Parintele Calistrat
Luând aminte la cuvintele Sfintei Scripturi care accentueaza mai ales imperativul curatirii de pacate si de toata rautatea – îndemn atât de prezent în învatatura mesianica a Mântuitorului Iisus Hristos, încât este practic inseparabil de aceasta – vom descoperi ca "a crede" cuvintelor Lui Dumnezeu înseamna "a trai în lumina poruncilor Lui" – ceea ce implica o stare permanenta de jertfelnicie, adica o lucrare de neîncetata jertfire de sine. Este evident faptul ca nu se poate obtine nimic rodnic în plan spiritual, la nivel sufletesc, fara implicarea harului Duhului Sfânt prin chemarea permanenta a Fiului Lui Dumnezeu (Logosul Întrupat) cu rugaciunea facuta în Numele Lui (cunoscuta cel mai adesea sub denumirea de "rugaciunea lui Iisus").
Toti Sfintii Parinti care au scris despre tainele si feluritele aspecte ale vietii duhovnicesti (scrieri adunate în colectia numita "Filocalia") au reliefat cu precadere rolul si importanta nevointei postului în lucrarea ascetica a rugaciunii. Astfel, fiecare scriitor duhovnicesc în parte a reusit sa evidentieze mereu alte fatete ale acestei nevointe remarcabile prin dinamismul ei interior. De pilda, una dintre problemele cele mai pregnante a fost aceea legata de masura postului, din pricina faptului ca postirea exagerata, împinsa la limitele firii omenesti, nu numai ca nu ajuta, ba chiar primejduieste echilibrul si integritatea starii de sanatate fizica si psihica a persoanei umane. Altfel spus, în loc sa-l apropie, îl desparte pe om de Dumnezeu. Asa se face ca nu putine au fost cazurile de nevoitori care, lipsiti de discernamânt, de dreapta socoteala si de masura cuvenita în înfrânarea la care s-au supus, au ajuns (prin propria lor vointa) la epuizarea prin înfometare si însetare – ba uneori chiar si la moartea fizica (cu putinta de socotit ca sinucidere). De aceea, marii dascali ai lumii si Parinti ai Bisericii, care sunt scriitorii filocalici, au afirmat limpede: postul este arma de smerire a trupului naravas si stavila a patimilor si a poftelor. Si astfel, având în vedere cele trei lupte de capatâi ale ostasului duhovnicesc (cu trupul, cu lumea si cu diavolul), ne-au învatat ca trebuie sa cautam sa purtam fiecare dintre aceste lupte cu arma cea mai potrivita. Spre exemplu, arma cea mai buna în lupta cu lumea este însingurarea ori fuga de lume, prin ferirea de obiceiurile murdare si de faptele rele ale lumii, adica prin "paza" si "atentie" neslabita în toate împrejurarile prielnice prilejurilor de pacatuire (ceea ce s-ar numi în limbaj cotidian "anturajul"): "Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este-al ei; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea va uraste lumea" (Ioan 15, 19). Iata, asadar, o forma a vointei de a nu gândi "de-a gata", de a nu merge "la gramada", de a nu urma spiritului de turma sau gândirii "în bloc", ci de a te distinge – dar nu ca lider sau ca factor de opinie, ci ca persoana. Identitatea personala nu tine de lume, tine de om, iar cultivarea caracterului personal tine de vointa, de educatie si de straduinta fiecaruia. Iisus a trait în sânul poporului iudeu, neamul care a fost iubit si ales de Dumnezeu pentru a împlini Legea-cea-Noua. Si totusi, singur Iisus a fost deopotriva si Pastratorul Legii la modul just, dar si Împlinitorul Legii la modul sacru, desavârsind-o, precum reiese din Sfintele Scripturi: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau profetii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc" (Matei 5, 17). Si "nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan 5, 30). Iata un fapt remarcabil prin care s-a demonstrat ca lupta cu lumea poate fi dusa si câstigata numai în Dumnezeu (în Lege) si cu Dumnezeu (sub Lege): "Parinte, preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca pe Tine!" (Ioan 17, 1).
Postind vreme de patruzeci de zile si patruzeci de nopti, iar la urma flamânzind, Cuvântul-Iisus a înfruntat categoric si biruitor în pustiul Carantaniei subtirimea celor trei mari ispitiri ale raului asupra umanitatii, care sunt si sâmburele relelor ce bântuiesc astazi lumea zisa civilizata, de-a lungul si de-a latul ei. Problema postului se leaga de prima dintre acestea.
