiba niciun efect de vreme ce amintirea tonalitatii era deja consolidata. In realitate, memoria soarecilor tratati astfel a disparut. Atunci cand Nader a sunat din nou, animalele nu au mai inghetat. LeDoux a fost cucerit de aceasta demonstratie simpla dar puternica. In 2000, lucrarea lui Nader despre reconsolidare a alimentat o nebunie in lumea cercetarii memoriei. El a aratat ca reactivarea unei amintiri o destabilizeaza, ducand-o intr-o stare flexibila si vulnerabila.

Initial, descoperirea lui Nader a nu a fost primita cu foarte mare entuziasm. Totusi, mai multe laboratoare i-au urmat calea, repetandu-i descoperirile si afland, la randul lor, ca multe tipuri de memorie ale multor tipuri de specii se reconsolideaza. Alte grupuri au inceput sa testeze procesul reconsolidarii molecula cu molecula. Grupul lui Nader a constatat ca receptorul de acid glutamic NMDA - care solidifica memoria - este de asemenea implicat in destabilizarea ei. Un grup coordonat de Sue-Hyun Lee de la Universitatea Nationala din Seoul a demonstrat ca proteinele trebuie demolate activ pentru a destabiliza memoria, o evidenta in plus ca amintirile vechi sunt schimbate atunci cand sunt reinvocate. Cercetatorii creierului se iau inca la tranta cu implicatiile acestei premise, incercand sa isi dea seama exact cat de maleabila este de fapt memoria. Cu aceasta noua forma de intelegere a memoriei, au devenit chiar si mai posibile modalitatile controlarii ei: a sosit era tratamentelor pentru memorie. Pentru Rita Magil, care a primit numai doua doze de propranolol pe parcursul unei singure zile, rezultatele au parut incurajatoare. Pulsul ei si tensiunea musculara s-au temperat in timp ce medicamentul i se afla in organism. Si ea a simtit aceasta diferenta, amintindu-si evenimentul tragic ca pe o poveste si nu retraindu-l. Totusi, dupa incheierea testului, amintirile subite au revenit, desi cu o intensitate scazuta. Pentru ea, singurul leac eficient a fost timpul.

Sase sesiuni de tratament cu un total de 12 doze de propranolol administrate au prezentat insa rezultate mai bune. Colaborand cu psihiatrul Roger Pitman de la Harvard, primul care a incercat acest medicament in tulburarile de stres posttraumatic, grupul McGill a tratat aproximativ 45 de pacienti cu PTSD, de la soldati pana la victime ale violurilor. Cei mai multi sufereau de ani buni. Dar dupa tratamentul mai indelungat, simptomele lor s-au injumatatit si au ramas astfel pana la sase luni dupa tratament. Isi amintesc inca ce au trait, dar ii tulbura mai putin. Cercetatorii trebuie inca sa demonstreze ca imbunatatirea este de durata. Daca se intampla astfel, ar putea oferi sperante fara precedent milioanelor de oameni cu PTSD, o dereglare din care numai o treime se recupereaza complet. Brunet spera ca tratamentele similare sa se poata adresa si altor probleme psihiatrice. Anxietatea, fobiile si dependenta sunt tot mai mult descrise ca dereglari ale memoriei emotionale. O coplesitoare memorie a fricii, de exemplu, se poate cristaliza in fobie, in care o experienta relativ sigura precum zborul cu avionul sa fie legata omblilical de un sentiment extrem al pericolului. Oricat ar incerca persoana tematoare, memoria sa emotionala refuza sa se imbunatateasa astfel incat sa incorporeze informatii linistitoare. Un tratament care restabileste memoria emotionala la un nivel mai flexibil ar putea ajuta aceasta imbinare.

Adictia este un alt tip de amintire patologica, dar in acest caz aducatoare de placeri. La fel cum adrenalina declanseaza amintiri emotionale in creier cu ajutorul amigdalei, substantele care creaza dependenta stimuleaza amigdala si forteaza creierul sa formeze amintiri imposibil de uitat legate de placere. Orice contact cu fericirea retrezeste memoria, sub forma unei pofte, a unei nevoi. "Atunci cand vezi pe cineva cu o bere sau cu o tigara simti o sete, suferi de reminiscente, dintr-o memorie emotionala", sustine Brunet. Adaptarea metodelor experimentale de uitare la dependenta poate face mai usoara renuntarea la unele vicii.

