News Flash:

Dincolo de legile sunetelor

12 August 2001
1043 Vizualizari | 0 Comentarii
"Casa celor care nu cuvanta"

Este incadrata, pe laterale, de diverse magazine sau sedii de firme si strajuita, peste drum, de mareata cladire a Teatrului National. Cu zidurile varuite odata in alb - acum spalacite de suflul neiertator al timpului, imprejmuita de un gard din fier forjat, face oarecum nota discordanta cu peisajul din jur. Este "casa celor care nu cuvanta". Pe la ceasurile amiezii (sau seara), trecatorii privesc - unii nedumeriti, altii cu nepasare - liota de adolescenti care se aduna in zona. Din gesturile repezite pe care le fac cu mainile si din exclamatiile guturale pe care gatlejurile lor chinuite le arunca in spatiu iti dai repede seama ca sunt surdo-muti. Odata constientizat acest fapt, creierul da curs unei prime imagini: tineri aparent obisnuiti, pentru care mediul inconjurator inseamna tacere. O tacere apasatoare, aproape perfecta, care creeaza, automat, o a doua imagine: o lume imobila, rece, in care totul pare impietrit, lipsit de zbuciumul vietii. Sau: un spatiu vid, imaterial, in care obiectele si fiintele plutesc ireal, se izbesc fara zgomot, pentru a reincepe apoi sa pluteasca, precum fulgii de zapada priviti din spatele ferestrei intr-o liniste desavarsita. Pentru acesti copii, notiunea de unda mecanica (redusa doar la teoria pe care o invata in scoala, la fizica) se autodemonstreaza. Undele sonore se propaga din aproape in aproape doar in aer. In vid, sunetele nu exista. Iar in vacuumul existent in universul in care traiesc ei, frecventele cuprinse intre 20 Hz si 20.000 Hz nu pot patrunde, dar pot fi imaginate sau inlocuite de sute de semne, care pentru noi - cei pentru care zgomotele au devenit fundalul vital - se contopesc ca semnificatie cu hieroglifele antice.

Sabia lui Damocles

Imobilul care gazduieste Scoala de surzi a fost ridicat in anul 1918. Pana in 1951, cand proaspat instaurata guvernare de sorginte socialista a hotarat infiintarea actualei institutii, cladirea a fost in proprietatea evreilor. Se numea Scoala israelita de baieti nr.1. De atunci si pana in prezent, nu a suferit modificari majore. Timpul si-a lasat amprenta pe ziduri, iar cele cateva cutremure care au incercat sa o darame, n-au reusit decat sa o subrezeasca din incheieturi. Sa o asemene cu un mar apetisant pe dinafara - dar cu miezul stricat. Impresia de trainicie pe care ti-o da cand o privesti din exterior este anulata de privelistea din interior: zeci de fisuri care acopera tavanul salilor de curs (asemenea unor serpi) si care rod continuu din structura de rezistenta a cladirii. Demersurile facute de conducerea scolii pentru ca forurile competente sa aloce fondurile necesare restaurarii au ramas fara ecou. Cand Banca Mondiala s-a oferit sa finanteze lucrarile de consolidare si restaurare, a aparut o alta divergenta: avocatii bancii au descoperit ca situatia de proprietate a imobilului este incerta. Cladirea a fost, pur si simplu, confiscata de comunisti de la evrei, fara sa fie intocmit vreun act legal care sa ateste proprietatea. Si astfel au ramas numai cu promisiunea lui Ion Serbina de a le da, anul acesta, cele sase miliarde lei care ar anula teama profesorilor ca nu cumva peretii sa o ia razna, pe nepusa masa, si sa se prabuseasca peste cei 350 de elevi.

