Eveniment-Social

Criza financiara a presei scrise din Romania

Publicat: 08 iul. 2015
1
Motto: „Una este mortalitatea presei scrise si alta eternitatea presei in general”.
Fatalmente presa de dupa decembrie 1989 cu partile ei bune, dar si cu toate componentele sale deficitare, nu este altceva decat o reflexie a presei comuniste, o proiectie a acesteia intr-un sistem cu totul nou de valori pentru toti actorii acestui important domeniu. Atunci cand s-a prabusit Nicolae Ceausescu, a facut implozie o parte a constructiei statului dictatorial. In vidul creat a trebuit sa apara ceva nou. In oricare dintre componente. Asa s-a intamplat si cu presa. Intr-un interval de timp record, de numai douazeci si cinci de ani,  intamplarea fericita a facut sa ma aflu in epicentrul unor schimbari accelerate si extrem de relevante pentru societatea romaneasca. Din cenusa presei comuniste, printr-un veritabil miracol, s-a produs facerea presei postcomuniste. Ma refer si ma voi referi, aproape in totalitatea, in lucrarea de fata, la presa scrisa.
Si, tot in numai douazeci si cinci de ani, din nimic, a fost creata o putere in  stat, extrem de importanta, o putere care, in intervalul 1996 – 2005, se poate spune ca a dominat, practic, puterile constitutionale si a reusit, in calitate de caine de paza al societatii, sa tina la respect toate institutiile statului. Dupa care, aceeasi presa scrisa si-a pierdut suprematia, cedand terenul audiovizualului si, apoi, internetului, pentru a intra intr-o criza fara precedent, implacabila, fatala, care conduce, sub ochii nostri, la disparitia, practic, a ziarelor si revistelor de pe piata. Evident, acest proces nu este doar unul national.
Presa din Romania nu face altceva decat sa reproduca, poate in conditii mai dramatice, fenomene care se intampla la nivel mondial. Conform studiului „WordPress Trend Report 2014”, realizat de World Association of Newspapers and News Publishers, in 2014, o jumatate din populatia adulta a lumii, inca citea, zilnic, un cotidian. Dintre acestia, 2,5 miliarde lecturau presa tiparita si opt sute de milioane presa digitala. Pare mult? Nu. Aceste cifre indica un trend implacabil care conduce, mai intai, la rasturnarea balantei intre presa scrisa si cea electronica si, apoi, la disparitia treptata a presei scrise. Un proces care se accelereaza exponential. De la centru spre periferie. Sunt voci autorizate in Statele Unite ale Americii care afirma ca in 2016 nu va mai exista niciun ziar tiparit. Si, din aceasta perspectiva, Romania nu este mai departe de unul-doua decenii.
Ce va inlocui presa scrisa? Cum va putea fi informat, in viitor, cetateanul daca nu prin ziare si reviste? Sunt capabile televiziunile sa preia si sa tina stafeta? Si cat timp? Ce se intampla cu presa electronica? Vor pulveriza retelele sociale intregul univers al presei asa cum il stim? Iata intrebari pe cat de provocatoare, pe atat de solicitante din perspectiva sansei autorului de a le da un raspuns. Dar, totusi, in lucrarea de fata voi incerca. Cu observatia ca nu-mi stau la indemna toate mijloacele pentru a ma informa si a considera, la capatul acestui demers, ca am dat raspunsuri cat de cat exhaustive din perspectiva documentarii.
CAPITOLUL I:  CUM RENASTE PRESA DIN CENUSA  COMUNISMULUI. MAGIA FACERII 
1. Presa asa cum era inainte de 1989
Toate publicatiile erau subordonate unor organizatii politice sau de alta natura. Pana la Asociatia Vanatorilor si Pescarilor Amatori, care avea si ea o revista.
Securitatea era infiltrata puternic, in absolut toate redactiile
Presa functiona intr-un regim al economiei de piata
Vanzarea ziarelor nu avea nicio relevanta
Redactiile si redactorii se aflau intr-o competitie, nu profesionala, ci de obedienta 
Statul raspundea de aprovizionarea cu hartie de ziar, de tiparire, de distributie si de toate cheltuielile, inclusiv cele de personal, singura conditie fiind cea a aservirii totale a presei
Au existat exceptii notabile, care confirma regula
Unde si-a facut mana Mihai Carciog?
Isi mai aminteste cineva in ce stare se afla presa romana in 1989? Daca nu, sa incercam sa facem, impreuna, acest efort. Sa incercam sa vedem tabloul asa cum era. Cum functionau ziarele si revistele sub comunism?
Fiecare publicatie era subordonata unui asa-zis editor. Care, de cele mai multe ori, era o organizatie politica. Comitetul Central al CC al PCR avea in subordine ziarul „Scanteia” si o puzderie de alte publicatii de mai mica insemnatate cum ar fi, de pilda, „Era socialista”. Comitetele judetene ale Partidului Comunist coordonau si ele ziarele judetene. Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, dupa modelul partidului, avea in subordine o publicatie fanion „Scanteia Tineretului” si, de asemenea, alte publicatii mai putin importante. Nici Consiliul Democratiei si Unitatii Socialiste nu facea exceptie. Nava amiral a acestui organism era „Romania Libera”. Plus alte publicatii. Pana si Consiliul National al Pionierilor si Soimilor Patriei avea in subordine reviste dedicate celei mai tinere generatii. Apoi, urmau alte si alte organizatii si asociatii, mergand pana la Asociatia Vanatorilor si Pescarilor Amatori. Si acestea coordonau periodice de specialitate. Nici exilul nu era lipsit de grija Partidului Comunist, in materie de propaganda. Publicatiile pentru exil erau, formal, subordonate Consiliului de Ministrii, dar, in realitate, erau controlate de catre Directia de Informatii Externe a Securitatii. Si fiindca tot am amintit de Securitate, trebuie spus ca mana lunga a acestei institutii ajungea in orice redactie, indiferent ca ne referim la zona editoriala a acesteia ori la aparatul tehnic.
