Inca din cele mai vechi timpuri, Bunul Dumnezeu s-a ingrijit de faptura mainilor Sale si ne-a adus in fata ochilor, constiintei prin Sfintele Scripturi aducerea aminte de pacatul cel dintre inceput. In primul rand, pacatul de a nu-L fi iubit asa cum El ne-a iubit pe noi, aducandu-ne dintre nefiinta la fiinta si dandu-ne toate cele necesare si frumoase traiuri. Apoi pacatul de a ne iubi pe noi insine si nu pe cel de langa noi. De mai mult aici nu a fost nevoie ca de aici incolo sa decurga un sir nesfarsit si o multime de alte nenumarate pacate, care apar consemnate in memoria colectiva a umanitatii din timpuri stravechi. Lupta aceasta dintre bine si rau pe taramul inimii omului de la un veac la altul a imbracat tot felul de forme. Astazi, insa, greseala pe care suntem noi in situatia de a o semnala ca fiind de neacceptat este tocmai aceea ca binelui i se spune rau, raului i se spune bine, uratul e vazut ca frumos, frumosul e aratat ca urat, adevarului i se zice minciuna, iar minciuna e data drept adevar. Intr-o asemenea situatie ajungem sa ne mandrim de cele de care ar trebui sa ne rusinam si invers. Iar problema cea mai grava este aceea ca oamenii isi cauta - si li se pare a-si fi gasit - linistea, mangaierea, placerea, bucuria, consolarea, rostul si interesul in lucrurile care de fapt ii vatama, ii chinuie, ii inseala. Daca ar fi sa ne gandim doar la alcool si betie, la tigari si tabagism, la droguri si sinucideri, la desfrau pornografic si bolile mortale ale secolului ar fi de ajuns si lamuritor, suficient in acest sens. Si lucrurile acestea, din pacate, caracterizeaza modernitatea mai mult decat celelalte ale ei, sa zicem stiinta, tehnologia, performantele. Nu dorim aici sa moralizam pe nimeni si cu atat mai mult sa tragem de urechi pe cineva. Dar nici nu putem tacea atunci cand, in mod evident, nu mai e mult si vor incepe a striga pietrele. Caci daca strigatoare la cer sunt pacatele noastre, atunci pamantul insusi pe care-l calcam se va ridica asupra noastra. Si poate e mai bine sa ne trezim cat mai e vreme in pocainta, adica de intoarcere, de imblanzire, de regret si de uitare. Sfanta Biserica, asa ca o mama iubitoare de prunci, ne asteapta, ziua, noaptea, cu bratele deschise si cu lacrimile din ochii Sfintelor Icoane. Iar rugaciunile ei catre Dumnezeu nu inceteaza a pogori din inaltul cerului roua milei Celui Preainalt care face ca totusi soarele sa mai rasara, iarba sa mai creasca, pasarile sa mai cante, oamenii sa se mai bucure. Caci atunci cand mila nu va mai fi, atunci va fi sfarsitul. Poate n-ar fi rau daca ne-am smeti un pic din aceasta trufie moderna de fiinta planetara care a pus stapanire pe Cosmos si il foloseste cum pofteste, desi e clar ca mai mult rau se produce decat bine, daca ar fi sa vorbim fie si numai din punct de vedere ecologic. Poate ar fi bine sa renuntam la orgoliile de cercetatori si de exploratori si de atotstiutori si sa incepem sa mai postim cate putin, sa ne mai rugam pe la cate o sfanta slujba, sa mai miluim pe cate un sarac, sa mai zambim cate unui copil, sa mai bucuram pe cate un frate, sa ne mai si marturisim din pacate si, in general, punand putin frau poftelor trufase si indraznete din noi. Sa linistim un pic din zbuciumul, alergatura, haosul care a ajuns viata noastra de azi si care se dovedeste a fi vanare de vant.
Parintele Calistrat de la Manastirea Vladiceni