Eveniment-Social

George Toparceanu, „chiriasul grabit” al Iesilor: 80 de ani de la moarte

Publicat: 05 mai 2017
1
Ca viata si activitatea literara a poetului, prozatorului, memoralistului si publicistului George Toparceanu este legata indisolubil de Iasi, de Cetatea ieseana a Istoriei, Culturii si Spiritualitatii Romanesti, nu mai este demult o necunoscuta pentru niciun roman, chiar daca perceptia multora dintre ei o asociaza fara temei cu versurile savuroasei sale “balade a chiriasului grabit”.

Indiscutabil, chiar daca s-a nascut la Bucuresti, la 20 martie 1886, din parinti ardeleni de prin partea Sibiului si tot acolo a pornit pe calea invataturii, mai intai la scoala primara, apoi la liceele Matei Basarab si “Sf. Sava”; pe ultimul absolvindu-l in 1906, urmand mai departe cursurile Facultatii de Drept si de Litere, fara a le termina, chiar daca acolo isi face debutul in literatura, George Toparceanu, din 1911, devine iesean de-adevaratelea, dupa ce la insistentele chemari ale lui Garabet Ibraileanu paraseste “chiria” bucuresteana si vine la Iasi, unde a primit statutul definitiv de iesean al Cetatii de pe cele 7 coline. De altfel, singur si sigur avea sa se destainuie asupra noii sale identitati in conferinta, “Cum am devenit iesean”, din care se retine un fragment edificator: “Cu primele balade umoristice pe care le-am scris, caci Parodiile au venit mult mai tarziu, am inceput, in sfarsit sa am si eu oarece succes in cercurile prietenilor. Una din aceste bucati – un raspuns la niste versuri ale poetilor ilustri pe atunci, Anghel si Iosif, – a ajuns, nu stiu cum, in mana lui Anghel …si de acolo m-am trezit cu ea in paginile Vietii romanesti, de unde am primit in curand un onorar cat se poate de substantial. Acest din urma amanunt, mai cu seama, m-a incurajat din cale afara! Asa am intrat in corespondenta cu d. Ibraileanu, care, dupa una din acele balade, mi-a telegrafiat un singur cuvant: Bravo!”  (e vorba de “Balada chiriasului grabit” scrisa la cererea lui G. Ibraileanu!)

Odata ce s-a stabilit la Iasi, aici a creat, a iubit si a trait pana la sfarsitul vietii sale, fiind unul dintre indragostitii statornici ai “dulcelui Targ al Iesilor”. 
Dar cel mai bine este sa aruncam o privire asupra biografiei sale iesene. Aflat sub aripa ocrotitoare a profesorului Garabet Ibraileanu, “starostele” Vietii Romanesti – renumita revista a vremii care, din 1906, a imbratisat, in spiritul traditiei Daciei literare, cultura intregului spatiu national romanesc – , George Toparceanu accede la postul de subsecretar si cel de secretar de redactie al revistei, postura care-i permite sa cunoasca si sa dezvolte contacte cu importantii scriitori ai vremii, intre care, M. Sadoveanu, Gala Galaction, Mihai Codreanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat- Bengescu. E perioada fertila din ajunul Primului Razboi Mondial in care George Toparceanu se desprinde de romantismul desuet al adolescentei si isi creioneaza prin Parodiile sale un drum literar propriu si inconfundabil. Indrageste teatrul si impreuna cu M. Sevastos, intre 1912 – 13, editeaza revista Teatrul. Tot in aceasta perioada, mai exact in 1912, avea sa-si intemeieze o familie, casatorindu-se cu invatatoarea Victoria Iuga, cu care va avea si un copil, dar casatoria lor esueaza foarte curand. Mai tarziu, cunoscand-o pe poeta Otilia Cazimir, intre “duduca” Otilia si George Toparceanu se va tese o tulburatoare si discreta poveste de dragoste si inspiratie poetica. In 1916 isi publica primele sale volume: “Balade vesele” si “Parodii originale” , care aveau sa-l impuna ca poet remarcabil. In acelasi an, tocmai atunci cand era pe cale sa-si termine studiile de filozafie la Universitatea ieseana, a fost mobilizat pe front si participa la campania din Bulgaria, in primul val al razboiului mondial, in calitate de sergent al unei baterii de artilerie, cazand prizioner in lupta inegala de la Turtucaia, “fara sa fi apucat sa traga vreun obuz”, dupa cum avea sa-si aminteasca mai tarziu. Dupa doi ani petrecuti in “iadul” prizonieratului din lagarul bulgar de la Pirin Planina, a reusit sa fie eliberat la staruinta expresa a scriitorului “filogerman” Constantin Stere, care-i apreciase scrierile si volumele deja publicate.
Reintors in tara, macinat de “experienta” celor doua campanii si a  celor 2 ani atroce de prizionierat, care nu putea sa-i fie stearsa din memorie, accepta un contract pentru scoaterea unui volum de memorii de razboi. Vine la Iasi sa-l scrie, dar cum…  “aici fiecare piatra iti vorbeste de trecut si nici una de prezent” , dupa cum marturiseste in prefata, alege sa se retraga la Varatec – la maici – , dar nici acolo, neaflandu-si linistea, abia la Iasi avea sa-l definitiveze cu titlul: “Amintiri din luptele de la Turtucaia”, (Bucuresti, 1918), dovedindu-se a fi si un prozator memorialist de prima mana. A urmat pe aceeasi tema a memoriilor volumul:“In ghiara lor…Amintiri din Bulgaria si schite usoare”, (Iasi, 1920).
La Iasi, pana la reaparitia, in 1920, a Vietii romanesti sub directa sa conducere, avea sa scoata impreuna cu M. Sadoveanu, cu care leaga la vanatoare si pescuit o stransa prietenie, revista “Insemnari literare”, foarte apreciata in scurta ei existenta. De aici incolo se dedica trup si suflet scrisului, mai cu seama poeziei, iar volumele publicate se succed unul dupa altul: “Balade vesele si triste” (Iasi, 1920), “Migdale amare” (Iasi, 1928), “Scrisori fara adresa” (Iasi, 1930), intrunind aprecierile publicului cititor si ale presei. Nu acelsi lucru se intampla si in critica literara a vremii, in care “exceleaza” criticile caustice ale lui Eugen Lovinescu, care, acuzandu-l pe Toparceanu de anti-modernism, avea sa-i reduca Baladele si Parodiile acestuia la niste simple tablouri din natura (!). Chiar si in aceste “circumstante critice”, in 1926, poetului George Toparceanu i se decerneaza Premiul National de Poezie. In 1932, “chiriasului” iesean George Toparceanu i se asigura un spatiu definitiv de locuit in casa de pe strada Ralet nr.7, care a apartinut prietenului sau, poetul Demostene Botez. 
Aratandu-si nedezmintita sa dragoste fata de Iasi, pe care il vede ca un“ oras din basme, cu conture iluzorii, / Strajuit de sapte dealuri incarcate de podgorii!”, compune si publica in “Calendarul Iasului pe anul 1933” memorabilul poem, “ Salut, Iasi!”, o remarcabila “privire” poetica asupra “orasului arhaic, plin de suveniruri sfinte!”, din care se poate extrage quintesenta admiratiei sale:
“Tu, oras de harnici dascali, de poeti si carturari,
  Leaganul atator ganduri si-al atator fapte mari
  Care-ai adunat in juru-ti, ca un far incandescent,
  Tot ce e inteligenta, suflet mare si talent.”
   
