Titlurile zilei

În aceste încăperi, medici celebri din Iași au făcut adevărate minuni cu bolnavii și au dus peste hotare faima medicinei românești! Felul în care-i tratau și-i vindecau pe pacienți este de neimaginat – GALERIE FOTO

Publicat: 14 apr. 2021
Imagine de arhivă ce are în prim-plan curtea veche de la Biserica
Biserica Ortodoxă Română a înființat primele ospicii de pe teritoriul țării noastre. După ce Spitalul "Sfântul Pantelimon" din București a fost realizat între 1735 și 1752, în 1757 a fost fondat Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iași. De asemenea, pentru a ține pasul cu medicina occidentală, domnitorul Alexandru Suțu a construit Spitalul de la Socola, așezat în vecinătatea mănăstirii cu același nume

Aceste detalii și mărturii au în prim-plan mari spitale din orașul Iași! Aici au activat medici celebri și au fost tratați mii și mii de pacienți! Interesant este că, în Capitala Moldovei, Biserica Ortodoxă Română a înființat primele ospicii, „bolnițe” sau spații destinate tratării diverselor probleme de sănătate, pe lângă mănăstiri și biserici celebre. Astfel, Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași este fondat în 1757. De asemenea, pentru a ține pasul cu medicina occidentală, domnitorul Alexandru Suțu a construit Spitalul de la Socola, așezat în vecinătatea mănăstirii cu același nume, la 1892. Și la Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitorită de marele domnitor Vasile Lupu (între anii 1637-1639), măicuțele tratau bolnavi la „Trisfetite” după a doua jumătate a secolului al XVII-lea

În Capitala Moldovei, orașul Iași, pe lângă mănăstiri și biserici celebre, au fost fondate primele ospicii, „bolnițe” sau spații destinate tratării diverselor probleme de sănătate. Exemplu clasic în acest sens este chiar Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași, deschis la 1757 pe lângă lăcașul de cult cu același nume. La Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi”, măicuțele tratau bolnavi la „Trisfetite” după a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Nu trebuie uitat nici de faptul că, pentru a ține pasul cu medicina occidentală, domnitorul Alexandru Suțu a propus construirea a două spitale moderne în România, unul la Iași și altul la București. În 1892 a fost construit Spitalul de la Socola (pe baze existente), așezat în vecinătatea mănăstirii cu același nume. Pe de altă parte, și la mănăstiri precum Golia, Galata sau Cetățuia se ofereau o serie de îngrijiri și „oblojiri” a oamenilor suferinzi cu diverse afecțiuni.

„Boli, epidemii și asistență medicală în Moldova, 1700-1831”

Pe acest plan, cercetătorul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Sorin Grigoruță, publică (plecând de la teza sa de doctorat), lucrarea intitulată sugestiv „Boli, epidemii și asistență medicală în Moldova, 1700-1831”, apărută în 2017 la Editura „Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Aici, dr. Valentin Arapu face o analiză a valoroasei lucrări. Istoricul Sorin Grigoruță, în primul capitol, intitulat „Boli și epidemii în Moldova”, analizează: bolile endemice, bolile epidemice – vărsatul, frigurile, sifilisul, ciuma abătută asupra Moldovei. În cel de-al doilea capitol, care are titlul „Continuitate și schimbare. Asistență medicală în Moldova veacului al XVIII-lea”, autorul a investigat în detaliu activitatea acelor practicieni care pot fi considerați premergători ai medicinei științifice: bărbierii și chirurgii, în privința ultimilor aplicând metoda studiului de caz prin descrierea activității chirurgului Johann Benedict Lochmann. În cadrul asistenței medicale din Moldova, un rol important era atribuit farmaciilor și farmaciștilor.

O componentă a sistemului sanitar, atestată documentar în Moldova din prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost breasla cioclilor

Cercetătorul și istoricul Sorin Grigoruță arată că, o componentă a sistemului sanitar, atestată documentar în Moldova din prima jumătate a secolului al XVII-lea, a fost breasla cioclilor, rolul acesteia sporind în vremea epidemiilor de ciumă. Astfel, pe de o parte, cioclii îndeplineau o funcție sanitară importantă prin îngroparea morților, a săracilor, a străinilor ce mureau în târg. Ei nu trebuiau să țină cont de starea materială a răposatului, îngropându-i pe toți oamenii, „ori bogat, ori sărac”, care mureau în oraș, excepție de la această regulă făceau țiganii și cei din afara orașului. Atribuțiile cioclilor sporeau în timpul epidemiilor de ciumă, „ei îndeplinind și rolul de cercetători ai bolnavilor”, adică „o identificare a lor spre izolarea ulterioară, decât o eventuală îngrijire”, aceasta mai alea pentru că membrii breslei cioclilor nu aveau nici cele mai mici cunoștințe medicale, ei fiind simpli meșteșugari.