Uriasa masinarie de propaganda, din care fiecare ziar sau periodic nu constituia, pana la urma, decat o rotita mai mare sau mai mica, era bine pusa la punct si sub aspect financiar. Redactiile erau, fara exceptie, finantate prin grija Partidului Comunist Roman si a tuturor celorlalte organizatii si organisme editoare. Ceea ce insemna ca presa nu functiona, sub nicio forma, intr-un regim al economiei de piata. Nu exista, practic, niciun fel de concurenta – pentru intaietate sau pentru suprematie sau pentru un numar mai mare de cititori – intre ziare, saptamanale, lunare sau publicatii trimestriale.
Dar cum functiona, totusi, sistemul? In aparenta, simplu. Redactiile ziarelor si revistelor erau bugetate de catre institutiile coordonatoare. Primeau, la inceputul fiecarui an, un buget de venituri si un buget de cheltuieli. Vanzarea nu avea absolut nicio importanta ori relevanta. Nu conta cati cetateni sunt interesati de o anumita publicatie sau cati o cumpara cu adevarat, nefiind obligati sa faca abonamente. Important era ca asa-zisul management – termenul ca atare a fost, mult timp, proscris sub comunism – sa aiba grija si sa nu depaseasca cheltuielile. Si care erau acestea? Erau cheltuieli legate de personal, de tiparirea propriu-zisa a publicatiei – acestea incluzand atat abilitatile tipografice, cat si difuzarea – cheltuieli pentru consumabile, cheltuieli de deplasari, plus un fond de premiere. La capatul unui an financiar, toate aceste costuri insumate nu trebuiau sa depaseasca bugetul alocat.
Veniturile, cele obtinute din vanzarea publicatiilor si din publicitate, erau dinainte planificate, in raport, nu cu vreun criteriu al economiei de piata, ci, pur si simplu, cu ceea ce dorea Sectia de propaganda a Comitetului Central al CC al PCR. In acest sens trebuie precizat ca unele publicatii aveau voie sa difuzeze anunturi de mica sau de mare publicitate, in timp ce altele nu beneficiau de acest privilegiu. Cat priveste abonamentele, ele constituiau baza a ceea ce am putea numi vanzare de presa, cu observatia ca acestea erau obligatorii, atat in ceea ce priveste crucisatorul presei comuniste „Scanteia”, cat si in privinta unor publicatii aflate la scara inferioara a ierarhiei din presa, cum ar fi cele destinate copiilor.
In aceste conditii, singurul efort real pe care il faceau conducerile redactiilor din presa scrisa era legat, nu de competitia fireasca intr-o lume normala dintre publicatii, bazata pe calitatea articolelor, pe noutatea si importanta informatiilor obtinute, ci doar in sensul loialitatii fata de Partidul Comunist, in ceea ce priveste respectarea, cu strictete, a indicatiilor acestuia. Iar daca existau rivalitati si au existat cateva chiar notabile, acestea erau mai degraba izvorate din orgoliul unor personalitati din lumea publicistica ori a unor colective redactionale. In niciun caz nu exista o lupta reala pentru castigarea de audienta, deci pentru cresterea numarului de cititori.
Partidul Comunist avea grija ca toate salariile sa fie platite la timp si, din aceasta perspectiva, nu stiu sa fi existat exceptii, ca o serie de privilegii ale ziaristilor sa fie onorate in functie de pozitia ierarhica a acestora si de statutul in sine al publicatiei, de aprovizionarea cu hartia necesara tiparirii, cu toate consumabilele presupuse de procesul redactional si de procesul tipografic si tot statul, dirijat de Partidul Comunist avea grija ca ziarele si revistele sa fie distribuite uniform, pe teritoriul tarii si nu numai.
In Romania, ziarele si periodicele ajungeau la cititori pe doua cai. Abonamentele, prin intermediul Postei, iar cele destinate vanzarii libere, prin intermediul retelei destinate acestui scop si care este cunoscuta de publicul larg sub numele de Rodipet. Rodipet, cu sediul in Casa Scanteii – cea mai mare constructie din Romania, pana la Casa Poporului, facuta pe model sovietic si destinata, cu prioritate, presei de propaganda – se ocupa de preluarea ziarelor din tipografii, de la gura rotativelor ori masinilor plane de tiparit, de transportul acestora la oficiile postale sau la agentiile locale care, la randul lor, duceau baloturile de publicatii la chioscuri. Intreaga retea de chioscuri, numarand aproape 2000 de unitati, existente in intreaga tara, detinute de Rodipet, era completata si de punctele de vanzare de la sate care, in general, erau localizate in sediile de Posta. Ziarele nevandute erau date la retur si topite.
Hartia de ziar era, in totalitate, asigurata de un combinat construit in acest scop, combinatul Letea, astfel incat nu exista niciun pericol – si nici nu s-a intamplat vreodata acest lucru – ca tipografiile sa fie lipsite de rezervele necesare de role de hartie. Nu conta cat costa editarea unei publicatii si nu conta, de asemenea, daca ea aduce sau nu vreun beneficiu financiar, atata timp cat propaganda de partid era bine servita. Pe parcursul intregii perioade in care societatea romaneasca a fost dominata de Partidul Comunist, presa a putut functiona fara sincope si fara lipsuri, cu precizarea ca, in perioada ultimilor ani, odata cu adoptarea deciziei de restituire a imprumutului catre Fondul Monetar International, au fost impuse o serie de restrictii financiare, nu foarte drastice, in special in zona abonamentelor, la publicatiile din strainatate, care si ele proveneau, exclusiv, din lagarul socialist si a unor deplasari, mai ales externe.