Viata reconsolidata

In timp ce neorologii au fost sceptici la descoperirile lui Nader, cercetatorii cognitiei au fost imediat fascinati ca memoria poate fi reinnoita constant. Teoria pare sa le explice observatiile: golul inscris in copilarie in cupa juniorilor, primul sarut etc. Ruland iar in minte aceste amintiri, le retrezim si le reconsolidam de sute de ori. De fiecare data, inlocuim originalul cu o versiune vag modificata. Astfel, ajungi la un moment dat sa nu iti mai amintesti ce s-a intamplat, ci sa iti amintesti povestea ta despre fapte. "Reconsolidarea sugereaza ca atunci cand folosim o amintire, cea originala nu mai este valida sau poate doar nu mai este accesibila. Daca este sa o judecam extrem, memoria noastra este doar atat de buna pe cat este ultima noastra amintire. Cu cat o folosim mai putin, cu atat se pastreaza mai imaculata. Cu cat o intrebuintam mai mult, cu atat o schimbam", sustine LeDoux. Cu totii am experimentat repetarea in minte a unei povesti dramatice de atatea ori incat evenimentele pareau moarte, fictionale, ca si cum ar fi provenit dintr-o poveste, mai degraba decat in viata reala. Aceasta ar putea descrie reconsolidarea la lucru.

Cercetarile de reconsolidare au ajutat la dezvoltarea unei convingeri ca flexibilitatea memoriei ar putea fi functionala mai ales ca un avantaj al creierului decat ca o slabiciune a acestuia. Reconsolidarea ar putea fi modul in care ne innoim bagajul de cunostinte, facand vechile amintiri maleabile in sensul acumularii de noi informatii. "Atunci cand ai de a face cu o experienta familiara, iti amintesti automat memoria originala pe care o ai si cumva noua experienta se strecoara inauntru", sustine Johnathan Lee de la Universitatea din Birmingham in Anglia. Scopul evident al memoriei episodice este, in cele din urma, sa stocheze fapte in speranta de a anticipa ceea ce s-ar putea petrece in viitor. Din perspectiva supravietuirii, memoria constructiva este un bun. Iti permite sa reunesti franturi de informatie pentru a simula viitorul posibil intr-o clipa. "Creierul stie ca exista un viitor", sustine neurologul Yadin Dudai, lider al departamentului de neurobiologie in cadrul Institutului de Stiinta Weizmann din Israel, care colaboreaza cu Nader si LeDoux. Atunci cand ne confruntam cu ceva nou, vrem sa corelam informatiile recente cu amintirile pentru a interpreta mai bine o situatie. Daca efectele secundare sunt cateva greseli, acesta este probabil un pret mic de platit. "A avea o memorie prea exacta poate sa nu fie intotdeauna un lucru bun", a adaugat el.

Privind altfel, memoria si imaginatia sunt doua fatete ale aceleiasi monede. Asemenea memoriei, imaginatia iti permite sa te amplasezi intr-un timp si intr-un loc diferite de cele pe care le ocupam. Aceasta nu este doar o analogie isteata. In studiile recente de neuroimagistica, psihologul Harvard Daniel Schacter a aratat ca amintirea si imaginarea mobilizeaza multe dintre aceleasi circuite cerebrale. "Atunci cand oamenii sunt indemnati sa imagineze evenimente care se pot intampla in viitorul lor personal si apoi sa isi aminteasca evenimente din trecut, constatam o intrepatrundere intensa intre regiunile activitatii creierului nostru", adauga el. Alti cercetatori au descoperit ca oamenii cu amnezie severa isi pierd abilitatea de a-si imagina. Fara memorie, abia isi pot imagina viitorul.

Mintea nepatata

Reconsolidarea modifica vechiile amintiri, dar un alt nou studiu indica un drum catre stergerea lor in intregime. O tehnica de "albire" a trecutului, dezvoltata de Joe Tsien de la Colegiul Medical din Georgia, dupa cum reiese din studiile sale despre formarea memoriei. Atunci cand calciul inunda un neuron in timp ce o amintire este formata, activeaza o enzima denumita CaMKII (kinaza proteica dependenta de calciu/calmodulin). Intre multe alte lucruri, enzima raspunde semnalelor de la receptorii NMDA, coordonand o activitate a receptorilor mai intensa si o semnalizare mai puternica prin reteaua de celule.

