News Flash:

Dulcele targ al Iesilor

10 Ianuarie 2005
1231 Vizualizari | 0 Comentarii
Domnul doctor

Nu-l mai vazusem de vreo douazeci de ani pe fostul coleg de scoala. Si cred ca nici nu-mi era dor sa-l revad. Imi ramasese in minte impresia din anii de liceu, pe care nimic nu izbutise macar sa o nuanteze, necum sa o schimbe. Era prostut, dar serios si tenace. Nu intelegea mare lucru din ce citea, dar citea pe branci; acasa, in timpul orelor, ba chiar si in pauze. Stia pe de rost cele mai complicate formule matematice - dar habar n-avea cand si cum sa le aplice, cunostea detalii ale marilor batalii - insa consecintele purtarii lor ii erau complet straine, reproducea pasaje din clasici - dar era incapabil sa spuna ce a inteles din ele. Informatiile se adunau haotic in capul lui, numeroase si de o diversitate stupefianta, ca intr-o magazie cu obiecte netrebuitoare. Daca si-ar fi pus oarecare ordine in ele, ar fi putut trece de om instruit. Dar nu era in stare. Putea doar, gratie memoriei de elefant, sa stranga alte si alte date, intre care ii era peste puteri sa se descurce. Asta nu-l impiedica sa se bage in vorba ca musca in lapte, afisand, presupun ca datorita babilonicului bagaj ambulant de informatii, un aer de cunoscator avizat al subiectelor discutate. Fireste ca interventiile sale, cazand intotdeauna alaturi, erau de o inoportunitate fara cusur, trezind fie reactii acide, fie zambete condescendente. Atunci, o dezolare fara margini se instala pe chipul sau si neajutorarea cu care se uita la cei din jur primea cuvenita rasplata: ingaduinta, pe care pana si spiritele intolerante si-o descopera in fata aproapelui in dificultate. Ei ii datoreaza fostul meu coleg totul. Prostiile debitate in chip de raspunsuri la orele de clasa, mai apoi la examenele din facultate, capatau note de trecere tocmai datorita neajutorarii cu care isi privea examinatorii pe cale sa-l sanctioneze. "Saracul, nu poate mai mult, dar se vede ca e plin de bunavointa!" Asa a ajuns dascal de limba si literatura romana, intai la o scoala generala, pe urma la un liceu renumit, unde numai bunul Dumnezeu stie ce-i va fi invatand pe bietii elevi, terorizati de maxima-i exigenta.
Cand l-am intalnit, daunazi, a tinut neaparat sa-mi dea o carte. "E teza mea de doctorat", a avut grija sa sublinieze. Auzisem, la un moment dat, ca si-ar da doctoratul, insa, tocmai pentru ca-l cunosteam bine, am presupus ca e o gluma. Nu era. Confirmarea am avut-o de la batranul profesor, care consimtise sa-i fie indrumator: "Stii, mi-a zis el oarecum incurcat, nu e asa de prost cum credeam. Teza e muncita. Nu sclipeste de originalitate, dar e pasabila. Cu cateva indreptari, ar fi chiar buna. Ce vrei, atata poate omul, atata face!" Acum, cu teza frumos tiparita in mana, incercam sa-mi imaginez continutul si nu izbuteam defel. "Vezi, poate o citesti si, ca fost coleg, scrii ceva despre ea in vreo revista mai rasarita", a adaugat el inainte de a ne desparti. "Mi-ar prinde bine o recenzie semnata de tine, caci se scoate la litere un post de conf la concurs, special pentru mine."
Ajuns acasa, am deschis cartea si, curios, am strabatut cateva pagini de la inceput, cateva de la mijloc si alte cateva de la coada. Fostul meu coleg nu se dezmintea. Ramasese acelasi opac desavarsit, insa foarte bine informat. Nici o fraza n-avea legatura cu cealalta, dar se vedea ca citise mult si nu uitase nimic. Gramezi de date fara noima acopereau paginile, invitandu-te sa alegi ce-ti place. Coplesit, am inchis volumul, regretand ca lipsa mea de intelegere ma impiedica sa pun colegial umarul la ascensiunea universitara a autorului.
Alexandru Dobrescu
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1941 (s) | 24 queries | Mysql time :0.064425 (s)