Momentul rasturnarii regimului comunist ar fi putut surprinde intreaga lume a presei romane pe picior gresit. Nu a fost insa chiar asa. Din simplul motiv ca, in ciuda tuturor restrictiilor, in ciuda controlului din ce in ce mai sever al Partidului Comunist si al Securitatii, au existat suficienti jurnalisti care, bine informati asupra realitatilor din lumea libera, s-au pregatit, instinctiv, pentru a face fata provocarii economiei de piata.
Din aceasta perspectiva, trebuie precizat ca au existat si o serie intreaga de exceptii care confirmau regula. Au existat initiative tolerate de propaganda de partid, in special in zona editarii unor almanahuri, publicatii consacrate cuvintelor incrucisate ori a celor dedicate fotbalului, care functionau intr-un regim relativ de economie de piata. Cu bani mai putini, contabilizati sau deloc contabilizati. Castigurile realizate erau impartite intre ziaristii initiatori, editorii ad-hoc, activistii de partid ori din domeniul sportiv si chiar unii securisti, care inchideau ochii la operatiuni, in linii mari tolerate de Partidul Comunist. Pentru a ma opri asupra unui singur exemplu, voi semnala faptul ca unul dintre cei mai proeminenti investitori si intemeietori de presa postcomunista, regretatul Mihai Carciog, „si-a facut mana” in umbra Biroului de Turism pentru Tineret, subordonat Comitetului Central UTC, publicand o serie de periodice, profitul fiind impartit, cu generozitate, intre „baietii buni”.
2. Aparitia presei libere
Big bang-ul presei independente se produce simultan cu fuga lui Nicolae Ceausescu
Care au fost primele ziare dupa 22 decembrie 1989?
Cum se explica miracolul?
Pe acest fond, imediat dupa fuga cuplului Ceausescu, inca inainte ca regimul sa sucombe, in mod oficial, presa libera a explodat. In acel moment al big bang-ului, presa scrisa devenise, instantaneu, si libera si independenta. E adevarat, nu pentru mult timp. A aparut mai intai „Libertatea”. Din cenusa „Informatiei Bucurestiului”. Apoi, la o ora-doua, alte doua ziare, „Scanteia Poporului”, numit putin mai tarziu „Adevarul”, din cenusa oficiosului PCR „Scanteia”. Si, „Romania Libera”, condusa de Petre Mihai Bacanu si grupul sau de dizidenti, din cenusa acelei „Romanii Libere”, bine controlata de Sectia de presa a PCR. Si, a urmat „Tineretul Liber”. Nascut din cenusa „Scanteii Tineretului”. Dupa acelasi model s-au transformat, in decurs de nici o saptamana, toate ziarele judetene din reteaua propagandei de partid. Si au aparut, din neant, si primele publicatii cu totul si cu totul noi. „Universul” lui Octav Buruiana, „Baricada”, „Zig-zag”, „Oblio”. Si multe altele. Din aceasta categorie, una dintre cele mai proeminente publicatii s-a nascut in orasul erou si a purtat, in mod firesc, numele de „Ziarul Timisoara”.
Cum a fost posibila o asemenea metamorfoza? Cum a fost posibil ca, peste noapte, sute si sute de publicatii sa recompuna intreg mediul gazetaresc din Romania? Cum a fost posibil sa apara sute si sute de ziare si reviste, intr-un timp record, in care mii de ziaristi, mai experimentati, mai putin experimentati sau deloc experimentati, scriau si publicau tot ceea ce doreau. Neconstransi decat de propriile exigente de constiinta. Raspunsul tine de miracolul evenimentelor din decembrie 1989. De dorinta extraordinar de mult inhibata pana atunci, de exprimarea libera, de visul pe care oamenii, pentru prima data dupa mai multe decenii, si-l vedeau realiza. Si nu numai. A fost si un miracol de natura economica.
3. Cum s-au organizat primele ziare? Cum au functionat ele?
Cum a fost intinsa tava cu bunatati, din care s-au servit toti initiatorii noilor publicatii?
Munitia presei, care este hartia de ziar, era asigurata
Rotativele duduiau aproape pe gratis
Rodipet, la dispozitia tuturor
In fostele sedii ale presei comuniste se converteau in  jurnalisti liberi, fostii condeieri propagandisti 
In 1990 autoritatile manifestau o mare disponibilitate si generozitate fata de presa libera 
Afacerile de presa s-au facut din nimic
Se cumpara tot ce exista pe piata, in materia de presa
Presa devine prima industrie a economiei de piata din Romania
Tava cu bunatati era intinsa. Oferita, cu generozitate, pentru toate publicatiile transformate din cele de partid sau apartinand altor institutii comuniste, dar si pentru publicatiile cu totul si cu totul noi. Pur si simplu, acestea aveau totul la dispozitie pentru a incepe. Combinatul de hartie Letea functiona din plin. Piata romaneasca era aprovizionata, cu abundenta, cu hartie de ziar, pur si simplu, din inertie. Era de neconceput pentru statul comunist ca presa, cel mai important instrument de propaganda, sa fie lipsita de munitie. Or, cea mai importanta munitie pentru functionarea presei era hartia de ziar. In decembrie 1989, toate depozitele de hartie erau bine aprovizionate, iar camioanele cu role plecau ritmic, bine incarcate, de la combinatul Letea catre toate capitalele de judet ale tarii.
