Actualitate

Cine ne-a luat mintile (de) la Pelerinaj?

Publicat: 14 oct. 2016
Am vrut sa vad oamenii, dar am întâlnit garduri bine ordonate. Totul era în ordine. Mi-am zis bine, înseamna ca frumusetea ne-a mântuit, mai ramâne sa facem repaos. Multimile de odinioara ce veneau la pelerinajul Sfintei Parascheva s-au diminuat sub potopul de cuvinte negre ce-a curs pe paginile inimilor noastre. Sedusi de intelectuali post-rationalisti (chiar unii dintre noi au fost astfel), sau poate ei însisi intelectualizati cu o duzina de concepte post-rationaliste, o parte din cler a facut un cor comun cu detractorii crestinismului, dar dintr-un motiv contrar vointei lor.

Poate ca, prea îngrijorati de atacurile anticrestine ce implicau tratarea pelerinajului ca un eveniment cultural inferior timpului fantastic pe care îl traim datorita progresului tehnologic, o parte a clerului a spus ca e mai bine sa ordoneze multimile ce veneau toamna de toamna în Iasi, la Sfânta Parascheva. Dar cine ar fi spus atunci sa nu ne facem griji de pelerinajul de mâine, ar fi fost mult prea de neînteles. Cine mai întelegea Cuvântul? Au început sa se nasca jena ca vin multimi de pelerini la Iasi, teama ca nu se vor mai face minuni, prea marea grija ca se îmbolnavesc la rând, si mai mare îngrijirea ca ar trebui sa fie disciplinate.

Si ce-a rezultat din aceasta rânduiala din grija nemasurata fata de aproapele venit de departe? Garduri, jandarmi, echipe de servicii medicale: ordine, disciplina, sanatate. Si, în treacat fie vazut, un flux normal de pelerini bine ordonati. Aceste cuvinte caracterizeaza, cred, pelerinajul din ultimii ani la Sfânta Parascheva. Aura acestui pelerinaj s-a dus acolo unde era de la început: în locurile care se vad cu sufletul, nu cu cuvintele sau imaginile transmise prime-time.
 

Reportaj cu o singura imagine
 
La intrare în Catedrala Mitropolitana, delimitata de garduri mobile, era imobilizata o masina de interventii medicale. Singur, acest artefact al ratiunii îmi parea ca a înlocuit vitelul antic, printr-un umanism elaborat, care are în centru grija fata de om. Acesta a devenit indicatorul precis, onest al starii multimii. Gardurile erau semn ca lumea a fost judecata de cuvinte întelepte si ce a fost de spus s-a scris, de acum sanatatea si ordinea sa conduca lumea. La o distanta mica, ordonat, decurgea normal randul la Sfânta Parascheva. Orice camera video ar fi înregistrat aceasta. Si din imaginile de la slujba, din timpul diminetii de vineri, s-a vazut ca totul e bine. Dar sunt si lucruri nevazute despre pelerinaj, si despre ele voi scrie indirect, prin trimitere numai la ceea ce se vede.
 
M-a îngrozit unde poate duce ratiunea tesuta din grija noastra nemasurata de credinta fata de om. Am vazut ca sterge memoria si nu mai creeaza evenimente. Devenim oameni cumsecade, hranim porumbeii, ne bucuram ca nu ne mai împiedicam de masele aiurite de pe strazi. Ordine si disciplina, jandarmi, soldati, preoti, civili si armurieri amatori din multe domenii tehnico-stiintifice lucreaza la marea opera de îngrijire si bunastare a omului. Pelerinajul trebuie sa fie perfect, asa cum o prelegere stiintifica trebuie sa se produca fara incidente. Îndeosebi fara mari descoperiri, sa nu fim cumva bulversati.

Fara mari minuni, sa nu fim cumva stingheriti ca nu ni s-au întâmplat noua, ci unei necunoscute fara studii doctorale. Dar marile pelerinaje din lume doresc o anumita ordine? Este în esenta lor aceasta ordine? Nu, categoric nu. Acolo se pune în miscare hazardul, nu o multime într-un parc englezesc colosal. Se pun în miscare caile nevazute si neîntelese. Dar în lumea aceasta, toti se trezesc de dimineata sa creeze un om mai bun, mai sanatos, mai bine alimentat, mai repede transportat si, poate, mai repede mântuit.

Dar în aceasta graba de a face un om mai bun, calcam din neatentie aura unei priviri sau atingeri ce sunt însotite, de fiecare data, de o inima cu glas. Nu îl citez pe Luther cu cuvântul ce l-a spus despre ratiunea utilizata prea rational, ar fi nedrept, si stiinta a spus la fel, dar prea putini se îngrijesc de limitele gândirii rationale. Cei mai multi au grija de puterea de a gândi si a o arata cuiva.
 

