Secretele istoriei

Cauzele ce au dus la declansarea razboiului civil spaniol

Publicat: 17 iul. 2014
Razboiul a avut mai multe cauze, multe dintre acestea fiind tensiuni existente de multa vreme si care au escaladat de-a lungul anilor.
Secolul al XIX-lea a fost o perioada foarte agitata in Spania, unde s-au desfasurat numeroase razboaie civile si revolte, provocate atat de reformisti, cat si de conservatori, in tentativa de a se inlatura reciproc de la putere.
Fortele liberale care au preluat puterea pentru prima oara dupa Constitutia spaniola din 1812 urmareau sa aboleasca monarhia absolutista a vechiului regim si sa infiinteze un stat liberal. Cele mai traditionaliste segmente ale spectrului politic spaniol au incercat sistematic sa blocheze aceste reforme si sa sustina monarhia. Carlistii  – sustinatori ai Infantelui Carlos si ai urmasilor acestuia  – s-au unit sub lozinca „Dumnezeu, Tara si Regele” si au luptat pentru cauza traditiei spaniole (absolutismul si catolicism) impotriva liberalismului si ulterior republicanismului guvernelor spaniole din acea perioada. Carlistii, uneori (inclusiv in perioada razboaielor carliste), s-au aliat cu nationalistii (a nu se confunda cu nationalistii din Razboiul Civil) in incercarea de a restaura drepturile istorice (si pentru a obtine autonomie regionala sporita) acordate de fuero din Tara Bascilor si Catalonia. In plus, incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, liberalismul a fost depasit in aripa stanga a spectrului politic de diferite tipuri de socialism si mai ales de anarhism, mult mai puternic si mai numeros in Spania decat oriunde altundeva in Europa, cu exceptia (poate) a Rusiei.

Vezi si Cum a ajuns Franco sa preia puterea in Spania  
Spania a experimentat mai multe sisteme de guvernare diferite in perioada dintre razboaiele napoleoniene de la inceputul secolului al XIX-lea si izbucnirea razboiului civil. In mare parte din secolul al XIX-lea, Spania a fost monarhie constitutionala, dar sub atacuri din diferite directii. Prima republica spaniola, fondata in 1873, a fost de scurta durata. Monarhia lui Alfonso al XIII-lea a durat din 1887 pana in 1931, dar, dupa 1923, a fost sustinuta de dictatura militara a lui Miguel Primo de Rivera. In urma inlaturarii lui Primo de Rivera in 1930, monarhia nu a mai putut pastra puterea si in 1931 a fost declarata a doua republica spaniola. Aceasta republica a ajuns in curand sa fie guvernata de o coalitie de centru-stanga. Au fost adoptate mai multe reforme controversate, cum ar fi legea agrara din 1932, prin care s-a impartit pamant taranilor saraci. Milioane de spanioli traiau sub limita saraciei sub controlul strans al aristocratilor proprietari de pamanturi intr-un sistem cvasifeudal. Aceste reforme, impreuna cu alte legi impotriva clerului, si cu reforme (cu reduceri de personal) in domeniul militar, au creat o opozitie puternica.

Vezi si Razboiul de Independenta al Venezuelei 
Constitutia Republicii Spaniole din 1931 a fost adoptata la data de 9 decembrie 1931 de catre Curtea Constitutionala, dupa alegerile generale spaniole din 1931, care a urmat proclamarii celei de-a doua republici, si a ramas in vigoare pana la sfarsitul razboiului civil din Spania in 1939. Republica Spaniola din exil a continuat s-o recunoasca pana in 1977, cand procesul politic al asa-numitei tranzitii spaniole a permis elaborarea unei noi Constitutii democratice.
Constitutia era organizata in 9 capitole (125 de articole in total), precum si doua dispozitii tranzitorii.
La 28 iunie 1931, in Spania s-au organizat alegeri pentru Curtea Constitutionala a celei de-a doua Republici Spaniole. Cea de-a doua runda a alegerilor, cu diferite alegeri a fost intre 12 iulie si 8 noiembrie. La alegeri au participat inclusiv PSOE, Lerroux (radicalii), radical-socialistii, progresistii (Dreptul Liberal Republican) si Republicanii.