Redactiile, pentru a putea functiona, au nevoie de jurnalisti. Acestia existau. Erau de ordinul miilor. Raspanditi in toata tara. Erau bine pregatiti profesional. Si, unii dintre ei, dispusi sa nu mai faca niciun fel de compromisuri. Si sa-si exercite meseria cu onestitate. Exista si un numar impresionant de mare de tineri care doreau sa devina jurnalisti si aveau toate premisele pentru a putea intra in redactii si, cu o pregatire facuta pe parcurs, sa-si onoreze cariere de succes. Existau, de asemenea, sedii. Bine mobilate. Echipate cu tot ce era necesar. Erau sediile presei comuniste. In care au fost editate ziare si reviste purtand denumiri noi. Existau, de asemenea, numeroase sedii libere.
La fel cum nu a fost o problema pentru noile partide infiintate de a primi, de la Regia Protocolului de Stat, cladiri pentru a functiona, la fel a existat, la inceput, in decembrie 1989 si ianuarie-martie 1990, o mare disponibilitate a autoritatilor de a oferi, cu generozitate, asemenea sedii pentru functionarea noilor publicatii. Exista, de asemenea, o societate nationala de distributie. Pe care o cunoastem sub numele de Rodipet. Aceasta dispunea de aproape doua mii de puncte de vanzare in intreaga tara. Ele, cu intregul lor personal bine instruit si cu o baza auto in stare de deplina functionare, se aflau la dispozitia noilor publicatii. Posta avea un intreg mecanism care functiona, menit sa duca la destinatari abonamentele. Si, in fine, in intreaga tara existau tipografii, cu un personal bine calificat, ale caror rotative sau masini plane asteptau noile publicatii. Deci, exista intreaga infrastructura necesara exploziei presei libere.
Este firesc sa se puna intrebarea cu ce bani functiona, totusi, la inceputul inceputului, acest urias angrenaj. Ei bine, afacerile de presa s-au facut din nimic. Sau, aparent, din nimic. Noile publicatii, pe masura ce s-au privatizat, luand locul angrenajului propagandei comuniste, au facut-o la fata locului, preluand, pur si simplu, prin contracte de inchiriere sau de comodat, intreaga baza materiala existenta. Iar plata se facea, cum e este si firesc, atunci cand se facea corect, nu inainte, ci la sfarsitul lunii. La fel se intampla si in ceea ce priveste costurile legate de procesul tipografic sau de contravaloarea hartiei de ziar. Nici salariile nu erau platite in avans, ci dupa treizeci de zile sau, in cel mai rau caz, dupa cincisprezece zile. Dar, in tot acest timp, pana la scadenta, presa incasa de pretutindeni bani. La fel cum veneau, cu generozitate, si contractele de mare publicitate sau anunturile de mica publicitate.
Interesul oamenilor pentru ziare si reviste era uluitor. Pentru prima data, ei aveau posibilitatea sa urmareasca o multitudine de genuri publicistice, sa ia contact cu o multitudine de opinii si sa primeasca informatii, multe dintre ele socante, din toate domeniile de activitate. Pur si simplu, cei mai multi dintre romani vroiau sa cumpere tot ce exista pe piata. Asa ca, morisca cu bani zbarnaia. Ziarele si revistele, fie ca erau create din cenusa propagandei de partid, fie ca erau noi, incasau, zi de zi, sume uriase de bani din vanzare, fireste, dupa ce distributia isi oprea partea ei. Care, la acea data, era extrem de modesta. Cateva procente, doar, din costul unei publicatii. Abia dupa doua saptamani, in ceea ce priveste salariile si, dupa o luna, in ceea ce priveste celelalte costuri, noile edituri plateau contravaloarea unor prestatii si ramaneau cu castiguri exorbitante. Pe care le puteau, imediat, investi. Intre timp, rulajul in sine era extraordinar de mare si producea, la randul lui, venituri.
Asa se face ca presa scrisa prospera din punct de vedere economic, devenind prima industrie redutabila a unei Romanii trecuta in regim de economie de piata si aveau si posibilitatea de a isi extinde, exponential, aria de activitate in acelasi domeniu, in domenii conexe sau, pur si simplu, in cu totul si cu totul alte zone economice. In absenta inca a unor televiziuni particulare, care sa le faca cat de cat concurenta, in conditiile in care posturile de radio particulare erau si ele nesemnificative ca numar si ca forta, presa scrisa din Romania pornise intr-o veritabila defilare, pentru a domina noua economie de piata. In primavara lui 1990, salariile jurnalistilor si, in general, ale tuturor celor care lucrau in domeniul presei scrise, cresteau exponential, aceasta realitate generand o atractie sporita a oamenilor, in special a tineretului, catre acest domeniu.
