News Flash:

La originile bancului: gloria si decaderea

28 Noiembrie 2009
1005 Vizualizari | 0 Comentarii
La originile bancului gloria si decaderea
Afisat la 08:00

In Romania, a cunoscut gloria in "epoca de aur", iar de 10-12 ani, "gurile rele" spun ca "trage sa moara". Este bancul, expresie a creativitatii orale a omului care are in spate o istorie de peste 4.000 de ani, si in opinia specialistilor s-a transformat de-a lungul timpului intr-o adevarata "forma de arta".

O istorie a bancurilor care sa clarifice motivele care ii fac pe oameni sa rada; cand, in urma cu cativa ani, revista americana New Yorker i-a comandat un articol pe aceasta tema, Jim Holt s-a gandit ca va fi o joaca de copii. O cautare rapida pe net a fost insa de ajuns pentru ca el sa-si dea seama ca se insela: niciun jurnalist sau exponent al comunitatii academice nu abordase inca acest subiect intr-o maniera exhaustiva. Pentru a umple acest gol, Holt s-a pus pe treaba, iar rezultatul anchetei sale a fost cartea "Stop me if you heard this: A History and Philosophy of Jokes", lansata la inceputul acestui an. Asadar, o istorie a bancului, in care autorul este nevoit sa se intoarca in timp pana in Grecia antica (sec.V) pentru a reusi sa defineasca ce a insemnat bancul in decursul secolelor, si care sunt mecanismele de natura psihologica care-i declanseaza efectul comic.

In opinia americanului, bancurile reprezinta o forma de umor reprezentativa pentru nasterea si moartea unei civilizatii; o explozie verbala "condensata", cu radacinile intr-un moment istoric cu caracteristici precise. In plan psihologic, mecanismul este insa mereu acelasi, de aceea orice ancheta pe aceasta tema se intoarce inevitabil la originile rasului. De la Platon la Aristotel, de la Cicero la Freud si Bergson, multi au incercat sa defineasca conceptul de umor, trasandu-i caracteristicile principale si sugerand multiple teorii, dintr-o varietate de perspective, lingvistica, sociologica, psihologica, antropologica si teatrala. Dar, desi bancurile exista si circula de secole, si se "intemeiaza" mai ales pe doua teme (sex si putere), filosofii si psihanalistii au inceput sa le dezbata efectele de-abia in timpuri recente. Francezul Henri Bergson de exemplu, decidea sa dedice un intreg tratat semnificatiei comicului in 1900 (Rasul. Eseu despre semnificatia comicului), cu cinci ani inainte ca Sigmund Freud sa publice si el un eseu despre vorba de spirit si relatia pe care aceasta o intretine cu inconstientul. In zilele noastre, studiile lui Willibald Ruch, profesor de psihologie a personalitatii la Universitatea din Zurich demonstreaza ca ceea ce starneste rasul este decis de personalitatea fiecaruia. Adica exista oameni cu o inclinatie de baza mai conservatoare, cei care prefera bancurile conventionale (in cazul carora stiu ca trebuie sa rada la final), dar mai exista si cei satisfacuti doar de umorul absurd si ironia fina. Pe parcursul secolului XX, a observat Holt, tot mai multi cercetatori s-au aplecat asupra acestei teme, fara insa a ajunge la concluzii univoce. Si avand in vedere ca pe acest teren al bancurilor nu exista certitudini, jurnalistul american si-a oferit contribuitia personala la dezbaterea in curs, teoretizand ca "bancurile sunt un produs al credulitatii umane care, in forma lor cea mai esentiala si mai rafinata reprezinta o forma de arta".

Cea mai veche culegere de bancuri este si ea o descoperire de data recenta. Se numeste Philogelos si a fost scoasa la lumina de Mary Beard, academician al Universitati Cambridge. Cartea dateaza din secolul III sau IV d.Hr. si cuprinde aproximativ 265 de bancuri, "brodate" majoritatea pe seama moravurilor din antichitatea romana. "Aceasta colectie de glume stravechi contrazice mitul popular conform caruia romanii erau toti oameni mandri si rigizi, care se ocupau numai cu razboaiele si constructia de drumuri si bai termale, imbracati in toga", declara Mary Beard.

