National

Gandurile unui tanar, care lupta cu leucemia. Daca ceva rau se intampla in viata ta, ai trei optiuni: sa il lasi sa te defineasca, sa il lasi sa te distruga sau sa il lasi sa te intareasca!

Publicat: 06 ian. 2018
1

Andreas Moisescu este un tanar in varsta de 22 ani, student la Universitatea de Petrol si Gaze din Ploiesti. In luna iunie, a fost diagnosticat cu leucemie mieloida acuta.

Pe pagina sa de Facebook, Andreas Moisescu SOS, poate primi sprijinul vostru, material sau moral, incurajari si mesaje care-l  vor ajuta sa lupte, sa nu cedeze si sa mearga mai departe.

”Cancerul nu alege, iar in ultima vreme, parca mai crud si nedrept, loveste fara mila din ce in ce mai multi tineri. Tratamentul pe care il urmeaza este unul foarte greu, agresiv si cu multe riscuri, iar pentru a supravietui, transplantul medular este absolut necesar. Pentru Asy este foarte important sa ii fim alaturi, donatiile dumneavoastra il vor sprijini in tratamentul de lunga durata. Facem un apel umanitar pentru cei care vor sa il ajute sa traiasca. In acest sens, la Banca Raiffeisen au fost deschise doua conturi in lei si euro, pe numele mamei lui Asy, Irina Moisescu:
– in euro: RO80RZBR0000060019530097;
– in lei: RO14RZBR0000060019530121“

A trecut prin transplantul de celule stem la 14 decembrie, intr-un spital din Italia, si acum asteapta sa vada efectul – daca operatia a reusit. In Ajun de Craciun a postat ultimul sau mesaj.

Mai departe cititi confesiunea unui tanar care, in lupta grea cu boala, isi intareste sufletul si mintea:

”Nu cred ca cineva s-a uitat vreodata de dimineata in oglinda in viata sa si s-a gandit in ziua respectiva ca se va intampla o nenorocire sau ca va afla o veste careia sa ii puna viata in pericol. Ma numesc Moisescu Andreas (Asy), iar aceasta este povestea mea.

Istoricul meu medical poate fi rezumat in doar cateva randuri: o operatie de apendicita la o varsta frageda, varicela in timpul liceului si racelile uzuale, dar nimic mai mult. Am facut sport timp de 10 ani, iar starea mea de sanatate a fost dintotdeauna optima, nu mi-as fi facut vreodata griji ca as putea primi o palma peste fata asa din senin.

Asadar, in luna iunie a anului acesta, am inceput sa am experienta unei multitudini de simptome, printre care oboseala cronica, lipsa de concentrare si, desigur, ceea ce m-a determinat sa fac toate acele investigatii, o durere puternica in piept, la nivelul inimii. Si convins de mama mea desigur, fiindca nu m-as fi gandit o clipa ca in apogeul tineretii as putea avea o problema serioasa de sanatate.

Si asa am trecut printr-un mare circuit de testari: de la analize de sange la radiografii, de la ecografii la CT-uri si totusi, dupa toate acestea nimeni nu imi putea spune cu exactitate de ce nu ma simt bine.

Am luat totul sistematic, cu fiecare organ in parte.

Si nimeni nu ne dadea un raspuns.

Am plecat de urgenta cu mama spre spitalul Fundeni, in Bucuresti, si ne-am cazat la un hotel in apropiere ca a doua zi la prima ora sa ne poata ajuta cineva.

Vreau sa va spun ca am ajuns in acel institut fara nici o trimitere si fara sa cunoastem pe nimeni, iar in ciuda acestui fapt, am fost trimis de urgenta sa mi se faca niste investigatii amanuntite.

Si da, probabil ati ghicit, prima punctie din viata mea, procedura pe care am vazut-o numai in serialul Dr. House si numai cand ma gandeam la tipetele de durere din acele episoade, buricele degetelor mele, din cauza transpiratiei si emotiilor, semanau cu ale unei persoane care a facut baie pana s-a racit apa din cada.

