News Flash:

Dulcele targ al Iesilor

4 Februarie 2005
1072 Vizualizari | 0 Comentarii
Rarele clipe de fericire

Se iubeau la nebunie. Pluteau sorbindu-se din priviri pe strazile orasului, inlantuiti intr-un sarut lung si pasionat, nepasatori la agitatia din jur. Nu auzeau nici claxoanele soferilor, nici admonestarile domnisoarelor peste masura de urate si batrane, uratite si mai tare de indignare, cum nici ca-i vedeau pe cei opriti in drum ca sa-i admire: "Doamne, ca frumosi mai sunt!" Se iubeau si asta le era de-ajuns. Casatoria era incununarea previzibila a unei asemenea iubiri, demne de penele marilor poeti. Iar despartirea, petrecuta la cateva saptamani dupa aceea, punea capat povestii.
Ati bagat de seama ca lucrurile bune au obiceiul de a sfarsi prost? E aproape o fatalitate. Cand ti-e lumea mai draga, ceva prinde sa scartaie din senin si nici o stiinta nu se pricepe sa-i gaseasca leacul. De parca raul ar astepta, din miezul tuturor lucrurilor frumoase, clipa nimerita, care nu prea obisnuieste sa intarzie, pentru a ne aminti ca exista.
Mai tineti minte cata bucurie si speranta se citea pe chipurile oamenilor in acel nelamurit decembrie ‘89? Si cat de siguri eram atunci ca am devenit in sfarsit liberi si cate proiecte cladeam pe nisipul acestei certitudini? Si ce usor au prins sperantele sa paleasca la doar cateva ceasuri, sau zile, sau saptamani dupa aceea, ca sa nu mai ramana nici urma din ele?
Mai tineti minte ce scurta a fost bucuria alegerilor din ‘96, cand eram convinsi, iarasi, ca viata ni se va schimba in bine din temelii? Si cat de repede am fost nevoiti sa ne trezim la realitatea de care credeam ca am scapat?
Zice Maiorescu undeva ca mai dureroasa decat neimplinirea idealurilor e tocmai implinirea lor. Pentru ca, adauga el, nu mai ai catre ce nazui. Caci numai speranta ne da puterea de a merge mai departe. Rarele noastre clipe de fericire colectiva din ultimii ani s-au prefacut in tot atatea dezamagiri. Te si prinde mirarea de unde mai avem resurse spre a readuce la viata sperantele de atatea ori intrate in moarte clinica. Ajunge o parelnica geana de lumina ca ele sa reinvie si sa ne imbarbateze. Oricat ne-au descurajat esecurile de pana acum, le punem intre paranteze si ne predam fara conditii in bratele sperantelor. Nici temerea ca o noua deziluzie abia asteapta sa ne ia in primire nu ne face mai prudenti. Bucuria de a crede macar un ceas, macar o saptamana, macar o luna, pare sa fie o rasplata suficienta pentru viitoarea dezamagire. Care, daca luam in serios respectabila traditie, e inevitabila.
Un spirit optimist pretindea, de curand, ca acest lant de iluzii mereu pierdute si regasite nu se poate intinde la nesfarsit, ajungand sa cedeze intr-o buna zi. Si invoca drept argument adagiul stramosesc potrivit caruia nici un ulcior nu apuca sa mearga de prea multe ori la apa. Preluand sugestiva comparatie, cred ca, dimpotriva, ulciorul e proiectat sa dureze cat viata fiecaruia, umplut pana in ultima clipa de la izvorul sperantelor. Si tare ma tem ca politicienii au dintotdeauna cunostinta de aceasta "infirmitate". Si, de aceea, intind cu nerusinare coarda.
Alexandru Dobrescu
Distribuie:  
Incarc...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1713 (s) | 24 queries | Mysql time :0.017984 (s)

loading...