De altfel, in comediile lui Plaut (secolul III i.Ch) apar asa-numitii "paraziti", cei care mergeau la petreceri fara invitatie, dar cu o foame de nepotolit si cu un carnetel unde isi aveau notate cele mai bune replici si bancuri, spune Mario Andreassi, profesor de Limba si Literatura greaca la Universitatea din Bari. Menirea acestor adevarati "stramosi" ai "piscotarilor" de azi? Aceea de a distra asistenta, facandu-i pe amfitrioni sa uite, intre un hohot de ras si altul, de proverbiala lor rapacitate. "Nu suntem foarte siguri, dar aceste 265 de anecdote in greaca ar putea sa fi reprezentat un fel de carte de capatai pentru cei care intretineau atmosfera la petreceri si banchete, in maniera parazitilor", crede profesorul italian. Era, in fond, cel mai simplu mod de a le avea mereu la indemana, dat fiind ca de cele mai multe ori bancurile se imprima greu in memorie. In opinia lui Jim Holt, tocmai acest ultim aspect a atras si atentia lui Sigmund Freud, autorul uneo curioase analogii cu visele. "Oamenii uita foarte repede atat bacurile, cat si visele ceea ce ar demonstra originea lor comuna in inconstient. Si totusi, tot parintele psihanalizei spunea ca intre banc si vis exista o diferenta semnificativa: primul este facut pentru a fi inteles, in vreme ce al doilea ramane de cele mai multe ori obscur chiar si pentru cel care l-a visat", scrie jurnalistul.

Dar mai sunt bancurile de ieri accesibile omului de azi? Citite in prezent, glumele din Philogelos sunt mai degraba rasuflate, putine fiind cele care reusesc sa-i smulga cititorului un suras, este de parere Andreassi. Si ce-i drept, este complicat de inteles care era efectul unui banc citit la secole distanta, scos din context, si fara contributia esentiala a povestitorului. Victimele predilecte ale bancurilor au ramas insa tot cele dintotdeauna, sau pe-aproape. Peste o suta din vorbele cu haz din Philogelos ii vizeaza pe skolastikos, adica acei intelectuali pedanti cu capul in nori, soarecii de biblioteca. Nimic nou sub soare. Exista insa si ciudatenii, precizeaza profesorul. "De exemplu, in antica culegere de bancuri erau persiflate si categorii pe seama carora in prezent nici prin cap nu ne-ar trece sa glumim, cum ar fi oamenii bolnavi de hernie". Dar acestea sunt doar exceptii, pentru ca multe bancuri ii vizau pe cei veniti din Kyme (Cumae) sau din Sidon, orase "renumite" in antichitate pentru prostia locuitorilor. "Un barbat din Kyme inota cand a inceput sa ploua. Speriat ca s-ar putea uda, el s-a scufundat cat a putut de adanc in apa raului". Nu-i asa ca aduce cu un banc cu politisti sau cu cele care ii au in ras pe moldoveni?

Un alt banc, datat cam pe la 248 d.Hr., relateaza povestea unui atlet care la Jocurile Seculare obtinuse rezultate slabe si este incurajat de un spectator astfel: "Nu-ti face probleme, poate la viitoarele Jocuri Seculare vei fi mai norocos". Tot la mare moda, in Roma Antica erau si bancurile cu sclavi. Unul spune istoria unui cetatean roman care ar fi cumparat un sclav, iar sclavul ar fi murit la scurt timp dupa "achizitie". Catranit, romanul s-ar fi plans negustorului si acesta i-ar fi raspuns: "Ei bine, nu a murit cat timp a fost in proprietatea mea, este o surpriza si pentru mine, crede-ma ". Femeile, in schimb, erau infatisate in bancuri mai mereu ca un soi de nimfomane. Iata un exemplu din Philogelos: "Un tanar isi intreaba soata focoasa: femeie, ce facem, mancam sau facem dragoste? Cum ti-e voia, dar nu-i nimic de mancare, raspunde ea".

