News Flash:

Ghetoul meseriasilor

13 Mai 2001
1412 Vizualizari | 0 Comentarii
•In umbra constructiilor moderne ale orasului, cateva zeci de mestesugari incearca sa traiasca practicand meserii aproape uitate •Din fostul "Oras de tabla" din Targu Cucu au mai ramas doar cateva dughene

Departe de forfota orasului, undeva in zona Padurii se afla amplasate cateva chioscuri si gherete metalice amintind de vechile ateliere de odinioara ale meseriasilor din Iasi. Parca inadins ascunsi de privirile cetateanului, ca semn al anacronismului lor, cei cativa meseriasi se incapataneaza sa "supravietuiasca" in conditiile tot mai vitrege ale pietei. Desi sunt singurii intreprinzatori care erau "particulari" si in regimul comunist, economia de piata nu le mai prieste. Candva, atelierele lor erau amplasate in Targu Cucu, formand asa-numitul "Oras de tabla", dispunand de un vad comercial mai favorabil. Din motive de estetica urbana, Primaria i-a alungat de acolo. Astazi, pe fostul amplasament se afla un teren viran. In schimb, noul amplasament, pe langa ca nu ofera vadul de care au nevoie meseriasii, mai este si nesigur, existand si aici varianta evacuarii in cazul construirii pasarelei care ar urma sa uneasca zona Tatarasi cu centrul orasului.
Cei mai multi dintre fostii meseriasi exilati si mestesugurile lor nici nu mai exista. Cine mai vorbeste astazi de palarieri, ceasornicari, remaiat ciorapi etc.? O duc mai bine cei cu atelierele de pompe funebre (tamplarii care fac sicrie si cruci; confectionierii de coroane). Pentru acestia exista inca piata. "Dar si aici treaba merge foarte prost", ne spune Viorica Nitu, tamplar la unul din chioscuri.
"Suntem prea multi si de aceea preturile sunt prea mici. Avem banii bagati in cherestea, panza si cuie. Daca vecinii vand cu un pret, noi venim imediat si dam cu o suta de mii mai ieftin, astfel incat clientul sa comande la noi. Facem numai asa, ca sa ne aflam in treaba, dar nu castigam mai nimic".
Sicriele costa intre 450.000 de lei si 1.300.000 de lei, functie si de material, dar dupa spusele oamenilor, sunt la jumatate, ca pret, fata de oferta firmelor mari.
Printre atatea coroane si capace de sicrie, se afla si un atelier mecanic "La Rimbu". Ilie Rimbu este un pensionar de 68 de ani. Atelierul sau este ticsit de pile, chei, umbrele stricate, masini de cusut si tot felul de alte piese. Desi par foarte multe, omul le stie rostul la toate si nimic nu este aiurea.
"Putea sa se faca ceva si pentru noi. Lumea ne-a uitat complet. Oamenii se duc pana in Tg Cucu, nu ne mai gasesc si nu mai vin pana aici. Acolo au ramas doar flori de nunta si guma de mestecat. Spuneau ca fac un parc pe locul ala, dar n-au facut nimic. Meseriasii ar trebui sa se afle in locuri plasate la indemana tuturor", spune omul cu naduf.
Chiriile sunt foarte mari din cauza ca fac parte din categoria celor pentru "spatii comerciale", impozitele sunt sufocante (30% din incasari), iar castigurile sunt foarte mici. Daca nu ar practica preturi reduse, ar pierde mai mult pentru ca, deja, anumite produse sunt mai ieftine noi decat ar putea sa coste reparatia lor.
"Costa mai mult transportul pana aici decat iau eu omului pe o cheie. Anul trecut n-a plouat si de aceea n-am facut umbrele. Acum ma rog sa ploua ca sa vina lumea cu umbrele la reparat".
Nici conditiile de lucru nu sunt prea placute. Nu au apa, nu au WC. Pentru acestea apeleaza la vecinii din casele aflate in apropiere. Iarna sunt obligati sa foloseasca sobele pe gaz, dar si acesta este foarte scump.
Drama cea mai mare este, insa, pierderea meseriei. Batranul nu are nici un "ucenic" si este convins ca, dupa el, mostenitorii vor inchide si vor vinde atelierul:
"Acuma dispar multe meserii si vor mai disparea. Erau candva ateliere de stopat haine, de remaiat ciorapi, nu mai sunt cizmari, tocilari (cei care ascut brice), nici chiar ceasornicari nu mai vezi. Eu n-am cui sa las atelierul. Nu mai vrea nimeni sa munceasca. Am avut un nepot care a stat un timp, nu i-a placut, a luat banii si a plecat. Eu am vrut sa ma mut de aici, dar nu s-a putut. Am avut ceva bani dupa revolutie, dar n-am investit, am ajutat pe altii. N-am riscat, iar cine nu risca, nu are. Dar eu mi-am zis ca, decat sa mor de frica, mai bine mor de foame".
Cu toate acestea, batranul meserias este bine dispus si jovial. Are ragaz si de vorbe frumoase, de bancuri, chiar si de poezii: " ... Eu sunt faur, piept de taur/ Prinde-n cleste si loveste/ Eu fac scoabe, eu fac roabe/ Si carceii si rasteii pentru boii de la jug..." (din Poezia fierarului)
La cativa metri se zareste o tinichigerie. Cu o firma desprinsa parca din ilustratele interbelice, casa este lasata in paragina. Mesterul lipseste; spun vecinii ca este tinichigiu din tata in fiu, ca face lucruri de calitate si foarte utile si ca ar fi pacat sa se piarda aceasta meserie. Viitorul pare insa sumbru si aici. Casa este revendicata de comunitatea evreiasca si atelierul trebuie sa-si gaseasca alt spatiu.
Astfel de povesti risca sa "intre in istorie" pentru ca zgomotul si trepidatia "globalizarii" se simt si pe meleagurile noastre. Meseriile mici dispar, productia de masa ia locul unicatelor, lucrurile sunt acum "de unica folosinta", iar oamenii sunt tot mai grabiti .
Poate nu chiar intamplator, ca un semn al schimbarii, peste amaratele maghernite din zona Padurii domina sfidator inaltimile, noul sediu din metal si sticla al World Trade Center.
Doru BOTEZAT
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1379 (s) | 22 queries | Mysql time :0.013516 (s)