News Flash:

Dulcele targ al Iesilor

9 Septembrie 2005
746 Vizualizari | 0 Comentarii
La o despartire

Pe vremea cand l-am cunoscut, sunt treizeci de ani de atunci, nu stiam ce inseamna sa inveti din esecuri, pe care le priveam ca pe niste accidente nefericite ale existentei, nicidecum drept indispensabilii stimuli ai mersului inainte. Trebuia sa fie redactorul primei mele carti – "Critica noastra cea de toate zilele" – , care n-a mai aparut niciodata. De fapt a si fost, in sensul ca a citit manuscrisul, pe marginea caruia am stat indelung de vorba in doua randuri, si a intocmit referatul de sustinere a publicarii. Nu mai tin minte amanuntele convorbirilor, la desfasurarea carora participarea mea era destul de monosilabica. Dar pe omul din fata tanarului care eram nu parea sa-l deranjeze batatoarea-mi la ochi timiditate, ducandu-si mai departe monologul cu o verva neobosita. Pleca de la manuscris, unde ii retinuse atentia cutare detaliu, ca sa se departeze de el prin asocieri paradoxale si sa ajunga pe nesimtite la evocarea unor intamplari sau lecturi pilduitoare in ordinea moralei practice. Era modul sau de a-mi sugera cum sa ma feresc de consecintele nu tocmai agreabile ale franchetei de pe urma careia aveam sa suport atatea si care nu m-a parasit niciodata. Nu sfaturile din subtextul relatarilor mi se pareau impresionante, caci ele nu difereau simtitor de avertismentele tatei, exprimate doar mai neocolit, ci eleganta curgere a discursului si firescul punerii in cauza a unor judecati crezute de neclintit, usurinta cu care intorcea tabuurile pe dos ca sa le probeze inconsistenta, neingradita libertate cu care dadea de pamant cu ideile consacrate prin uz si, nu in ultimul rand, curioasa metamorfoza suferita de cuvintele asa-zicand nerecomandabile intr-o dezbatere intelectuala – precum "dobitocie", "mitocanie","marlanie" ori "badaranie" – , intrebuintate cu o frecventa greu de egalat. Ei bine, rostite de Alexandru Paleologu, cuvintele acestea capatau un indicibil aer diafan si chiar ma gandeam in vreme ce-l ascultam ca, trimise in lume pentru a califica nu idei preconcepute, ci oameni in carne si oase, destinatarii le-ar percepe ca pe niste complimente. O intrebare nu-mi dadea totusi pace, asa ca, dupa multe ezitari, mi-am luat inima in dinti si am pus-o: cum se impaca aceste invataturi "ad usum delphini" cu propria-i conduita, stiut fiind ca suferise tocmai din pricina urmarii tocmai a principiilor morale considerate acum "nerecomandabile"? Se vede ca intrebarea l-a luat pe nepregatite, fiindca a urmat o lunga tacere, dupa care a spus: "Vezi dumneata, tocmai pentru ca am platit pentru asta, nu i-as dori nimanui sa-mi repete experienta. Si, apoi, e o prostie sa-ti inchipui ca poti fi consecvent cu tine insuti pana in panzele albe." N-am inteles atunci ce voise sa spuna cu ultima fraza. Dar acum aproape ca stiu. Cum-necum, cartea mea avea sa se intoarca de la Directia Presei fara nici o pagina stampilata, fiind considerata nepublicabila. Vazandu-mi stupefactia nascatoare de descurajare, Alexandru Paleologu m-a batut pe umar si a tinut sa mi-o risipeasca: "E primul dumitale esec? Nu dispera, vor urma altele! In meseria asta si in vremurile astea ele sunt inevitabile, asa ca invata sa le poti duce!" Pe moment, replica sa mi s-a parut de un cinism fara margini. Abia mai tarziu, cand a trebuit sa-mi decontez periodic sinceritatea, am realizat cata dreptate avea.
Imprejurarile au facut sa ne intalnim dupa aceea la rastimpuri, la diverse evenimente culturale. Imi spunea de fiecare data ce-i placuse din ce mai scrisesem, neuitand sa ma intrebe: "Mai poti? Mai poti?" Odata, dupa ce-l contrazisesem intr-o carte in chestiunea liberului arbitru, caruia ii inaltase un elocvent elogiu, si despre care eu credeam, cum mai cred si acum, ca este numai o utopie, a tinut sa ma asigure ca e tot mai inclinat sa-mi dea dreptate. "Dar, a adaugat, crezi ca am putea trai fara utopia asta?"
Nu stiu ce va fi insemnand pentru altii, insa pentru mine, Alexandru Paleologu este dovada vie ca libertatea interioara, mai greu de castigat decat aceea publica, la urma urmelor niciodata deplina, e singura ce asigura buna functionare a spiritului. Incovoiat de circumstante, trupul poate fi silit, la o adica, sa se umileasca si sa faca ceea ce obisnuim a numi, din perspectiva unui ideal abstract, adica de neatins, compromisuri. Spiritul, in schimb, nesupus nesupus decat servitutilor si obstacolelor pe care singur si le cladeste, isi poate urma nestingherit lucrarea, masurandu-se doar cu sine. Iar marturia acestei lucrari se afla intreaga in cartile lui Alexandru Paleologu, pe care, manati de gandul apropierii de cel ce nu mai este, va trebui sa le deschidem tot mai des.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1845 (s) | 22 queries | Mysql time :0.060086 (s)