În trecut, de Ziua Sfintei, erau pline drumurile, de la Gara de Nord, de la autogara din Pacurari sau Vama Veche, apoi Gara Nicolina. Oriunde te aflai în oras, întâlneai grupuri mai mici sau mai mari de pelerini. Puteai sa nu-i iubesti? Faceau, în fond, ceea ce noi nu faceam si, mocnit, desi îi pizmuiam, televiziunile si ziarele relatau despre rabdarea lor, puterea, credinta etc. Aceste grupuri te smulgeau din propria condescendenta cu care, din nesimtirea atâtor simtaminte ce le vom fi avut, cadeam cu totii în mijlocul toamnei.
 
Despre minuni, numai de bine
 
Bucurosi, preotii sau cititorii aveau reportaje bune despre cazuri exceptionale de credinta si descopereau marturii cutremuratoare ale credintei. Ne miscau emotiile strainilor, iubirea si privirea lor fata de Dumnezeu. Înca mai vedem realitatea ca si cum am fi spectatorii copiilor din „Jocurile Foamei”. Dar timpul trece, oricine stie banalitatea aceasta, si ceea ce ne misca atunci, a început sa fie o simpla emotionare: „a, uite, si anul acesta au mai dat niste minuni… ce interesant…”.

Clerul este divizat de ierarhie, asadar, în cea mai mare parte a timpului nu vorbeste. Dar când o face pe mai multe voci, doreste sa fie mai rational decât gândurile Lui Dumnezeu. De liderii culturali se leaga competitia în ale vorbirii: cine aduce (de import, preferabil) cele mai traznite idei despre cum e sa fii crestin în ziua de azi. Da, „ziua de azi”, ca si cum noi am trai cea mai fantastica iluminare si, atunci când trimitem sateliti în spatiu cosmic nu mai facem cu ochiul colegei nou venite sau nu mai bârfim nitel colegul ce-a gresit rezolvarea unei ecuatii de gradul trei…

Uitam ca tocmai cele mai bune filme SF au în centru aceleasi instincte si sentimente care agita lumea noastra de ici colo (mai mult colo, nu am observat un echilibru perfect), numai ca acolo sunt alte mijloace de deplasare prin timp. Iarasi trebuie sa repet: reportaj abstract, asta este situatia vizuala. Si e trivial de simpla aceasta situatie vizuala. Masina de interventii medicale, imobilizata în fata Catedralei Mitropolitane, abia astepta sa-i fie oprita aceasta stare de repaos, ca sa vindece absolut omul. Cine are urechi si le va acoperi cu casti.
 

Liniste, sa se auda nimicul
 
Atunci erau timpuri cu adevarat post-moderne: se împleteau doua, trei, o suta de lumi pe strazi, fara sa se urasca de moarte una pe alta. Acum traim diversitatea care e cea mai rezonabila, cea în care nu mai vedem bunicile întinzând spre noi doua mâini cu flori de busuioc sau linguri de lemn cioplite grosolan; nu mai vedem batrâni cu caciula de miel pe cap si nici femei cu basmale. Acestea sunt bunuri etnografice, acum. Era nevoie, ne-am spus cu totii, dar fara ca unul sa o fi gândit cu adevarat- si toti avem o vina colectiva- de un pelerinaj decent. Ca la carte. Desigur, o carte pe care nici cel mai negru dintre noi nu ar fi citit-o.
 
Caragiale în sus, Caragiale în jos, peste tot Caragiale. Orice era nepotrivit, imediat era citat un loc comun din Caragiale. Totul devenise caragialesc si, astfel, putea fi taxat. Daca s-ar fi spus kafkian, era prea mult, putini înaintase pâna la acest proces de gândire. Dar acum e gata, Caragiale a învins si totul curge fluent, steagurile sunt asa cum trebuie sa fie- anunturi digitale despre starea normala a grupurilor care au venit în aceste zile în orasul cultural Iasi, la pelerinaj. Cultura noastra, se pare, nu e capabila sa dialogheze cu crestinismul în pelerinaj. Oameni onesti, fara iesiri din rând, fara semne, fara nimic. Totul trebuia sa curga. Dar nu oricum, ci asa cum „se deplaseaza” electronii prin firele de cupru si fac posibila, dupa ce stabilesc corect circuitele logice, buna rulare a soft-ului de pe computer.
 
Nu poti face reportaje cu o multime de garduri pe care le vezi prelungindu-se pe lânga un sir parca ascuns de privirile noastre. Astfel, am scris un reportaj abstract, asa cum în avangarda artistica, la un moment dat, câmpurile cu cereale au devenit dreptunghiuri de culoare. Macar aceste culori semnalau ca se mai schimba ceva pe Pamânt. Si vin stiri de la fata locului de pelerinaj, ca rândul merge bine, e un flux constant, fara variatii de tensiune. Numai ca fata nu este a locului, ci a noastra. Si e liniste. Nu se aude nimic. Nici bataile inimii noastre.
 