Îndemnul prefacerii pietrelor în pâini se refera tocmai la lacomia lipsita de masura; în aceasta consta, de fapt, esenta postului: nu câta mâncare manânci sau ce fel de mâncare manânci – ci cu ce scop o manânci, care este motivul pentru care smeresti trupul si-i tai poftele prin post. Oare legumele si pesmetii n-ar putea aduce si ele sufletului pofte nesabuite? Sau sa-l stârneasca la fapte necrestinesti ori la placeri neînfrânate? Cea dintâi pâine pe care o mâncam este hrana biologica, cea care hraneste, creste si întretine existenta materiala a trupului; o realitate careia Sfântul Apostol Pavel i-a aratat scopul moral si valoarea sociala: „Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manânce” (II Tes. 3, 10). Oare nu acest lucru l-a facut de fapt Iisus Însusi atunci când a respins pâinea nemuncita, câstigul necinstit – tocmai pentru ca de aici începe coruptia umana în societate? Spus-a Dumnezeu: „Întru sudoarea fetei tale îti vei mânca pâinea!” (Fac. 3, 19). Atunci nu cumva cersetorul prefacut si necinstit este cel dintâi consumator de pâine osândita? Milostenia este pentru omul bolnav, batrân, neputincios, neajutorat, saracit în ciuda muncii istovitoare pentru ca hrana nu-i ajunge – dar nicidecum pentru omul certat cu învataturile Sfintei Scripturi, care cugeta ca legea crestina încurajeaza pâinea Carantaniei, pâinea nemuncita, pe care Însusi Iisus a respins-o atunci când a zis: „Scris este: Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).
O alta problema în efortul de trezvire propriu vietii duhovnicesti este mintea. Spune Sfântul Vasile cel Mare: „Vazut-am trup slabanogit de post si totusi plin de patimi”. Cu alte cuvinte, nu postul da sens mintii, ci mintea da sens postului. Mintea îndeplineste doua mari roluri în viata spirituala: unul sufletesc, prin puterea de întelegere prin care rationam si discernem, si unul trupesc – când mintea e pe post fie de profesor, de specialist, de arbitru între bine si rau, fie pe post de suport al poftei si al placerii prin asumarea pacatoasa si patimasa a ratiunilor pervertite ale lucrurilor. E adevarat ca tot prin minte avem si puterea de a închipui, adica de a imagina; aceasta apare independent de vointa noastra, dar ne poate ajuta sa descoperim ca, de fapt, pe aceasta cale poate savârsi lucrari alese, fapte bune, îndreptate catre pazirea poruncilor divine si însufletirea dragostei de Dumnezeu – deci ca un „pazitor al Legii”.
În „Filocalie” se arata limpede ca imaginatia este, de cele mai multe ori, „podul dracilor”. Asadar, tocmai mintea poate fi poarta de intrare a demonilor în interiorul nostru, în omul nevazut; aici se altereaza „fiinta cea tainica a inimii” (I Petru 3, 4), aici vine caderea: „De ce cugetati cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Luminatorul sufletului este mintea tot asa precum „luminatorul trupului este ochiul.” (Luca 11, 34). Acest prag – mintea - este, de fapt, tarâmul dintre lumea vazuta si cea nevazuta. Aici, în minte, îsi fac loc toate cele ce vor deveni ulterior din gânduri trecatoare, fapte marete si împliniri materiale. Cel mai mare dusman al nostru este necredinta sau chiar slaba credinta, îndoiala strecurata în ceea ce cugeti în propria ta minte. Pentru ca de credinta si de necredinta tine mântuirea însasi. Faptele fara credinta sunt moarte, tot asa precum „credinta fara fapte este moarta” (Iacov 2, 26). Iar îndoiala este tot o forma de necredinta, cumva la modul relativ, pentru ca noi nu reusim sa pricepem starea de necredinta ce poate ajunge pâna la moartea sufleteasca. Singurul care cunoaste aceste taine sufletesti este Dumnezeu, pe care-L auzim dojenindu-si ucenicii: „De ce va este frica, putin-credinciosilor?“ (Matei 8, 26), sau, altadata, pe verhovnicul lor, Petru: „Putin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 31). Ca de altfel, si în cazul tânarului lunatic, atunci când rosteste raspicat catre tatal celui bolnav, dar si apostolilor si tuturor celor de fata: „Soiul acesta de demoni nu iese decât numai prin rugaciune si prin post!” (Matei 17, 21). Iata, asadar, ca rolul postului este unul curatitor, iar cel al rugaciunii este unul de trezvie, de trezire, de luare aminte. Iata ce zice Hristos: „Credeti voi ca pot sa fac Eu aceasta?“ (Matei 9, 28); iar raspunsul omului framântat de îndoieli si de neputinte descopera starea de suferinta launtrica profunda: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” (Marcu 9, 29).
