News Flash:

13 decembrie - in mijlocul naturii

13 Decembrie 1999
864 Vizualizari | 0 Comentarii
•"Ma-ntorc in mijlocul naturii ca un cal/ si lepad de pe mine calaretul mort..."

Chiar asa. Este un vers pe care l-am citit de curind, intr-una dintre ineditele lui Nichita Stanescu. Poate prea de curind, prea aproape de 13 decembrie. Sa mi-l amintesc, desigur, desi mi-l amintesc in fiecare zi. Sint prea multe de spus despre Nichita, acum, si mereu, ca sa mai spun si eu ceva. Este prea viu, ca sa vorbim despre el ca despre marele disparut. Atita doar, ca Nichita s-a intors in mijlocul naturii si a lepadat de pe el calaretul inutil. Ca un cal... pe care l-a vazut ca timp. Timp pentru... orice. Pentru poezie, cum a vrut el. Pentru iubire, cum a vrut el. Pentru prietenie, pe care o exersa si o traia ca un zeu. Pentru noi toti, pe care ne-a vazut ca pe o patrie deplina a lui, ca pe purtatorii lui de patrie, prin limba romana. Daca l-a intimidat ceva, vreodata, atunci timpul a fost acela.
Timpul, caruia i-a dat plata, intr-o superstitioasa zi de 13 decembrie, ca si cum asta si-ar fi dorit. Intr-un decembrie pe care nu l-a mai lasat sa-l treca peste an, cum se prevestea, pe sine insusi, intr-unul dintre marile sale poeme. Acest decembrie care obsedeaza, complicitar, soarta literaturii romane, de 16 ani, inchinati nemuririi, de cei care cred, ca intr-o facere de logos, in facerea limbii romane.
Cine este Nichita? se vor intreba multi. Nichita este ceva din ceea ce nemurirea a vrut sa lase peste Carpati. Ceva din ceea ce murirea a vrut sa ia din Carpati. Totul, sub semnul universalitatii.
Intrat, inca din orele vietii, in legenda, ca un mare roman iesit din timp, tocmai pentru a-l putea privi cu detasare, "batrinul" Nichita se nevoieste cu versul, acolo unde a plecat, in neostoita zbatere pentru poezie a prietenului, a "batrinului", a celui de linga el.
Cu accentele tragice ale "Mioritei", "batrinul" credea in depasirea tragismului prin zbor; prin zborul Pegasului eliberat de calaretul mort, si intrat in furtuna gindurilor si a metaforelor. Acolo de unde ne vine inspiratia si "mina scriitoare"; curajul si pana; inertia si cautarile. Acolo de unde ne bat, in fiecare secunda, la usa, mirarile ca sintem, si ca avem ciudatul sentiment ca am putea fi.
Astazi nu am mai avea nevoie de Nichita, decit daca nu ar trebui sa ne batem cu timpul si, implicit, cu destinul; decit daca am iesi din timp. Dar nimanui nu-i este dat acest destin.
Si, de cite ori ne depaseste timpul, citim Nichita; cu o lacrima... "batrine, intors in mijlocul naturii ca un cal".
Liviu APETROAIE
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1406 (s) | 22 queries | Mysql time :0.014906 (s)