Vezi si Dolores Ibárruri, o eroina a Razboiului Civil Spaniol 
Alegerile au avut ca rezultat o victorie rasunatoare pentru republicanii-socialisti. Republicanii de dreapta si centru (cu exceptia radicalilor) au ramas cu un singur mandat, in timp ce dreapta-monarhica a suferit un serios pas inapoi. Ca rezultat cea mai mare parte a locurilor din Parlament (nucleul s-a format in jurul socialistilor si al radical-socialistilor republicani de la inceputul anului si radicalii progresisti din coalitia de stanga) a condus la asa-numitul ” biennium reformist” intre anii 1931 si 1933.
La alegerile din 1936, rezultatele extrem de stranse au adus victoria unei noi coalitii de socialisti (Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania), liberali (Stanga Republicana si Partidul Uniunea Republicana), comunisti, si diverse grupari nationaliste regionale. Frontul Popular a obtinut 34% din voturi, iar guvernul CEDA, in exercitiu, a primit 33 de procente. Acest rezultat, coroborat cu refuzul socialistilor de a participa la formarea noului guvern, a dus la o teama generalizata de revolutie. Largo Caballero, supranumit „Lenin al Spaniei” de Pravda, a anuntat ca tara este in pragul revolutiei. Aceasta afirmatii au avut doar rolul de a indeparta toti moderatii din coalitia sa. Socialistul moderat Indalecio Prieto a condamnat retorica si marsurile comuniste considerandu-le provocatoare.
Din punctul de vedere al Cominternului, stanga din ce in ce mai puternica, desi fragmentata si dreapta slabita constituiau o situatie optima. Scopul sau era ca, sub acoperirea institutiilor democratice legitime, sa scoata in afara legii organizatiile de dreapta si sa transforme statul intr-o „repulica populara” de factura sovietica, dominata totalmente de stanga comunista, scop declarat nu doar in cadrul instructiunilor Cominternului, ci si in declaratiile publice ale PCE (Partidul Comunist din Spania).

Vezi si Razboiul civil spaniol 
Fara socialisti, Primul Ministru Manuel Azaña, un liberal care sustinea reforme treptate cu respectarea procesului democratic, a condus un guvern minoritar. In aprilie, parlamentul l-a inlocuit pe presedintele Niceto Alcalá-Zamora cu Azaña. Demiterea lui Zamora s-a facut invocand diverse pretexte false si cu incalcarea constitutiei. Desi si dreapta votase pentru demiterea lui Zamora, acesta a fost un punct de cotitura, un eveniment care i-a determinat pe numerosi conservatori sa renunte la politica parlamentara. Azaña era urat de politicienii spanioli de dreapta, pentru ca acesta sustinuse o agenda de reforme in fata unui parlament recalcitrant in perioada 1931–33. Joaquín Arrarás, un prieten al lui Francisco Franco, l-a numit „o omida respingatoare a Spaniei rosii.”Generalii spanioli ii reprosau lui Azaña reducerea bugetului armatei si inchiderea academiei militare in perioada cand acesta fusese ministru de razboi (1931). CEDA l-a finantat pe complotistul Emilio Mola. Monarhistul José Calvo Sotelo l-a inlocuit pe Gil Robles de la CEDA ca principal purtator de cuvant al dreptei in parlament.
Aceasta a fost o perioada de crestere a tensiunilor. Radicalii au devenit mai agresivi, in vreme ce conservatorii au apelat la actiuni paramilitare. Conform surselor oficiale ale perioadei, 330 de oameni au fost asasinati si 1.511 au fost raniti in acte de violenta pe motive politice; arhivele releva 213 tentative esuate de asasinat, 113 greve generale, si distrugerea (de regula prin incendiere) a 160 de edificii religioase.
La 12 iulie 1936, in Madrid, o grupare de extrema dreapta l-a asasinat pe locotenentul José Castillo de la Garzile de Asalt, o unitate speciala de politie infiintata pentru a gestiona violenta urbana. Un politician socialist a fost si el asasinat cu aceasta ocazie. A doua zi, un simpatizant al stangii, Luis Cuenca l-a ucis pe José Calvo Sotelo, lider al opozitiei conservatoare din Cortes (parlamentul spaniol), ca razbunare. Cuenca facea parte dintr-o unitate de comando a Garzilor de Asalt, unitate condusa de capitanul Fernando Condés Romero. Condés era un apropiat al liderului socialist Indalecio Prieto, dar nu se stie daca Prieto a fost complice la asasinarea lui Calvo Sotelo de catre Cuenca. Totusi, uciderea unui atat de important parlamentar, cu implicarea politiei, a ridicat semne de intrabare si a atras reactii puternice din partea miscarilor de centru si dreapta.
Calvo Sotelo era principalul politician monarhist din Spania. El protesta impotriva a ceea ce el considera a fi escaladarea terorii antireligioase, exproprierilor, si reformelor agrare pripite, pe care le considera de natura bolsevica si anarhista. In schimb, el sustinea infiintarea unui stat corporativ si declarase ca un daca un astfel de stat este fascist, atunci si el este fascist.
El declarase ca soldatii spanioli ar fi nebuni daca nu s-ar fi ridicat la lupta pentru Spania impotriva anarhiei. La randul sau, liderul comunistilor, Dolores Ibarruri, cunoscut sub porecla de La Pasionaria, ar fi jurat ca discursul lui Calvo Sotelo avea sa fie ultimul pe care acesta urma sa-l tina in Cortes.
Desi generalii nationalisti erau deja in faze avansate ale planificarii unei revolte, evenimentul le-a furnizat un declansator convenabil, si o justificare publica pentru lovitura de stat planificata de ei.




Adauga un comentariu