4. Cat de libera era presa libera?
Pretutindeni, ierarhiile erau rasturnate. Dar, in beneficiul esaloanelor doi si trei
O reteta sovietica, cu ingrediente de tip european
La fel cum a fost schimonosita democratia, a fost schimonosita si presa 
„Romania Libera”, exceptia care confirma regula
Depinde din ce perspectiva privim lucrurile. Daca ne plasam in zona publicatiilor recent transformate din sistemul de propaganda comunist, putem spune ca, pretutindeni, ierarhiile au fost, relativ, rasturnate. In sensul ca, imediat dupa 22 decembrie 1989, au fost inlocuite conducerile publicatiilor. Prin urmare, la comanda nu au ramas fostii sefi. Acestia, fie au fost exclusi din redactie, fie au primit roluri insignifiante. Dar, rareori, cei mai talentati si cei mai putin manjiti jurnalisti au fost cei care au preluat stafeta. De obicei, in pozitii cheie, erau oameni din esaloanele doi si, mai rar, din esaloanele trei ale structurilor de conducere ale ziarelor sau saptamanalelor. Ceea ce s-a intamplat in presa, din aceasta perspectiva, a inlocuirii la comanda, reproduce, la indigo, ceea ce s-a intamplat si in plan politic. Tara era condusa, nu de catre dizidenti, nu de catre anticomunisti, nu de catre promotorii economiei concurentiale, libere, de piata, ci de catre ilustrii reprezentanti ai esaloanelor doi si trei din fosta conducere.
Pentru a intelege intregul mecanism de preluare si mentinere a puterii in aceasta parte a presei postdecembriste, trebuie sa observam, mai in detaliu, ce s-a intamplat in viata politica care, pana la urma, a constituit un model pentru masa unor jurnalisti care aveau reflexul conditionat de a imita gesturile stapanilor. In incercarea lui, de altfel reusita, de a acapara puterea, de a confisca revolutia si de a-i anihila efectele, cel putin cele pe termen scurt si mediu, pentru a-si proteja grupul de interese, Ion Iliescu a recurs la un subterfugiu. Sub pretextul realizarii unei armonii la nivelul statului si al continuitatii in discontinuitate, el a aplicat o reteta care fusese experimentata, cu succes, in Uniunea Sovietica, de catre Gorbaciov. Introducand in aceasta reteta, desigur, pentru derutarea adversarului, ingrediente de tip european.
In mod concret, a anuntat, inca din ianuarie, prin intermediul lui Silviu Brucan, ca Frontul Salvarii Nationale, pana atunci o organizatie civica, in fruntea careia, la inceput, s-au aflat, in mod formal, si cativa dizidenti, gen Doina Cornea sau Ana Blandiana, urmeaza sa se transforme in partid. Dar pentru a nu lasa, Doamne fereste, impresia ca, din nou, un unic partid, un partid stat va acapara puterea in integralitatea ei, a informat opinia publica interna si externa ca in competitia electorala, care urma sa aiba loc cat de curand, urmau sa participe si partide politice nou formate. In baza unor proceduri extrem de sumare. Si atunci, pe langa FSN si cele trei partide istorice, Partidul National Taranesc Crestin Democrat, condus de Corneliu Coposu, Partidul National Liberal, condus de Radu Campeanu si Partidul Social Democrat, condus de Sergiu Cunescu, s-au format, aproape instantaneu, dar deloc spontan, zeci de alte partide. Intamplator sau nu, chiar in imobilul in care locuiam, langa Foisorul de Foc, avand ca vecini doua personalitati ilustre, N.S. Dumitru si Serghei Mesaros – ambele familii cu conexiuni serioase la Moscova – au fost pregatite actele pentru mai multe partide politice, care s-au inscris simultan. E limpede de ce. FSN, daca ar fi ramas singur si ar fi concurat cu cele trei partide istorice, ar fi ramas izolat pe scena politica. Si ar fi pierdut batalia electorala. Alcatuindu-se atat de multe partide, Ion Iliescu a putut domina, inainte de alegeri, structura hibrida legislativa care conducea Romania si unde au fost elaborate actele normative care au stat la baza initierii alegerilor. Si, astfel, utilizand aceasta reteta care, de fapt, este o diversiune politica, Ion Iliescu a reusit sa convinga populatia ca, in comparatie cu toate caricaturile care reprezentau diverse partide politice, este mai bun si poate constitui garantii mai mari pentru o Romanie viitoare.
In oglinda, la fel s-au petrecut lucrurile si in redactiile postcomuniste. Dupa ce conducerea a fost preluata, de fiecare data, de catre un Ion Iliescu, provenit din esalonul doi-trei de conducere, acesta s-a inconjurat de personaje de acelasi calibru, dar pentru o imagine publica cat mai convingatoare, au fost integrati in aceste structuri, de fatada, si cativa dintre rebelii redactiilor. Dintre acestia din urma, unii s-au integrat acestor nuclee de conducere, iar altii au fost eliminati. Pretutindeni s-a intamplat la fel. Cu exceptia „Romaniei Libere” unde, in trecutul recent, avusese loc o trauma mult prea puternica, prin tentativa grupului Petre Mihai Bacanu de a edita un ziar ilegal, sanctionata extrem de dur de Securitate.
In ceea ce priveste presa nou creata, acolo lucrurile au stat cu totul si cu totul altfel. Aproape fara exceptie am avut de a face cu ziare si saptamanale de avangarda, care s-au luptat, in plan publicistic, pentru democratie, pentru lichidarea comunismului si care, in mare masura, au avut o conduita liniara pe parcursul intregii lor existente, mai scurte sau mai lungi. Pana si ziarele de partid au urmat acelasi model. „Dreptatea”, editata de PNTCD, sa ne amintim, reprezenta cu totul altceva, plasandu-se la un pol diametral opus in comparatie cu „Dimineata” sau ziarul „Azi”, apartinand FSN. Dar si unii si altii, in nebunia generala in care toata lumea cumpara toate publicatiile, prosperau sub aspect financiar. Cel putin din aceasta perspectiva, nu se poate afirma ca, in ianuarie 1990, redactiile ori jurnalistii se aflau sub vreo constrangere materiala. Dar situatia avea sa se schimbe destul de repede.