Te poti gandi, deci, ca, cu cat este mai mult CaMKII, cu atat mai robusta este o memorie. Dar in experimentele cu soareci, Tsien a descoperit ca exista o limita. Daca el depaseste limita de CaMKII in timp ce animalul isi aminteste activ o experienta, memoria pur si simplu se evapora, conexiunile dintre celule slabindu-se subit. Efectul are loc in cateva minute si este permanent si selectiv, afectand amintirea invocata si lasandu-le pe celelalte neatinse. Intr-adevar, atunci cand Tsien a antrenat un soarece sa se teama atat de o tonalitate prevestitoare de un impuls electric, cat si de o anumita cusca, si apoi i-a injectat CaMKII in timp ce soarecele se afla in cursa, acesta a uitat amintirea legata de teama fata de cusca, dar nu si amintirea legata de tonalitatea ce anunta socul. "Atunci cand amintirea a revenit, ea a si disparut. Sterge amintirea la care te gandesti. Este deci posibil ca manipuland anumite molecule, sa putem altera selectiv amintiri ale creierului", sustine Tsien. Todd Sacktor, profesor de psihologie, farmacologie si neurologie al Universitatii de Stat din New York, a descoperit o tehnica mai aspra dar si mult mai puternica de eradicare a tuturor categoriilor de memorie. El sudiaza proteina kinaza M-zeta (PKMzeta), implicata in mentinerea memoriei. Pe masura ce calciul patrunde intr-un neuron de memorie, PKMzeta este sintetizata, creand o legatura cu receptorii liberi ai acidului glutamic si tarandu-i la sinapsa, acolo unde este construita amintirea. Cu mai multi receptori la sinapsa, semnalele sunt amplificate iar memoria persista. Atunci cand Sacktor a dezactivat PKMzeta cu un compus denumit peptida inhibatoare de zeta (ZIP), a obtinut un raspuns spectaculos: amnezie totala pentru un anumit tip de memorie. Soareci care au invatat cu o zi sau cu o luna in urma sa evite o zona a platformei care era electrifiata au uitat tot ceea ce stiau despre locatia care genera piscaturile. "Inhibi PKMzeta iar acei receptori glutamici dispar foarte, foarte repede. Ca rezultat, si memoria se piede foarte rapid", sustine cercetatorul.

Diferitele tipuri de memorie sunt incifrate in diferite zone ale creierului si, in functie de zona unde Sacktor injecteaza inhibitorul in animalele sale, el poate anula diverse categorii de memorie. In hipocamp, poate sterge amintirile legate de spatii; in amigdala, amintirile legate de teama; in cortexul insular, pe cele de greata. Descoperirea s-ar putea dovedi eficienta in stergerea memoriei fara a provoca pagube. Implicatiile sunt uluitoare. Daca amintirile stocate ar fi fost blocate in creier, e greu de imaginat cum stimularea unei substante chimice ar fi putut sa le stearga atat de repede. "Este o adevarata schimbare de paradigma a felului in care oamenii se gandesc la memoria de lunga durata", spune Sacktor. In vechea viziune, stergerea ar fi cauzat distrugerea permanenta a creierului si sfartecarea sinapselor. In schimb, creierele soarecilor lui Sacktor raman intacte. Odata ce tratamentul cu ZIP inceteaza, animalele se poarta si chiar invata normal din nou. "Este la fel ca formatarea unui hard-disk". Totusi, ZIP nu este nici macar aproape de a se putea folosi pe oameni. In primul rand, compusul ar trebuie sa fie facut dependent de activitate, pentru a tinti anumite amintiri. De asemenea, ar trebui gasita o cale de a il directiona spre punctul potrivit din creier fara utilizarea unui ac. Iar unii oameni chiar isi doresc sa uite. Nu trebuie nici macar sa fi fost victima unui viol sau un soldat care a supravietuit in urma unui razboi ca sa ai amintiri pe care ai prefera sa le uiti. Pentru cei mai mult oameni insa, memoriile neplacute servesc si ca un ghid. La urma urmei, memoria reprezinta esenta a ceea ce suntem. Datorita memoriei stim cine suntem si ce vrem. Uitarea nu este eliberare, oamenii suferinzi de Alzheimer nu se simt liberi ci pierduti si tristi.

Iar cercetatori ca Nader si Brunet nu vor sa stearga mintea oamenilor, ci sa ii ajute pe aceia cu traume sa le depaseasca mai usor, fara a uita prin ce au trecut. Acesti cercetatori, si altii ca ei, LeDoux si Sacktor de exemplu, vor sa controleze lucrurile rele, fragilele procese biologice ale amintirii si rescrierea lor in directia corecta. Pacientii lor isi amintesc tot ce s-a intamplat dar se simt mai putin torturati de propria lor putere patologica de a reevoca momente. "Transformam amintirile traumatizante in amintiri normale, neplacute. Asta este tot ce incercam sa obtinem", declara Brunet. Totusi, acum cand stim ca memoria nu este chiar caracteristica obiectiva si inalienabila pe care o banuiam, putem cadea pe ganduri. Oare tot ce ne amintim s-a intamplat aievea, a fost real?


Distribuie:  
Incarc...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (1)

Desteptu`  | #90349
Copy>Paste din alte site-uri cu material de umplutura la ziar...... Bun pt cei ce n-au ce face altceva, dar.... tot material de umplutura se cheama.
Adauga comentariu
Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.4523 (s) | 22 queries | Mysql time :0.266796 (s)

loading...