Unde sunt ce-i ce vin?
 
A fi multime este un test. Pentru credinciosi un foarte important test, iar pentru orasul ce o primeste, un mare test. Nu doar un test al ospitalitatii, ci si al inteligentei: sa stii sa taci, sa nu privesti/pândesti sau sa… Nu orice grup poate fi multime, si atunci, acesta este începutul unui drum sinuos catre, cine stie, când va fi obiectivul atins. În Spania, pelerinajul „Drumul lui Iacob” (El Camino) are sute de kilometri, în functie de traseul ales, dar cine stie cât vei parcurge, poate ca vei reveni peste 5 ani, sau poate te vei descoperi în alte forme.

Dar niciun oras spaniol nu s-ar gândi sa ordoneze meticulos aceasta traditie a romeriei (numele pelerinajului la Roma) dupa cum scrie vreun sociolog ce-a stat câteva nopti la rând. Una e sa stai la rând dupa cineva, alta sa astepti sa te primeasca cea pe care o crezi ca te poate primi… Pelerinii stiu, dar nu îti spun aceasta, pentru ca ei sunt în alta parte fata de cea unde credem noi…cam asa e si viata, mereu în alta parte, cum ar fi vorba romancierului.
 

Trecutul
 
Mi-am amintit de vremea când, pentru prima data, ca neinitiat reporter, am pasit în curtea Mitropoliei, de ziua Sfintei Parascheva. Oamenii pe care îi întâlnesti pe câmp sau în biblioteci, ba chiar si intelectualii mai rafinati, înca vorbeau de ziua Sfintei Parascheva ca de ziua cuiva viu, apropiat prin aura sa. M-a coplesit multimea: m-am temut de ea, dar si m-a fascinat. Acum, ca sa vezi oamenii, trebuie sa te legitimezi în fata unor „jandarmi”, care nici macar ca în „Desertul tatarilor”, nu se asteptau sa vina nici cafelele sa-i mai destinda, daramite…
 
Bunicile si lacrimile nu mai sunt instrumente rapide de masurat credinta. Tunetele si fulgerele- prea idolatre- au fost înlocuite cu ploile si frigul pentru a masura credinta. Dar putini întreaba pe acesti oameni daca au alte fenomene în suflet, atât de mari si intense încât ce as putea scrie eu?
Am vazut batrani tacuti, am vazut femei tacute si monahi tacuti. Nu vedeam ploaia, frigul ca si-ar pune amprenta pe chipul lor, desi tremurau cu totii. Multe barbi tremura prin Iasi zilele acestea, unele de ziua de mâine, alte de fiorul unei rugaciuni curate. Cine are de vazut vede ca nu e la vedere chipul omului…

De fapt, nu prea am vazut ceva, ci mi-au amintit ceva: nu poti masura credinta prin debitul ploilor sau indicele de racire a temperaturii. Stirile traverseaza ecranul cu imagini ale oamenilor asezati la rând si ale preotilor ce îngrijesc relicvele, dar multi nu stim ce sa-i mai întrebam si nu stim unde sa privim si nici cum sa scriem. Parca ne-am luat mintile. Speram sa vina cele bune când, dusi în pelerinaj, nu o sa fim consultati si ordonati din toate punctele de cercetare, ca sa fim sanatosi pentru ceea ce vrem sa rugam un Sfânt, o Sfânta sau direct pe Dumnezeu.



loading...

Comentarii
  • Cultul moastelor nu este un ritual pur crestinesc ci isi are originea in practici pagane mult mai vechi. A fost adoptat, intretinut si incurajat de biserica incepand cu perioada medievala, datorita veniturilor importante ce le aduceau. Poate a inceput populatia sa mai gandeasca: 1. Ziua de nastere a Sf. Paracheva nu se cunoaste cu exactitate (nu era evidenta populatiei pe atunci…) fiind o zi aleasa conventional de biserica pentru sarbatorirea ei. 2. Moastele sunt expuse tot anul la Mitropolie asa ca ce rost are sa te inghesui ca nebunul si sa stai in ploaie pe la cozi interminabile…? De unde credinta asta retarda ca „moastele au mai multa putere de ziua ei …maica ! .” ….3. Nu scrie nicaieri in biblie ca trebuie sa venerezi ramasitele umane .

    • Daca taceai , filosof ramaneai! Nu mai face argumentari pt.ca ramai pe dinafara problemei. Credinta nu are nimic din ce iti trece dumitale prin cap. Poti veni cu toate argumentele tuturor filosofilor care au trecut pe Pamant de la facerea lumii pana azi si tot nu vei reusi sa definesti CREDINTA. Nici forte, energii care sa depaseasca forta CREDINTEI nu vor fi. Despre subiecte din acestea nu iti mai da cu parerea pt. ca esti ridicol , penibil! Abtine-te, nu te dovedi in public superficial!