5. Primele atacuri impotriva unei prese aflate in crestere
Un razboi ideologic purtat in plan propagandistic, prin presa
Terenul de lupta, presa scrisa, unde ziaristii au inceput sa se macelareasca intre ei 
Porcaiala reciproca este viermele care a inceput sa strice fructul libertatii 
Presa libera, tinta a mineriadelor. Cu sprijinul noi Securitati
Prima tentativa de promovare a unei legi a presei si solutia lui Adrian Severin 
Compromiterea din fasa a Codului Deontologic
Dirijarea si manipularea informatiei de interes public, prin intermediul presei corupte 
Cenzura presei cu ajutorul … hartiei de ziar
Si Rodipet se transforma intr-un instrument de manipulare
Razboiul ideologic, razboiul intre FSN si partidele istorice, razboiul intre cei care doreau un comunism trecut printr-o operatie estetica, pentru a simula democratia, si cei care se luptau pentru o democratie autentica, a fost purtat, cum era si firesc, in primul si in primul rand, in camp propagandistic. Si, cum nu exista decat o singura televiziune, cea de stat, decredibilizata, terenul de lupta a fost presa scrisa.  Numai ca jurnalistii, puternic impinsi de la spate de catre politicieni, dar si de catre fostii securisti, disimulati in mai toate partidele si organizatiile societatii civile, nu s-au marginit in a oferi informatii, argumente si comentarii alternative, ci au inceput, literalmente, sa se macelareasca intre ei. In scris. In tiraje mai mari sau mai mici.
Porcaiala reciproca, in general compusa, mai mult din calomnii, decat din adevaruri, s-a transformat intr-un vierme, la inceput insignifiant, dar care, asa cum s-a vazut dupa ani de zile, a reusit sa devoreze, pe dinauntru, proaspatul mar al presei independente. Atunci cand credibilitatea presei scrise din Romania se ridica la standarde maxime, a si inceput decredibilizarea celor mai activi dintre jurnalisti. Asa ca, primul atac a venit din interior. Desigur, stimulat de prestidigitatorii profesionisti sau in formare.
Al doilea atac a urmat extrem de repede, calendaristic vorbind, dupa rasturnarea regimului comunist. Ma refer, de aceasta data, strict la mineriade. Care, fara exceptie, au avut drept tinta, si nu intamplator, presa, sa-i spunem de dreapta. Nu intamplator, intrucat mineriadele au reprezentat expresia unei oribile manipulari, pusa la cale de cativa oameni politici, din anturajul imediat a lui Ion Iliescu, in complicitate cu noua Securitate care, chiar atunci, la inceputul lui 1990, se constituia si care a preferat sa se autocontureze, de la bun inceput, drept noua politie politica a Romaniei. De aceea, cel de-al doilea atac s-a concretizat prin devastarea redactiilor presei independente si a presei partidelor istorice, prin fugarirea jurnalistilor si prin boicotarea tiparirii unor publicatii. Evident, cu acest prilej, s-a incercat, prin intermediul televiziunii „libere” si a cozilor de topor din presa, recuperate de Securitate, extrem de repede, si decredibilizarea ziaristilor democrati.
A treia lovitura a constituit-o prima tentativa insistenta de elaborare a unei legi a presei, de catre gruparea Barladeanu, in spatele careia se afla Ion Iliescu. O lege a presei in 1990 ar fi blocat, in fasa, orice dezvoltare jurnalistica in directia democratiei. Opozitia facuta impotriva unei asemenea proiect legislativ, care era deja elaborat, a fost orchestrata, in primul si in primul rand, de catre Societatea Ziaristilor din Romania, eu fiind cel care a avut cinstea de a negocia acest lucru cu cele mai importante autoritati ale opozitiei si puterii. Inclusiv, cu premierul Petre Roman. Si cu membrii guvernului sau, unul dintre acestia fiind Adrian Severin. Fiind ministrul reformei de atunci, el a tatonat, la randul sau, terenul, incercand sa afle in ce conditii emanatii revolutiei ar fi putut renunta la instituirea unei Legi a presei. Si, pana la urma, la capatul tuturor negocierilor, solutia de compromis a fost elaborarea unui Cod Deontologic. Pentru care, insa, lumea jurnalistica nu era pregatita. Ca atare si generoasa ideea a implementarii unor norme deontologice in lumea presei a fost, astfel, compromisa din fasa. A fost un pret pe care l-am platit. Si nu sunt sigur ca a meritat.
Urmatoarea lovitura data presei a fost mai putin vizibila pentru cetateni. Ea viza modul in care erau acreditati jurnalistii pe langa diferite institutii, in primul rand cea prezidentiala, si, in consecinta, modul in care era, pana la urma, dirijata informatia catre unele canale mediatice si blocata in cazul altora. Discriminarile, chiar daca nu au fost foarte vizibile, au produs si ele efecte notabile in planul credibilitatii in fata cititorilor. De aceea, a devenit necesara o Lege a accesului la informatie pentru care, insa, societatea civila si politicienii liberali, in frunte cu doamna Mona Musca, s-au batut ani de zile. Si nici astazi nu avem o lege eficienta a accesului la informatia publica.
Inca pe parcursul anului 1990, presa independenta a mai primit o lovitura dura. Cea legata de aprovizionarea cu hartie de ziar. Aceasta se facea discriminatoriu, prin intermediul guvernului. La scurt timp dupa instaurarea guvernului Stolojan, imediat dupa lovitura de stat prin care a fost indepartat guvernul reformist al lui Petre Roman, presa s-a confruntat, din aceasta perspectiva, a hartiei de ziar, cu o situatie fara precedent si, la randul ei, a creat o situatie fara precedent. Anuntand, pur si simplu, o greva generala. O Romanie fara presa scrisa. Situatia nu a putut fi deblocata decat cu sprijinul unor organizatii non-profit din Statele Unite. Si cu diligente pe langa personalitati importante din Congresul Statelor Unite si din Departamentul de Stat. Presiuni de care m-am facut si eu vinovat. Cu varf si indesat. Si, pana la urma, de bine, de rau, am avut castig de cauza.