Din 1934, incepand sa lucreze la viitorul sau roman satiric “Minunile Sfantului Sisoie” si publica fragmente ale acestuia in Revista fundatiilor regale. Neterminat, romanul va aparea postum, in 1938. 
Anul 1936 avea sa-i aduca, pe langa satisfactii deosebite, precum publicarea volumului cu memorii de razboi “Pirin Planina. Epizoduri tragice si comice din captivitate” si  alegerea sa ca Membru corespondent al Academiei Romane, ca urmare a deplinei sale consacrari literare si publicistice si o grava insatisfactie, cea a starii sale de sanatate subrede, prin contractarea unui cancer la ficat, ce avea sa-l macine curand. Chiar si asa bolnav, avea sa scoata, impreuna cu M. Sadoveanu, M. Codreanu si Grigore T. Popa, revista “Insemnari iesene”, foarte bine primita in Cetatea ieseana si nu numai.  
In primavara lui 1937 merge la Viena sa-si ingrijeasca sanatatea, dar era deja prea tarziu. Revine la Iasi si, la 7 mai 1937, in locuinta din Ralet, trece la cele vesnice, la doar 51 de ani. A fost inhumat in mormantul sau din partea stanga spate a bisericii Cimitirului “Eternitatea”din Iasi, adevarat Pantheon romanesc.
Desnadajduita dupa moartea dragului ei, George, iata cum se confeseaza Otilia Cazimir intr-o scrisoare, datata, 16 mai 1937, prietenei sale scriitoare si ea, Sandra Cotova din Constanta, din care se desprind fragmente duioase: “Draga mea prietena, buna si dulce, …(…) Azi am fost la cimitir, intaia oara de atunci. I-am dus si din partea matale garoafe (nu terminasem inca banii de flori). (…) Mormantul lui, intelege mata cuvintele astea absurde? Mormantul lui! Dar… nu l-am simtit pe el acolo, dedesubt. El e in alta parte. O sa-l caut si o sa-l gasesc. Prea mi-e dor de el ca sa nu mai fie nicaieri. (…) Toti cei pentru care el a avut prietenie sau dragoste, trebuie sa platim. In special eu. (…)  In zapaceala mea, am lasat intre clisee exact pe cele pe care trebuia sa le distrug: doua placi cu doua imagini de-ale mele, strict intime, din „notre folle jeunesse”. Le-a luat cea mai mare, si mai rea, dintre surorile lui. Ce-o sa faca cu ele? Ca nu le-a luat ca sa ma admire, de asta sunt sigura! (…) Mi-esti draga, Didi”
Categoric, cititorii care se vor apleca peste aceste randuri sfasietoare vor putea sa faca lesne si o trimitere de gand inspre povestea de dragoste  la fel de tulburatoare dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, care se consumase cu jumatate de veac in urma. 
Iata, se implinesc de atunci 80 de ani de la moarte, dar inconfundabilul “spirit toparcean” va ramane de-a pururea si in vecii vecilor in sufletele noastre de ieseni si de buni romani; acesta aflandu-l aievea la casa lui din Ralet, devenita din 1985, Casa memoriala “George Toparceanu”, pe strada Toparceanu din dealul Copoului, pe la “casa cu pisici” a “duduiei Otilia” din Bucsinescu, devenita si aceasta muzeu si prin toate locurile Cetatii, unde a vietuit si a creat fermecatorul George Toparceanu,“chiriasul grabit” al Iesilor.
Aflandu-ne si in perioada premergatoare sarbatoririi Centenarului Marii Uniri a Neamului Romanesc, realizata prin jertfa de sange a Eroilor romani in Primul Razboi Mondial, la care George Toparceanu a fost combatant si prizioner de razboi, se cuvine sa ne aplecam cu luare aminte peste paginile memoriilor sale de razboi, adevarata marturie vie a acelor timpuri crancene si zbuciumate, pe care autorul ni le-a lasat spre neuitare.




Adauga un comentariu