Despre sfanta sanatate, bolile si vindecarea lor

Motto: "I-a fost mila de ei; si a zis Apostolilor: dati-le voi sa manance!" (Marcu 6.34-37)

De-a lungul miilor de ani, de crunta patimire în neamul omenesc, Sfintii Parinti ai Bisericii n-au încetat niciodata a aminti tuturor ca vindecarea oricaror boli, patimi sau suferinte nu se poate afla decat numai în dragostea si milostivirea Lui Dumnezeu fata de faptura mainilor Sale. Dintre nenumaratele daruri pe care Ziditorul cerului si al pamantului le-a revarsat din preaplinul vistieriilor adancului iubirii Sale nemarginite asupra omului, cel mai sfant si, prin aceasta, cel care ar trebui pretuit cel mai mult este sanatatea. Fara nici cea mai mica îndoiala, echilibrul desavarsit dintre puterile trupului si cele ale sufletului, pe care îl reprezinta starea de sanatate, descopera ochiului vigilent prezenta fina, discreta (dar deloc lipsita prin aceasta de eficienta si valoare) a harului dumnezeiesc, a binecuvantarii si bunavointei Celui Atotputernic. Pe parcursul celor trei ani si jumatate de activitate mesianica, Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, a adeverit, prin multimea minunilor preaslavite si a tamaduirilor nemaiîntalnite pana atunci, pe care le-a savarsit, ca este si ramane Unicul Doctor al trupului si al sufletului deopotriva, Doctorul Cel Mare: "Crezi tu ca pot Eu face aceasta?" (Ioan 11.26). Tot ceea ce a fost consemnat de Sfintii Apostoli în cuprinsul celor patru Sfinte Evanghelii are o profunda relevanta în
acest sens. Asemeni unei "Enciclopedii Medicale" sau unui "Atlas al patologiilor psihosomatice", ne sunt prezentate toate bolile timpului aceluia, în toata complexitatea si cruzimea lor, tocmai pentru a putea întelege ca la radacina lor sta pricina caderii noastre duhovnicesti. Cauza oricarei boli care roade necrutator
faptura umana este pacatul acesteia. De altfel, si în ansamblul vietii terestre, la scara planetara, urmarea caderii omului primordial din starea de har originar în cea de biologic stricacios si muritor a fost faptul ca recunoasterea de catre omul cazut a valorilor spirituale ale propriei sale existente în Univers s-a limitat si
s-a opacizat într-o masura direct proportionala cu îndepartarea sa de Creatorul sau. Harul sfant a mai
stralucit de atunci în lume doar prin adevaratii nevoitori. Caderea în timpul istoric din starea paradisiaca originara a atras dupa sine nesfarsitul cortegiu nefast al tuturor relelor, chinurilor si patimirilor, care au lovit neîncetat în cele ce s-au numit, ulterior, "efectele firii omenesti": foamea si setea, vulnerabilitatea la ger si arsita, oboseala, boala si îmbatranirea - toate acestea nefiind decat cele mai mici si nevinovate suferinte, în comparatie cu cele care au vatamat sufletul omenesc, cum ar fi: ura, rautatea, lacomia, zgarcenia, zavistia,
invidia, pizma si multe altele asemenea lor, care ucid omenescul din noi, precum oarecand mandria a facut din înger demon, iar neascultarea a golit omul de har si l-a umplut de patimi. Cu alte cuvinte, ratacirea caii celei drepte si abaterea de la adevar este consecinta imediata a întunecarii mintii si a pervertirii vederii
duhovnicesti la o viziune trupeasca, secularizata, înraurita demonic, asupra rostului suprem al existentei. Dovada sta raspunsul Mantuitorului la cererea a doi dintre ucenicii Sai: "Nu stiti ce cereti!" (Marcu 10.39). De altfel, atunci cand Iisus Hristos era confruntat cu o situatie-limita, de boala incurabila a vreunei persoane, de
fiecare data diagnostica cu precizie dumnezeiasca substratul duhovnicesc implicat. Orbiri, infirmitati trupesti, demonizari, hemoragii, cangrenari, garboviri, epilepsii si paralizii - toate acestea sunt prezentate asemeni unui inventar monstruos si înfricosator al bolilor care devastau poporul de rand, toate avand, însa, motivatii de fond în plan duhovnicesc; "Acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post" (Matei 17.21) - deci, nevointa si curatire sufleteasca; "Mare e credinta ta! - si s-a tamaduit fiica ei în ceasul acela" (Matei 15.28) - deci, de traire în Dumnezeu este nevoie; "Iertate îti sunt pacatele, ia-ti patul tau si umbla" (Ioan 5.8) - deci, dezlegarea pacatelor nespovedite era cauza suferintei; "Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu" (Ioan 9.3) - deci, minune de preamarire a lucrarii Lui Dumnzeu în lume prin credinta; "Au lasat-o frigurile si slujea Lui" (Marcu 1.31) - deci, a sluji Lui Dumnezeu cu viata, cu trairea; si exemplele de acest fel ar putea continua. Dumnezeu este Cel Care ne daruieste starea de sanatate ca stare de armonie între toate puterile trupesti si sufletesti.
Vedem, asadar, din toate aceste pilde de viata relatate în Sfintele Evanghelii, ca ratacirea de la calea Lui Dumnezeu si pierderea luminii pe care o aduce cunoasterea Lui Hristos sunt legate deopotriva si de boli ale sufletului, nu doar ale trupului: "Cred Doamne, ajuta necredintei mele!" (Marcu 9.24); "Iata ca te-ai facut sanatos. De acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu-ti fie ceva mai rau" (Ioan 5.14); "Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta?" (Matei 22.12); "Ce ai cu noi Iisuse?" (Luca 8.28) "si-L rugau pe El sa nu le porunceasca sa mearga în adanc" (Luca 8.31). Ca raspuns la toate acestea (si la multe altele asemenea lor), Mantuitorul afirma limpede: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara" (Ioan 6.37). "Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau în lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea" (Ioan 3.17). "Iisus, luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor, a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti, Ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Matei 26.26-28). "Si multi dintre cei dintai vor fi pe urma, si din cei de pe urma întai" (Marcu 10.31), caci "Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra în împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri" (Matei 7.21). Rezulta destul de evident, asadar, ca sufletul care boleste este ucis duhovniceste de uitare, de necredinta si de lene - cei trei uriasi omoratori de suflet, dupa cum îi numesc Sfintii Parinti. Exista, însa, si patimi ale mintii - mai ales cea chinuita de înaltare, de mandrie, de falire cu ratiunea si înalta "teologhisire", caci prin mandrie ratacirea duce la înselare duhovniceasca, la orbire sufleteasca si pana la pierderea dreptei credinte, adica la erezie, adica la pierderea Duhului Sfant si întunecarea mintii prin necunoasterea Scripturilor: "Va rataciti nestiind scripturile" (Matei 22.29); "Cel ce nu intra pe usa, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si talhar" (Ioan 10.1); "Oile Mele asculta de glasul Meu si Eu le cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine" (Ioan 10.27);
"Eu sunt usa oilor" (Ioan 10.7); "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10.10); "cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica" (Ioan 6.54) - iata, acesta este medicamentul suprem! Credinta curata si adevarata, rugaciunea curata si adevarata, trupul curatit prin înfranare si
suflet virtuos prin nevointa. Aceasta este fericirea de a cunoaste calea: "Fericiti cei curati cu inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5.8).