"Auzitori" si "neauzitori"

Aceasta unitate speciala de invatamant preuniversitar este singura din Moldova, in tara mai existand inca patru. Elevii pot urma aici scoala profesionala, specializandu-se intr-una din meseriile de confectioner, lacatus mecanic, tinichigiu auto, tapiter, zugrav-vopsitor, patiser sau cofetar. Singura clasa de liceu urmeaza a fi desfiintata din toamna aceasta. "Nu putem accepta ca elevii nostri sa dea bacalaureatul in aceleasi conditii cu elevii xauzitorix. Am decis sa renuntam la clasa de liceu pana cand ministerul va elabora o metodologie speciala de bacalaureat pentru copii cu handicapuri fizice". Sunt cuvintele directorului Gabriela Lozneanu, cea care profeseaza aici de mai bine de treizeci de ani. "Imi amintesc ca, dupa ce am venit aici ca profesor, aveam elevi care erau mai varstnici decat mine, care tocmai iesisem de pe bancile facultatii", a continuat aceasta.
Pentru cadrele didactice de la aceasta scoala, elevii se impart in doua categorii. "Auzitori" sunt copiii de la celelalte scoli, atat de obisnuite noua. "Neauzitori" sunt copiii carora ei incearca sa le dezvaluie tainele lumii inconjuratoare. De altfel, cu multa truda. Cu multa rabdare. "Avem 55 de cadre didactice, toate cu pregatire psihopedagogica. Terapiile speciale si disciplinele de specialitate sunt sustinute de cinci psihopedagogi. Vreau sa va spun ca nici unul dintre profesori, in momentul cand vine aici, nu cunoaste limbajul de comunicare al surdo-mutilor, ci il invata pe parcurs".
Ceea ce noi, oamenii obisnuiti, numim deoseori "limbaj prin semne", pentru specialisti reprezinta tehnici de terapie specifica surdo-mutilor, denumite ortofonie si labiolectura, reeducare auditiva sau antrenament auditiv. Aici, profesorii sunt obligati - prin firea lucrurilor - sa comunice cu elevii. Si deoarece vorbele nu isi au rostul in acest loc, se folosesc alte tipuri de limbaj. Labiolectura - sau cititul pe buze - se deprinde cel mai greu si este invatata, in speta, numai de elevi. Pentru a va convinge de dificultatea labiolecturii, incercati sa cititi de pe buzele unei alte persoane - si sa distingeti corect - literele m si p. Imaginati-va mai apoi ca acel copil, pentru care sunetele nu exista, trebuie sa distinga corect fiecare litera in parte, fiecare grup de litere si fiecare cuvant rostit. Ca in mintea lui, semnele citite de pe buze nu semnifica sunete - ci cuvinte. Cuvinte pe care nu le-a auzit niciodata si a caror semnificatie se reduce numai la necesitatea de a comunica, la dorinta de a se integra in societate. Intre ei, comunica cel mai des prin mimica gestuala - fiecarui gest, lucru, obiect sau fiinta revenindu-i un anume semn. Sau prin alfabetul dactil, alfabet in care fiecare litera este reprezentata printr-un semn distinct. "Comunicarea e esentiala in aceasta scoala. Deoarece le lipseste auzul, in mod automat nu pot nici sa vorbeasca. Demutizarea e o intreaga lupta, atat intre cadrul didactic care trebuie sa patrunda in lumea aparte a acestor copii, cat si din partea elevilor, care incearca sa inteleaga prin alte mijloace decat oamenii obisnuiti, lumea inconjuratoare."

•O latura specific romaneasca: nepasarea

Pentru ca un copil cu deficiente auditive sa ajunga in aceasta scoala, trebuie sa treaca prin fata Comisiei de Expertiza Judeteana, unde, pe baza unui dosar tip ancheta sociala este orientat spre institutia in care poate sa isi desfasoare coerent procesul educatioal. "Majoritatea provin din familii sarace. Este foarte grav ca la noi nu se urmareste integrarea acestor copii in institutii speciale de la o varsta frageda, cand cei mai multi dintre ei ar putea fi salvati printr-un tratament psihopedagogic specific", spune, mahnita, Ana Rotaru, director adjunct.
Apoi, povesteste cum in strainatate, "in Franta de exemplu, unde am si fost", guvernul impune obligativitatea depistarii si integrarii in scolile speciale a copiilor cu probleme, inca de la varsta de un an. "La noi nu exista asa ceva. Nu urmareste nimeni depistarea de la varste fragede a copiilor cu deficiente. Cei care ajung la noi sunt adusi din doua motive: ori parintii nu au resurse financiare pentru a putea avea grija de ei, ori pentru ca au incredere in noi si in posibilitatea ca, dupa absolvire, copilul sa se poata integra in societate."