Cand am ajuns in sala respectiva sa mi se faca aceasta punctie, nu exagerez, am tipat exact ca in filmele de comedie cu negrii, iar in afara acestei sali era sala de asteptare care era plina de oameni (sper sa nu fi bagat spaima in alti pacienti din ziua respectiva). Desigur, dupa am inceput sa radem toti, dar cu cateva minute in urma simteam ca mi-am intalnit sfarsitul.

In mintea mea, asta era sfarsitul agoniei mele pe ziua respectiva, inca eram convins ca este imposibil sa fi patit ceva si abia asteptam sa ma intorc acasa. Dupa vreo o ora, am fost chemat intr-un cabinet de catre doua doctorite si, nerabdator cum eram, asteptam sa mi se spuna odata ca am o problema minora care poate fi tratata de cateva pastile intr-un termen scurt.

Dar totul a luat o intorsatura sumbra: diagnosticat cu leucemie mieloida acuta. Eu am suspectat si acest diagnostic inainte sa ajung in Bucuresti, dar a ramas doar in imaginatia mea, pana in acel moment.

La aceste vesti am incremenit, o gramada de cuvinte imi circulau in cap (cancer, chimioterapie, mortalitate etc). Atunci, incercand sa gandesc rational, am pus o singura intrebare: "Din ce cauza?"; nu cu gandul ca daca scap cu bine, sa pot preveni acest lucru si in viitor, dar cu gandul sa pot spune celorlalti ceea ce sa evite sa faca sa nu ajunga in punctul in care am ajuns eu, fiindca in acel moment viata mea se sfarsise in acele cateva secunde. Dar ne-au asigurat dupa ca exista tratament si ca nu este totul pierdut, dar va trebui sa incepem imediat cu terapia sa nu avanseze cancerul in continuare.

Ce a urmat am aflat recent, cum a dat mama mea de veste familiei si prietenilor apropiati, cate persoane am aflat ca au plans pentru mine, a amplificat oarecum starea de vinovatie pe care o purtam atunci. Din punctul meu de vedere, aceasta etapa din viata mea trebuia sa o parcurg de unul singur si sa nu provoc alte persoane sa fie ingrijorate din cauza starii mele de sanatate; ultimul lucru pe care am vrut sa il fac este sa ma expun ca fiind un martir. Daca se poate trece peste acest impas, trebuie sa fiu un exemplu si pentru mine si pentru cei din jurul meu.

In prima luna de terapie am fost intr-un soc continuu, incercand sa ma adaptez in acea camera de spital, incercand sa suport toate efectele secundare provocate de chimioterapie si incercand sa imi traiesc viata de pe o zi pe alta in ignoranta, nestiind ce se va intampla ziua urmatoare. Am mers pe principiul "ceea ce se va intampla, se va intampla; dupa stiu sigur ca ma voi recupera". Dar nu a fost floare la ureche.

A trebuit sa ascult alti pacienti cinici care pomeneau de decesurile recente din acea sectie, altii care spuneau ca daca nu simt un anumit simptom, inseamna ca nu functioneaza terapia si asa mai departe. Stiam totusi ca orice parere care merita sa fie spusa este din gura unui doctor calificat, numai ca realitatea intunecata intr-o sectie de oncologie este ca orice pacient raspunde diferit la tratamentul cu citostatice si nimic nu este concret; abia dupa prima cura de inductie am primit niste raspunsuri la cateva dintre cele 1000 de intrebari ale mele.

Dupa o luna de citostatice si niste kilograme in minus, mi s-a permis sa merg acasa pentru o saptamana sa ma recuperez in continuare cu mancare gatita si alaturi de persoanele dragi. In aceasta perioada, deoarece se stia de cazul meu fiindca am avut nevoie de donatii de sange si de trombocite in urma chimioterapiei, mi-au sarit in ajutor mai multe persoane decat pot numara, un lucru la care nu m-as fi asteptat niciodata, iar pentru aceasta sansa voi fi recunoscator tuturor celor carora v-ati rezervat cateva ore din viata sa ajutati o singura persoana.