Activitatea profesională și evoluția socială a medicilor din Moldova

Istoricul se apleacă și asupra medicilor din Moldova. Aici sunt analizate în acest sens trei studii de caz care-i au în centrul preocupărilor autorului pe doctorii Dracache Depasta, dr. Fotache și Eustathius Athanasius Rolla. Doctorul Dracache Depasta, probabilul fiu al doctorului Petru Depasta, a fost un om al timpului său, încadrându-se în rândul „noii boierimi” ieșene. Căsătorindu-se cu Ecaterina Ruset în vara anului 1762, doctorul Dracache Depasta a deținut cu timpul dregătoriile de mare spătar (1777), de mare vornic (1785-1796) și de mare logofat al Țării de Sus (1796-1803). La începutul carierei sale, doctorul Dracache a colaborat cu spitalul „Sfântul Spiridon”. Doctorul Fotache și-a desfășurat activitatea profesională la Curtea lui Grigore al III-lea Ghica.

În funcția de medic al Curții Domnești primea o retribuție lunară de 50 de lei. Concomitent, doctorul Fotache se ocupa și de tratarea bolnavilor de la Spitalul „Sfântul Spiridon” și de administrarea „spițeriei” din incinta așezământului ieșean. Eustathius Athanasius Rolla a fost un medic de origine greacă care în anul 1795 a venit în Moldova. La 1 mai 1809, în calitatea sa de „doctor al orașului Iași”, acesta se mai ocupa de tratarea boierilor din apropierea Iașilor, de controlul în vederea deschiderii unor noi farmacii, de evaluarea competențelor profesionale ale anumitor „spițeri” și moașe. Pentru prestarea serviciilor medicale, doctorul Rolla primea un salariu anual de 5.400 de lei și 500 de lei pentru „chiria casei lui”.

Asistența medicală publică. Bolnițele mănăstirești și Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași

Mai departe, istoricul vorbește despre „Asistența medicală publică. Bolnițe și spitale”, dedicat „bolnițelor” mănăstirești și Spitalului „Sfântul Spiridon” din Iași. Autorul consideră că originile îngrijirii medicale în Moldova „par a coborî până spre începutul veacului al XVII-lea”, anume atunci fiind atestate în Iași și Suceava două așezăminte laice menite să-i adăpostească și îngrijească pe cei suferinzi și lipsiți de sprijinul familiei. În „bolnițele” de pe lângă mănăstirile Putna, Golia și Neamț erau îngrijiți suferinzii din cadrul „obștilor monahale, afectați de suferințe fizice și de povara anilor, și mai puțin mirenilor”.

„Azilul de alienați” de lângă Mănăstirea Socola

În 1905 s-a înființat, lângă Mănăstirea Socola, „Azilul de alienați”, sub conducerea doctorului Alexandru Brăescu. Atunci a devenit necesară construirea de pavilioane pentru bolnavi și clădiri cu rol administrativ. Chiliile fostei mănăstiri erau vechi și improprii, au mai fost folosite în scop medical, așa că au fost dărâmate și refăcute după trebuințele clinicii și ale spitalului. Mai departe, tot la Iași, domnitorul Constantin Cehan Racoviță a întemeiat în 1757 Spitalul „Sfântul Spiridon”, pe lângă mănăstirea cu același nume.

„S-au pus la cale ca să se facă spital la mănăstirea ce din nou s-a zidit aicea în orașul Iașilor, a Sfântului Spiridon, pentru folosul străinilor slabi și neputincioși, căci porunca zice să primești pe străin, să îmbraci pe cei goi și să cercetezi pe cei bolnavi”, se precizează în hrisov.

În primii ani, spitalul avea 30 de paturi. Astfel, de sute de ani, bisericile si mănăstirile au reprezentat adevărate centre pe lângă care s-au dezvoltat și spitale (bolnițe) pentru alinarea celor suferinzi.

Conceptul Spiridoniei: „bolnavul trebuie vindecat, dar și alinat”

Aici, domnitorul Grigore Ghica este cel care stabilește pentru întâia dată normele după care trebuia asigurată asistența medicală, acestea fiind stipulate într-un hrisov domnesc, dat la 13 iunie 1765: terminarea saloanelor pentru bolnavi, cu o capacitate de 40 de locuri, funcționarea în permanență a farmaciei spitalului, înzestrarea spitalului cu cișmele, retribuția medicului-șef, este introdusă funcția de medic subaltern (secundar), este dublată funcția de gerah. Spițerul (farmacistul) devine salariat ca și ceilalți, dar „angajat pe viață cu toate materialele lui și are obligația să dea medicamente de calitate, în prețul de cost care îi va fi achitat de către Epitropie”.

Rudimentarele intervenții chirurgicale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea se făceau în condiții extreme. Alcoolul era unica substanță folosită pentru anesteziere. Bolile inventariate la acea dată de doftorii Epitropiei erau tuse, dureri de gură și de dinți, de ochi și de urechi, iar tratamentele se făceau pe bază de plante. Primul doctor al Epitropiei, în înțelesul actual al cuvântului, a fost danezul Iohan Goldzric Herlitz, care a murit însă de friguri, lăsând neaplicat un proiect modern de organizare a activității medicale.





Adauga un comentariu