Dar cea mai importanta lovitura primita de presa a fost transformarea Rodipet, a singurei institutii nationale, intr-un instrument de manipulare. In sensul ca, prin decizii administrative interne, ziarele care sustineau politica guvernului si a regimului FSN erau favorizate si distribuite corect, in schimbul unor tarife mici, in timp ce, in privinta celorlalte publicatii, procedeul era diametral opus. Mai mult, in prima situatie, contravaloare exemplarelor vandute era virata relativ repede in contul editurilor, in timp ce, in ceea ce priveste presa democratica, intarzierile erau lungi si ticalos programate. Aceasta situatia a putut fi contrabalansata doar partial, prin aparitia, la nivelul judetelor, a unor retele particulare de distributie. Dar si acestea, la randul lor, erau impartite tot pe algoritm politic, pentru ca aprobarile, finalmente, erau date tot de autoritati.
6. Organizarea economica a presei scrise
In scurt timp, economia industriei de presa a  devenit concurentiala
Dinamica veniturilor si cheltuielilor, in schimbare accelerata
Incep investitiile in alte domenii
Odata cu disparitia regimului Ceausescu si pe masura ce un nou sistem politic si economic se instaura in Romania, structurile si mecanismele de organizare a editurilor s-au transformat. In esenta, treptat, in masura in care a fost posibil si, mai ales, in masura in care ansamblul societatii romanesti s-a adecvat mecanismelor de tip capitalist, presa a devenit concurentiala. Ceea ce, in esenta, inseamna, nici mai mult, nici mai putin, ca atat veniturile, cat si cheltuielile, au trebuit sa tina cont de doua elemente. Nu mai era posibila finantarea de catre stat. Sau de catre organizatiile aflate in spatele editurilor. Desigur, cu exceptia – exceptie doar teoretica – a presei de partid sau sindicale. Dar nici partidele politice, exceptand FSN-ul, si nici sindicatele nu aveau bani de aruncat pe fereastra. De fapt, de multe ori, presa contribuia decisiv si substantial la subventionarea acestora. Consecinta este ca cei care au condus efectiv editurile, noul management al acestor trebuia sa tina cont, permanent, de respectarea unor raporturi corecte intre venituri si cheltuieli. Pentru a se putea dezvolta si moderniza – modernizarea fiind unul dintre obiectivele esentiale si una dintre conditiile supravietuirii – editurile de presa scrisa trebuiau sa obtina castiguri mai mari decat erau cheltuielile. De aici, automat, a fost creata o anumita structura a bugetelor.
Cheltuielile erau cele cunoscute si sub comunism. In linii mari, aceeasi situatie ar fi trebuit sa fie si in ceea ce priveste veniturile. Acestea urmau sa provina din vanzarea, la bucata, a ziarelor si din publicitate. Publicitatea, la randul ei, era alcatuita din marea si din mica publicitate. La inceputul existentei presei independente, in 1990 si, chiar, 1991, cu putine exceptii, intrucat tirajele erau uriase, iar sumele incasate din vanzare erau foarte mari, veniturile provenind din aceste activitati depaseau substantial veniturile din publicitate. Pe masura insa ce economia de piata s-a dezvoltat si a aparut concurenta intre societatile comerciale, veniturile din publicitate au crescut la fel cum au scazut veniturile din vanzare, pe masura ce interesul cetatenilor pentru informatia de presa scrisa a scazut, nu a mai fost atat de mare si atat de diversa. Cert este ca toate casele de presa s-au organizat in asa fel incat sa obtina venituri mai mari decat cheltuielile. Din surplusul realizat, s-au facut investitii in modernizarea redactiilor, dar si intr-o serie de domenii conexe, din aria de acoperire a presei. Si, de asemenea, s-au facut investitii in domenii din afara campului presei, tot in scopul realizarii unor profituri.
Casele de presa au rezistat in masura in care actionarii nu si-au canibalizat propriile afaceri, sifonandu-si profiturile, pur si simplu, pentru a duce o viata din ce in ce mai extravanganta, in masura in care managementul a fost inteligent, iar investitiile in terte domenii au adus profit si nu s-au transformat in gauri negre, asa cum vom vedea ca s-a intamplat in cateva cazuri notabile.
7. Motorul economic numit presa
O evolutie de tip exploziv
Drumul deschis de „Romania Libera”
Proliferarea societatilor, pornita de la „iarba”
Presa devine, nu numai jucator, ci si motor al economiei de piata
Afacerile de presa, dar si din afara industriei presei, generate de „Evenimentul Zilei”
Presa devine un instrument de presiune, in sensul liberalizarii economiei
In 1990 si in 1991 presa scrisa s-a dezvoltat cu mare rapiditate. A fost o evolutie de tip exploziv. Destul de repede s-a ajuns ca, in Romania, sa apara peste cinci sute de publicatii, iar totalul angajatilor in presa depasea cifra de zece mii de persoane. Fie si din acest simplu motiv, presa, in sine, a devenit unul dintre motoarele economice extrem de eficiente si, mai ales, de dinamice ale societatii, rezultate in urma evenimentelor din decembrie 1989. De altfel, prima societate comerciala din presa, Societatea R, a fost a doua societate comerciala inscrisa in Registru, dupa Societatea Alfa, a lui Dinu Patriciu. Pentru a putea sa se transforme in societati particulare, redactiile fostelor ziare comuniste au profitat de existenta unor reglementari existente la acea vreme si care permiteau crearea unei societati private, in conditiile in care existau douazeci de persoane dispuse sa faca acest lucru. In functie de marimea lor, redactiile s-au transformat intr-una sau mai multe societati comerciale, care au stabilit acordul intre ele pentru editarea unor publicatii. Asa s-a procedat, pentru prima data, in presa romana, la „Romania Libera”, unde au fost create sase asemenea SRL-uri care, apoi, au editat in noua formula „Romania Libera”, preluand, in baza unor contracte de inchiriere, intreaga baza materiala existenta. Dupa modelul „Romaniei Libere” au procedat aproape toate celelalte redactii.