Intre timp, am asteptat sa isi faca efectul in continuare chimioterapia, urmand sa fiu chemat pentru o alta punctie sa se afle daca mai am maduva osoasa infectata cu celule canceroase. Desigur, dupa o a doua runda de tipete, aflu ca trebuie sa trec printr-o cura mai puternica fiindca nu intrasem in remisie.

In acelasi moment, din aceasta cauza, aflu ca voi avea nevoie de un transplant de celule stem daca sper sa supravietuiesc pe termen lung. Iar in aceasta perioada, persoana care mi-a fost alaturi in fiecare moment din acest parcurs, mama, a facut pe dracu-n patru sa facem cumva sa fiu trimis in strainatate pentru cel mai bun tratament.

Inainte de a doua cura de citostatice mi s-a parut amuzant faptul ca mi s-a oferit o alegere intre o chimioterapie mai puternica sau precum cea de dinainte, in cazul in care imi era teama de efectele secundare mai nocive. Eram in stare sa fiu subjugat oricarui tratament daca asta insemna ca ma voi vindeca si imi voi putea atinge scopurile dupa toata treaba asta.

Si asa a trecut inca o luna lipit de pat, legat aproape mereu de un stativ, transpirand constant datorita caldurii naucitoare din mijlocul verii, avand ocazia numai cateva minute pe zi sa pot iesi pe un mic balcon si sa inspir aer curat. Pana si acum mi se pare foarte fascinant cum organismul uman raspunde la toxicitate si reuseste sa se recupereze.

Intre timp, am gasit o clinica in Italia cu o sectie de hematologie renumita si deja le comunicasem doctorilor dorinta noastra de a pleca. Nu am sa uit niciodata emotiile pe care mi le-a transmis domnisoara doctor in ziua in care am avut zborul spre Italia si a trebuit sa "parasesc" locul in care a avut grija de mine pe timpul verii.

Fericit ca am ajuns unde mi-am propus si, de asemenea, obosit dupa atatea drumuri, a mai ramas sa iau contact cu un doctor din sectia de hematologie din spitalul respectiv pentru a ma examina si ulterior a ma trata. Eu, naiv, am crezut ca ma pot intelege cu oricine in engleza intr-o tara straina. A trebuit sa imi exersez in timp real limbajul semnelor cu mana inclestata si miscari din incheietura, specific italienilor, pana am dat intr-un final de o domnisoara doctor cu care m-am putut intelege si, care, in ziua de azi, s-a dovedit ca fiind o alta persoana minunata.

Aici, timp de cateva saptamani, am fost un pacient extern pana mi-au verificat si ultima celula din corp pentru anomalii, pana am fost admis in unitatea respectiva sa urmez un alt ciclu de chimioterapie in asteptarea unui donator din registrul international de celule stem. Si toate acestea in timp ce incercam sa ne familiarizam cu orasul, sa invatam limba si sa gasim un loc cu chirie pentru un timp nedeterminat.

O adevarata aventura, va imaginati.

Pana in ziua de azi, am fost internat de 4 ori, de fiecare data cunoscand un alt pacient, camerele de aici fiind echipate cu cate doua paturi si pot spune ca fiecare a fost un eveniment in sine pentru mine: sicilianul care vorbea la telefon cu nevasta ca pe stadion si radeai numai cand te uitai la el la cat de expresiv era; preotul care vorbea subtire si repede cu care am incercat din rasputeri sa ma inteleg, dar m-am lasat pagubas dupa un timp; cel mai cumsecade batranel care isi citea in fiecare dimineata ziarul pe un iPad de marimea unui televizor, mereu cu zambetul pe buze; iar cel care m-a marcat in mod special a fost un barbat care lucra in constructii – avea o sotie si doua fete, nimic remarcabil. Ce-i drept, se lupta cu aceasta boala de aproape un an, dar ceea ce m-a marcat in mod special a fost pesimismul pe care si-l expunea de fata cu cei dragi si ei la randul lor imparteau aceleasi sentimente. Imaginati-va cum am incercat eu, un tanar care are toata viata inainte, intr-o limba pe care nu o vorbesc bine, sa incurajez un om cu varsta de doua ori cat a mea, cu o familie acasa, sa fie barbat si sa nu mai boceasca, este o intamplare si amuzanta si trista in acelasi timp. De fiecare data cand ma gandesc mi se face pielea de gaina.