"Atentie - surzi!"

La Scoala de surdo-muti, elevii au totul gratis. Totul insemnand casa din internat, masa de la cantina si, mai ales, sprijinul afectiv din partea profesorilor. Copiii isi "omoara" timpul liber "discutand", desenand sau citind. Pentru ca lectura este cea mai abordabila metoda care le permite sa cunoasca lumea. Chiar daca intampina dificultati - necunoscand semnificatia unor cuvinte. Iar desenul este un limbaj universal. Au la activ numeroase premii literare, ba chiar si un ansamblu de dans, care uimeste si "smulge" mai toate locurile fruntase la concursuri. Muzica, atat de necesara (poate din obisnuinta) noua, pentru ei este o alta notiune abstracta. Danseaza simtind muzica prin vibratii, dar dupa ce au invatat, cu o rabdare demna de invidie, luni in sir, fiecare pas de dans, precum si ordinea fireasca a acestora. Au si discoteca. Chiar daca pentru un om din afara ar parea tragi-comic sa ii vada dansand si dupa ce melodia s-a terminat. Este nevoie de o mare capacitate de intelegere a acestor elevi, a acestor modalitati - ciudate, pentru ceilalti - de a se distra, de a incerca sa uite handicapul cu care i-a inzestrat natura. "Auzitorii se comporta rezervat fata de ei. Ca sa nu spun ostil. Fiica mea, Oana, s-a speriat cumplit acum catva timp, cand a avut un incident, in tramvai, cu un controlor de bilete. A fost pentru ea un adevarat soc, pentru ca nu reusea sa distinga ce spunea controlorul, care vorbea foarte repede, si pentru ca tonul si gesturile bruste ale acestuia i-au creat o stare de panica", isi aminteste Anica Vrabiuta, mama care a decis ca fiica ei, ce tocmai a trecut cu brio bacalaureatul, este un copil normal care merita si are aceleasi drepturi ca si un copil "auzitor".

•Un vis frumos

O sala de clasa arata aici altfel. Ca o "masa rotunda". Pentru ca elevii sa vada tot timpul chipul profesorului. Si sa poata comunica. Anul acesta, 150 de elevi ai scolii, care mai poseda resturi de auz, au beneficiat de proteze auditive. Costurile au fost suportate de Casa de Asigurari de Sanatate si de o fundatie americana. O proteza auditiva costa de la patru milioane de lei in sus, iar cele mai performante "bat" peste 600 USD. Ca sa nu mai pomenim de operatia de implant cohlear, care - pentru mai toti acesti copii - ramane un vis frumos ce - din nefericire - nu se va realiza niciodata. Cu toate ca "deficienta ii face sa fie ambitiosi. Vor sa invete. Vor sa ia viata in piept. Sa fie independenti economic". Si poate sa fie singurii care sa constientizeze dimensiunea exacta a existentei.

•Universul linistii absolute

Pentru noi, zgomotele au devenit fundalul existentei. Linistea, tacerea ne face stingheri. Iar daca din cand in cand simtim nevoia de liniste, acesti copii simt zilnic nevoia zgomotelor. Nu sunt oameni izolati. Au o mare capacitate de intelegere. O inteligenta care am putea-o numi sclipitoare. Cu toate ca la varsta de 14 ani au cunostintele pe care le are un copil "auzitor" la 7 ani. Asemenea animalelor salbatice, simt cine le este prieten si cine le este dusman. Viata lor depinde sI de alte legi. Se bazeaza pe alte simturi. Sunt mai subtili in analiza sentimentelor. Mai reticenti. Iar daca noi obisnuim des sa spunem ca viata e o lupta, ei sunt indreptatiti sa o numeasca mai mult decat atat.
Ionel GHERGHINA
Distribuie:  
Incarc...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1808 (s) | 24 queries | Mysql time :0.019413 (s)

loading...