Trebuie spus totusi ca in antica Grecie existau si cei care, daca ar fi putut, bancurile le-ar fi interzis cu strasnicie: filosoful Aristotel spunea ca "vorba de duh" nu era decat o forma de insolenta educata, iar Platon in Republica lui recomanda nici mai mult nici mai putin decat o revizuire a literaturii pentru a "epura" pasajele in care zeii si eroii se "hahaiau" prea tare. Orice or fi crezut insa parintii filosofiei, anticii greci n-au putut fi convinsi sa renunte la cei care-i faceau sa rada. La Atena, incepand din secolul IV i.Ch, exista chiar si un cerc al comicilor ("Cei 60"), reuniti periodic in sanctuarul lui Heracle de la periferia orasului. E clar: in patria seriosilor Platon si Aristotel, "umoristii" erau unde fel de institutie. De altfel, potrivit legendei, cei care au inventat bancul au fost nimeni altii decat doi eroi mitologici: Radamante si Palamede.

Adevaruri incomode

In decursul Evului Mediu, arta bancului pare a fi disparut si nici de Philogelos nu se mai aude nimic. Singurii care-si mai permit cate un "spirit de gluma" sunt bufonii, care fac din cand in cand uz de banc pentru a le "servi" suveranilor diferite adevaruri incomode. Se spune ca, in 1340, bufonul regelui Frantei Filip al VI-a ar fi fost cel care i-ar fi dat vestea dezastrului naval suportat de flota franceza la Écluse, printr-un banc.
"Lasii astia de englezi!. "Ce vrei sa zici?"intreaba regele. "Cum ce vreau sa spun? N-au avut curajul sa se arunce in mare ca vitejii soldati francezi, care au sarit din nave lasandu-le in voia dusmanului, si acesta nu si-a aratat nicio intentie de a-i urmari". Totusi, "revirimentul" bancului nu va surveni decat de-abia in a doua jumatate a secolului V, cand culegerile de snoave se vor raspandi ca ciupercile dupa ploaie, poate si dintr-o ratiune de natura pur "tehnica": aparitia caracterelor mobile, care a permis circulatia manuscriselor tiparite, doldora cu bancurile preferate ale iubitorilor genului.

Unul dintre acestia a fost si italianul Poggio Bracciolini (1380-1459), cel care in 1450 a adunat in a sa "Liber facetiarum" toate bancurile (majoritatea scabroase) care circulau la Roma in mediul pontifical. Secretar la opt papi, pe parcursul carierei lui de aproape jumatate de secol, Bracciolini a strans peste 273 de bancuri si anecdote; "culese" multe in timpul calatoriilor sale in Europa, dar mai ales la Bugiale, prestigios "club al bancurilor", cu sediul in palatele Vaticanului, unde seriosii secretari papali se reuneau pentru a se dezlantui intr-o partida de "barfe de palat". Previzibil, succesul editorial al lui Bracciolini nu s-a lasat prea mult asteptat si in scurt timp culegerea respectiva facea deliciul elitelor din jumatate de Europa. Asa-numitele "facetiae" erau "convenabil" scrise in latina, permitandu-le fetelor bisericesti sa se bucure de ele fara temerea ca ar putea ajunge la "prostime", si a o corupe. Dupa 1600, odata cu revigorarea vietii sociale in saloanele nobilimii si burgheziei europene, arta bancurilor a castigat o importanta strategica. Culegerile de astfel de vorbe de duh s-au inmultit semnificativ: "actualizate" cu grija dupa fiecare sindrofie, au devenit cartile cele mai consultate din bibliotecile particulare. Se mai spune insa ca nici cel mai savuros banc nu l-ar fi putut face sa rada pe Isaac Newton: pe cat se pare, omul de stiinta ar fi ras doar o singura data in intreaga lui viata: atunci cand cineva l-a intrebat ce poate fi atat de util pentru umanitate in Elementele lui Euclid. Si nu e un banc.


Distribuie:  
Incarc...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.4111 (s) | 22 queries | Mysql time :0.263202 (s)

loading...