Dar sunt mandru sa atest ca, din spusele asistentelor din unitate, am inteles ca ce i-am spus atunci a priceput si de fiecare data cand se simte demoralizat se gandeste la mine. De as avea puterea sa influentez orice bolnav de pe lumea asta, as face-o.

Dar dupa cum spuneam mai devreme, am intalnit departe de casa atatia oameni cu suflet, dispusi sa imi sara in ajutor fara sa astepte nimic la schimb, iar pozitivitatea mea in fata acestei dificultati a fost influentata de generozitatea si umanitatea celorlalti.

Si intr-un final, in luna decembrie, mi s-a dat vestea cea mare: un donator compatibil gasit tocmai in Australia. Nu voi uita niciodata acea zi. Cel mai frumos cadou de la Mos Craciun pe care l-am primit vreodata: o noua sansa la viata.

Numai ca…

In acelasi timp, in mine se desfasura un conflict interior pe care as vrea sa il incep cu un citat, ca sa intelegeti mai bine punctul meu de vedere. "Daca ceva rau se intampla in viata ta, ai trei optiuni: sa il lasi sa te defineasca, sa il lasi sa te distruga sau sa il lasi sa te intareasca." Tin minte foarte bine acest citat deoarece am lasat o data in viata un lucru rau sa ma defineasca. Si odata ce mi-am schimbat perceptia asupra acestuia, am dat de mai multe lectii de viata decat am anticipat vreodata.

Avand experienta asta, s-a schimbat totul. Am inceput sa vad cel putin o lectie in fiecare experienta noua care a urmat, si buna, si rea. Am devenit atat de fascinat de acest lucru ca uneori faceam sau ziceam niste lucruri doar sa vad ce se poate intampla. Dupa cum va puteti imagina, am urmat aceeasi cale si cu situatia de acum, dar nu cum ar fi de asteptat.

Initial, am fost in stare de soc si ascultandu-i pe altii care au trecut prin acelasi lucru prin care urma sa trec si eu, le-am urmat sfatul fara sa il trec prin filtrul gandirii, crezand ca este decizia cea mai buna, dar am aflat ulterior ca nu a fost. Si nu este nimic rau in asta. Fiecare pacient care trece prin asta are o experienta diferita si o lectie diferita de invatat.

Interpretarea lor va fi automat diferita fata de a mea. Spre exemplu, mi s-a spus sa cred ca nu sunt de fapt bolnav, sa nu ma informez despre boala mea fiindca ma poate demoraliza si doar sa fiu pozitiv, fiindca toate se vor rezolva de la sine.

Si sunt toate sfaturi bune, numai ca, in cazul meu, nu gaseam nimic benefic, nimic care sa ma invete ceva nou din toata experienta asta. Tin minte ca mi-am si pus un semn de intrebare la inceput, in mintea mea eram: "Pe bune, doar atat? Nu poate fi atat de usor".

Cu pozitivitatea aceasta oarba ma intorceam la mentalitatea pe care o aveam in liceu, cu capul in nori, foarte idealist. Am inceput pe parcurs sa imi pun intrebari si sa imi fac ordine in cap. In cautarea mea pentru raspunsuri, mi-am adus aminte de un alt sfat pe care l-am primit tot in Romania: sa elimin stresul din viata mea de acum incolo cat voi trai. Adica sa evit situatii care ar avea potentialul de a provoca stres.

Si atunci am avut o epifanie. Este important de stiut ca de fapt acest stres mi-a dat acel impuls sa caut raspunsuri in primul rand. V-ati intrebat vreodata de ce simtim aceasta emotie? Fiindca eu mi-am pus acea intrebare.