În vremea noastra, mai toata lumea detine cunostinte generale si notiuni de dogma si doctrina, numai ca acestea nu sunt deloc de ajuns pentru a putea învinge teama – acel afect napraznic si devastator al fricii care paralizeaza sufletul. Practicarea credintei ar fi o lucrare cu totul minuscula si neînsemnata daca ar presupune doar înlocuirea alimentelor de origine animala cu cele de natura vegetala. Cea mai mare datorie a crestinului este acea de a se descoperi pe sine însusi: „Cunoaste-te pe tine însuti si îi vei câstiga si pe ceilalti” scrie Sfântul Isaac Sirul („Filocalia”, vol. X). Iar în alta parte Îl auzim pe Dumnezeu zicând: nu sti?i ce vreti, „nu stiti ce cereti.” (Marcu 10, 38). De ce? Pentru faptul ca cei mai multi dintre cei care se roaga sau postesc nu au întotdeauna un scop bine determinat. Suntem prea mult cufundati în formalismul de rutina, în obisnuinta cotidianului, în ritualismul popular si pietist, din dorinta de a fi, pur si simplu, „în rând cu lumea”, cu ceilalti. Aceasta nu ajunge nicidecum pentru a fi în acord sau în legatura directa cu Dumnezeu! Taina comunicarii cu Dumnezeu înseamna si duce la îndumnezeire- prin iluminarea duhovniceasca a sufletului si a trupului deopotriva, prin harul dumnezeiesc.
Rugaciunea nu e deloc tehnica, dupa cum nici postul nu e virtute în el însusi, ci un simplu instrument de sporire catre înalt, în dimensiunea verticala a vietii; cea orizontala nu complica mântuirea, numai ca uneori o amâna. „Iisus a zis: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.” (Ioan 14, 6), iar Sfântul Apostol Pavel raspunde: „Nu eu sunt cel ce mai traiesc, ci Hristos este Cel ce traieste în mine” (Gal. 2, 20). Se povesteste în cartile bisericesti din vechime ca undeva, într-o cetate din lumea larga, a venit cândva o seceta mare. Toata suflarea, cler si popor, în frunte cu ierarhi si preoti si calugari, au început rugaciuni pentru ploaie. Si totusi, ploaia întârzia sa apara. Într-un târziu, cineva din popor si-a adus aminte ca la marginea asezarii lor vietuia, retras si neglijat de toti, un pustnic batrân, cu totul uitat de cei mai multi dintre locuitorii acelei cetati, ca un om simplu si anonim ce era. Mai vrând, mai nevrând, îndemnati cu dinadinsul de popor sa-l cerceteze, ierarhul locului si preotii au mers pâna la usa chiliei lui, chemându-l afara. Batrânul a iesit si i-a întrebat mirat ce nevoie i-a împins pâna la el. Iar ei au raspuns: „Seceta; nu mai ploua, si de aceea oamenii au flamânzit, iar cetatea se pustieste.” La care, oarecum uimit de întâmplare si într-o desavârsita inocenta (proprie doar pruncilor si sfintilor), batrânul pustnic i-a întrebat cu simplitate: „Si nu stiti sa faceti o rugaciune pentru ploaie?...” Drept pentru care, în vazul tuturor si nestingherit de nimeni si de nimic, a îngenuncheat chiar atunci, pe loc, si-a ridicat fara sfiala mâinile catre cer, plecându-si ochii la pamânt, si a început a se ruga... Si în timp ce se ruga, iata ca nori învolburati au napadit deodata cerul si au început sa reverse ploaie din belsug asupra tuturor!... Apoi, sculându-se în picioare, batrânul pustnic i-a îndemnat zicând: „De acum înainte asa sa va rugati!”.
Iata adevarata teologie, în toata simplitatea, curatia si nevinovatia abordarii Domnului Dumnezeu de catre om, a Creatorului de catre faptura Sa, fara trepte înalte de filozofie sau cine stie ce nemaipomenite masuri de post. „Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit; inima zdrobita si smerita Dumnezeu nu o va urgisi.” (Ps. 50, 17). „Dati slava Numelui Sau cântând din buze” (Is. Sir. 39, 15) si „Jertfa Îi va fi bineplacuta Domnului” (Maleahi 3, 4). „Daca ati avea credinta cât un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici acolo!, si se va muta” (Matei 17, 20). „Credinta ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca 7, 50).
În concluzie, crestineste vorbind, „la concret”, postul sporeste credinta si împutineaza patimile, facându-ne sufletul mai alb decât zapada si mai stralucitor ca soarele.