      • Credinta nu are legatura cu veneratul moastelor si nu este echivalenta cu prostia, ignoranta si indobitocirea programata a maselor. Vorbim de lucruri diferite, dar multumesc pentru raspuns…. nu face altceva decat sa-mi demonstreze valabilitatea rationamentului. 🙂 …. ps. Fac parte din generatia sec XX …

  • Asa este.cine o iubeste pe cuvioasa parascheva poate veni in liniste tot anul cand e aproape pustiu .cine nu….se vede .HOARDE TAMPITE la furat cersit calcat in picioare… Haine rupte pt o lingura de mancare….se poate si altfel.asa e in ultimii 2 chiar 3 ani lucrurile incep sa se potoleasca si sa intre cumva in normal….doar purtatorul de cuvant a Mitropoliei e ingrijorat de numarul mic( plic) de pelerini….Deci cine o iubeste si are evlavie fata de cuvioasa poate veni tot anul.e liber si frumos.

    • Iubirea este nedespartita de jertfa. Cei ce stau la rand dovedesc forta credintei. Nu sunt mucenici trasi pe roata ci fac o mucenicie a minimelor suferinte ale asteptarii, rabdarii neputintelor proprii si ale aproapelui. Rabda frig, foame, dureri, il rabda pe necunoscutul de langa el, sanatos sau lepros, si se vindeca de TRUFIA, de care mata nu ai scapat. Nu toti sunt culti dar sunt multi. De tacerea si rabdarea lor sa te temi. Respecta oamenii caci cu puterea credintei, duc poverile vietii lor de acasa. „Cumintenia” nu este tampenie ci buna cuviinta, curaj, putere, smerenie, credinta. Sunt multi si muti nu sunt lasii si cartitorii. Nu ei se inghesuie la placinte, ei totdeauna sunt la razboi. Roaga-te sa nu iti dea Dumnezeu sa cunosti puterea sfintilor, sa nu cumva faci drumul asta in genunchi numai sa scapi din necazuri !

      • Asta e adevarata invatatura cu care biserica inrobeste mintile slabe si le manuieste dupa bunul plac ! 🙂 . Calea ascezei, a suferintei si a jertfei se face de unul singur in fata lui Dumnezeu , nu in grup. Ceea ce se intampla in fata raclei se numeste manifestare sociala si nu face altceva decat sa separe oile credincioase de cele mai putin credincioase si sa ofere „ciobanilor” utilitatea meseriei lor prost intelese de cei mai multi „culti” ( preotii au terminat toti facultati si au diplome). Acest eveniment nu face altceva decat sa aduca o mica scindare la nivel social intre credinciosi si necredincioasi prin pacatul trufiei cum bine ati spus. Trufia credintei, senzatia ca facand ceva fizic esti mai presus de altii si mai invrednicit sa primesti miluire …. este un pacat :), va place sau nu.

      • Argumentatia logica folosita in postul dumneavoastra se numeste redherring si este o eroare logica des folosita intr-un discurs pentru a convinge de valabilitatea unei afirmatii false ( folositi valabilitatea principiului ascezei pentru a justifica valabilitatea manifestarii) . Cand o sa intelegeti sa va faceti meseria fara trufie, cu smerenie si daruire ? lasati politicienilor minciunile si manipularea … se poate si fara.

  • Interesant articol. El este de fapt o insiruire de panseuri ale autorului pe care acesta le-a scris in diferite momente ale vietii sale: la betie, dupa betie , la trezire dimineata , la momentul de luciditate absoluta… Este interesant si acel panseu care a fost scris imediat dupa ce autorul a inceput cursurile de alfabetizare si nu apucase sa afle ca ,,cei,, cand te referi la aceia se scrie legat.
    Mai trist este ca autorul ne invata ca nu trebuie sa existe nicio ordine si sa nu avem nimic sfant. Sa auzim numai de bine.

  • Mie mi-a placut articolul, bune idei si bine exprimate (si daca se mai scapa cate o greseala asta nu inseamna ca autorul e analfabet, sa fim seriosi…)

    • „putini înaintase pâna la acest proces de gândire” :)))
      SIDORIUC… pari de peste Prut (rusofon!) si scrii „moldovineste”, amaratule!
      Sau agramat, asa cum vad ca au mai constatat deja unii cititori, regretand ca si-au pierdut timpul „savurandu-ti” ineptiile cu pretentii de… act artistic!
      Apreciez, totusi, unicul adevar si momentul de sinceritate din, hai sa-i spunem, articol: faptul ca te-ai inclus printre cei care „…nu stim unde sa privim si nici cum sa scriem. Parca ne-am luat mintile.” :)))

Adauga un comentariu