Si din aceasta cauza, acum gandesc asa: De ce as vrea vreodata sa scap de stres? Stresul a fost prietenul nostru dintotdeauna. Ganditi-va putin. Stresul ne arata cand ceva nu este in regula in viata noastra. Stresul ne arata ca trebuie sa schimbam ceva, ori in mintea noastra, ori in lume. Sa luam exemplul unui barbat care se aseaza noaptea la masa si isi evalueaza situatia financiara, iar dupa, el afla ca este ingropat in datorii. Si se simte stresat. De ce? Fiindca acesta este acolo sa ii arate ca trebuie facute niste schimbari in viata lui, altfel va simti mereu asta.

Sau sa luam exemplul unui cuplu, numai ca aici e cu dus si intors: daca esti persoana toxica din relatie si esti stresata langa partenerul de viata care iti suporta tie toxicitatea cu reactii previzibile, trebuie sa schimbi ceva in mintea ta; dar daca nu, atunci stresul te indeamna sa faci o schimbare in viata ta; iar daca sunteti amandoi toxici… va meritati unul pe celalalt (glumesc, desigur).

As putea vorbi despre asta toata ziua, mereu va exista o perspectiva care sa te faca sa iti inveti lectia in urma acestei emotii.

Mergi la munca si te face sa te simti stresat, chit ca faci ceva ce iti place? Atunci stresul te ajuta sa realizezi ca ai nevoie de o vacanta. Dupa vacanta, dupa prima zi de munca, iar te simti stresat? Atunci, cu ajutorul stresului, iti poti da seama ca esti o mare p…. si sa iti iei viata in maini si sa nu te mai plangi atat.

Numai ca oamenii nu vor sa se schimbe, si se rezuma la consumul de alcool, de tutun, de droguri. Si ii inteleg. Sunt si eu cine sunt si nici eu nu pot schimba unele lucruri la mine. Fiecare om are prioritatile lui in viata, dar eu personal nu vreau sa fiu aceeasi persoana peste 5 ani. In ochii mei, asta ar insemna sa nu fi invatat nimic folositor.

Stresul este o asa mare resursa, iar bietul cuvant are atatea conotatii negative doar fiindca pot aparea probleme de sanatate din cauza acestuia. Dar daca invatam fiecare lectiile potrivite noua, stresul nu va fi prezent si vom fi cu constiinta impacata. Pentru mine, sa duci o viata lipsita "total" de stres inseamna sa duci o viata vegetativa. Ca o leguma. Sa fii somnambul in viata. Atata timp cat avem scopuri, va fi si stresul fix langa.

Oamenii ar trebui sa isi asculte corpul, nu sa ii suprime modurile de exprimare. Si aceasta perspectiva m-a ajutat. Si apropo de asta, am inceput sa cred ca aceasta este cel mai important aspect care deosebeste oamenii mediocri de oamenii de succes. A devenit cuvantul meu preferat: perspectiva.

Si astfel, am citit totul despre ce urmeaza sa mi se intample, despre boala, cum se manifesta etc. ca sa pot procesa totul. Iar dupa toate acestea, am putut privi leucemia fata in fata si am putut sa ii spun: "arata-mi tot ce poti". Piedica mea a fost dintotdeauna frica de moarte. Ce e o viata in comparatie cu restul lumii? Este o realitate crunta ca o gramada de oameni mor in Africa din cauza foametei sau a violentei, dar nimeni nu zice nimic. De ce ar fi viata mea mai importanta ca a celorlalti?

Pentru mine, in momentul cand mi-am adunat fortele si am facut acest pas, de a imi cuceri aceasta frica, o lume intreaga de posibilitati s-a deschis in fata mea. Frica de a pierde ne provoaca sa facem greseli fara sa ne dam seama. In orice joc competitiv, daca iti este frica sa pierzi, vei deveni de multe ori victima gandurilor tale. Spre exemplu, in poker, nu intri niciodata la masa cu bani pe care nu esti pregatit sa ii pierzi, altfel faci greseli marunte. Iar eu joc jocul vietii acum.