In scurt timp insa, numarul publicatiilor cu totul si cu totul noi, care porneau „de la iarba”, a devenit din ce in ce mai mare, depasindu-l cu mult pe acela al publicatiilor existente anterior anului 1989. Asa cum am aratat intr-un capitol anterior, castigurile realizate din presa, in 1990-1991 si, chiar in anii urmatori, au fost impresionante astfel incat, casele de presa nu numai ca au exercitat presiuni legitime asupra clasei politice si asupra guvernelor pentru accelerarea unor transformari in directia economiei de piata, dar au devenit, prin propriile resurse, chiar motoare ale unei noi economii extrem de dinamice. Pentru a fi mai explicit, voi oferi, cat pot de succint, doua exemple.
Primul exemplu este cel al „Romaniei Libere”. Veniturile uriase realizate in prima parte a anului 1990 din vanzarea ziarului, din marea publicitate, precum si din mica publicitate, unde cotidianul era lider de piata, au permis managementului Societatii R, condusa de Petre Mihai Bacanu, sa faca investitii uriase in dezvoltarea propriilor capacitati. Redactia a fost dotata cu computere si a fost prima dotare de acest fel din Romania, un parc auto nou, a fost ridicat sediul unor tipografii, au fost instalate si pornite tipografiile, astfel incat, intr-un timp record, „Romania Libera” avea capacitatea, nu numai de a-si tipari propriile ziare si reviste, ci si executa si pentru altii, asemenea comenzi. Evident, aceste activitati erau, la randul lor, producatoare de profituri. Cu toate acestea, au fost acceptati si unii investitori, care au devenit, astfel, actionari ai Societatii R. Primul de acest fel a fost George Copos. Al doilea, Dan Adamescu. In scurt timp, conducerea Societatii R a decis ca este timpul sa se implice si in alte activitati din afara presei. La inceput, Petre Mihai Bacanu a tatonat, destul de serios, posibilitatea achizitionarii unei fabrici de hartie la Busteni sau, chiar, a constructiei unui nou combinat de prelucrare a masei lemnoase. De asemenea, a intreprins o serie intreaga de diligente in vederea recuperarii si valorificarii deseurilor de hartie, tot in scopul obtinerii unui pret mai scazut al hartiei de ziar. In 1990 si 1991, Societatea R a achizitionat terenuri si cladiri in vederea demararii unor afaceri imobiliare, precum si o mare suprafata de teren arabil, in una dintre cele mai manoase zone din Banat, care a si fost exploatata agricol. „Romania Libera” s-a implicat, inclusiv, in activitati cu caracter comercial, fiind de notorietate comertul initiat cu un produs alimentar aflat la mare cautare in acea vreme, respectiv zaharul. Si, iata, primul conflict intre Petre Mihai Bacanu si Traian Basescu, secretar la acea data in Ministerul Transporturilor, a fost generat tot de o tentativa a Societatii R de a intra in afaceri, in afara celor de presa, respectiv de a livra, in state arabe, apa minerala, in schimbul titeiului. Operatiune pentru care Societatea R avea nevoie de doua nave, pe care, insa, Traian Basescu nu le-a oferit. Preferand, asa cum s-a vazut ulterior, sa le expatrieze.
Al doilea exemplu este cel al „Evenimentului Zilei”. Acesta si-a facut o aparitie fulminanta in 1992, atingand, intr-un timp record, – prin practicarea unui nou stil de jurnalism, cel mai apropriat la acea data de jurnalismul de tip tabloid – cifre record in materie de vanzare. La sfarsitul lui 1992, „Evenimentul Zilei” tiparea si vindea zilnic peste 800.000 de exemplare, depasind tirajul insumat al principalelor ziare concurente de la acea data. Veniturile din  vanzare erau extrem de mari, astfel incat, in mod natural, Mihai Carciog a cautat si identificat alte domenii in care sa investeasca. In final si el a ajuns sa faca mari si multiple afaceri, nu numai pe orizontala, in domenii conexe celor legate de presa, cum a fost, de exemplu, difuzarea ori editarea de noi publicatii sau lansarea celui de-al doilea post independent de televiziune, „Tele 7abc”, ci si in alte domenii. Si el s-a implicat in imobiliare si in activitati comerciale, culmea coincidentei, facand chiar comert cu zahar. In aceste conditii de dezvoltare dinamica, presa a devenit un centru important de presiune, in scopul liberalizarii legislatiei, a accelerarii privatizarii, a deschiderii economiei romanesti pietei europene si mondiale, dar si a contracararii primelor fenomene de mare coruptie care marcau starea Romaniei inca din aceea epoca. Dar despre acest aspect, intr-un capitol urmator.




Adauga un comentariu