Atata timp cat esti constrans in perimetrul unei frici, n-ai sa faci mari progrese. Si de aceea a trebuit sa sar gardul, cum s-ar spune. Sunt fericit sa spun ca nu ma voi intoarce aceeasi persoana acasa, dupa toate astea. Si nu ma refer la personalitate, intotdeauna am fost vesel, prietenos, caterincos, mie imi place cum sunt, ma simt bine in pielea mea. In schimb, caracterul este cel care se va schimba sau, mai bine zis, se va intari. Si asta pretuiesc cel mai mult acum: taria de caracter. Intr-un fel, ma bucur ca am trecut prin asta, fiindca imi ofera o perspectiva pe care nu multi pot spune ca o au. Indiferent cat as vorbi despre asta, nu ar putea substitui experienta in sine.

Realitatea este ca anul viitor vor fi milioane de decesuri global din cauza cancerului si mult mai multe persoane diagnosticate cu aceasta boala crunta. Chit ca vreau, chit ca nu, se intampla. Si trebuie sa acceptam asta. Odata ce acceptam realitatea, ne adaptam si gasim solutii. Daca ne plangem, nu schimbam nimic, decat buna noastra dispozitie. Si de aceea, vreau sa fac un apel catre toti cetatenii din Romania, ca esti roman, machidon, tatar, moldovean, ardelean, oltean, ungur, pe mine nu ma intereseaza aspectul acesta, suntem toti oameni. Si toti oamenii au nevoie de sange.

Inscrieti-va sa deveniti donatori de sange si trombocite. Eu nu as fi fost aici, spunandu-va toate aceste lucruri fara ajutorul vostru. Vreau sa aiba sansa pe care am avut-o eu la viata fiecare persoana care are nevoie de sange, nu doar pacientii cu leucemie, iar singurul mod de a face asta este sa se mobilizeze tara sa faca un efort in acest scop. Pungile cu sange nu cresc tocmai in copaci. Iar eu nu voi mai putea dona vreodata. Daca va opreste frica de un simplu ac sa faceti asta, eu cred ca mandria de a salva vieti ar trebui sa fie mai mare decat o simpla temere. Fiind si eu student, fac apel in special catre studentii din tara, mai ales cei de la medicina, sa faca un efort in acest sens, fiindca stiu ca aveti initiativa.

Italia este la un alt nivel fata de Romania cand vine vorba de domeniul sanatatii, asta nu pot sa neg. Asta nu inseamna ca in tara se invata mai putina medicina sau ca avem doctori mai putini capabili. Singura problema sunt fondurile. Daca ar fi dupa mine, as investi mai mult in acest domeniu in tara decat in biserici, dar nu am eu control asupra deciziilor imbecile facute de guvern. Dar am control asupra informatiei distribuite, deci daca vrem sa ne apropiem mai mult de stilul de viata din Vest, ar trebui sa existe acel spirit de comunitate si sa donam sange pentru altii sa aibe sansa la viata cum am avut si eu.

Fiindca mai am de stat minim 3 luni aici, in Milano, pentru recuperare, daca vreti sa donati in continuare pentru mine, mi-ati fi de mare ajutor. Si distribuiti aceasta postare, nu neaparat ca sa fiu eu ajutat, dar in speranta ca interpretarea mea sa ajute si alti pacienti care trec printr-o situatie similara cu a mea si, desigur, sa atragem atentia oamenilor ca nu este destul sange pentru cat se cere si mor oameni care altfel ar putea fi salvati.

Si nu uitati, ramaneti curiosi si nu incetati vreodata sa luptati. Sarbatori fericite, va doresc toata sanatatea din lume tuturor!

Ne auzim dupa ce imi reuseste transplantul“.





Comentarii
  • Cum pot lua legătura cu tipul ăsta.
    Am trecut si eu prin aceeasi experiență acum doi ani si acum sînt bine,as dori să dau de el să îl încurajeaz si să văd dacă îl pot ajuta cu ceva.Oricum dacă dați de el încurajați l primele 100 de zile sint mai critice.

Adauga un comentariu