Actualitate

Ion Cristoiu, despre atacurile la PSD ale lui Klaus Iohannis: Singura soluţie care nu îi dă bătăi de cap

Publicat: 31 iul. 2020
ALT=«Jurnalistul Ion Cristoiu»
Jurnalistul Ion Cristoiu

Publicistul Ion Cristoiu afirmă că, sfidând rolul constituţional de arbitru, preşedintele Iohannis a recurs joi la atacarea PSD nu pentru a-i provoca pe social-democraţi să depună moţiune de cenzură pentru a-l scăpa de premierul Ludovic Orban, ci din comoditatea care îi asigură tihna de lux la Cotroceni. Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Blestemul postdecembrismului stă în eternul război dintre preşedinţii Republicii şi partidele cu care se duşmăneşte formaţiunea din care a parvenit şeful statului. Constituţia României atribuie preşedintelui – mai mult sau mai puţin explicit – rolul de arbitru al confruntărilor dintre partide, dintre puterile statului, dintre stat şi societate. Prevăzută de articolul 80, aliniatul unu, primul articol din capitolul consacrat preşedintelui, această ipostază a fost rezultatul unei atente studieri a scenei politice româneşti. Mai mult decât în alte locuri din lume, în România cearta, guerila, hărţuirea, păruiala dintre partide alcătuiesc esenţa vieţii politice. Asemănător, indiferent de ce partid e la Putere şi de ce partid e în Opoziţie, Guvernul nu va găsi o dată în Opoziţie un colaborator, fie şi în cazuri de siguranţă naţională.

O singură dată Opoziţia s-a abţinut de la postura ei de Gică Contra faţă de Guvern.

E vorba de decizia din 22 aprilie 1999 de autorizare a avioanelor NATO să survoleze teritoriul României pentru bombardarea Serbiei. Atunci, PDSR, condus de Ion Iliescu, a acceptat să se abţină de la vot în Parlament pentru a facilita trecerea deciziei.

N-a făcut-o la rugămintea lui Emil Constantinescu, nici din conştiinţa interesului naţional (intervenţia NATO e dovedită azi că o eroare), ci la presiunea ambasadei SUA în România. În rest, perioada postdecembristă stă sub semnul păruielii între partide, între Servicii şi chiar între diferitele grupări dintr-un Serviciu. Sunt însă momente când păruiala trebuie să lase loc unei minime înţelegeri, şi această înţelegere n-o poate administra decât preşedintele, singurul impus de Constituţie ca arbitru al scenei social-politice. Asemenea momente sunt inevitabile în destinul unei ţări. De aceea a prevăzut Constituţia un rol de arbitru pentru preşedinte. Ca să întărească acestă postură, Constituţia prevede prin articolul 84, aliniatul 1, că .

Interdicţia îşi are o explicaţie de bun simţ.

Doar prin această condiţie, preşedintele poate fi deasupra chelfănelii dintre partide. De precizat că, prin alăturarea cu articolul 80, articolul 84 se referă la o distanţare autentică şi nu formală a preşedintelui de partidul din care a făcut parte până nu demult. În realitate însă, preşedinţii postdecembrişti n-au reuşit să atingă ipostaza constituţională de arbitru al scenei politice. O dată ajunşi preşedinţi, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu s-au comportat, într-o mai mică sau mai mare măsură, ca lideri ai partidelor din care au făcut parte până la parvenirea la Cotroceni. S-au războit cu partidele duşmane ale partidelor lor şi s-au alintat cu partidele din care au provenit. Ion Iliescu s-a războit din 1990 până în 1996 cu partidele istorice. În al doilea mandat, deşi mai înţelept decât în primul, Ion Iliescu s-a războit cu PNL şi cu PD, partide aflate în Opoziţie. Evident după trecerea PSDR în Opoziţie, Emil Constantinescu a continuat să considere drept duşman partidul lui Ion Iliescu. Despre Traian Băsescu n-are rost să mai spunem cât de arbitru a fost. Concomitent, preşedinţii au fost aliaţi ai partidelor din care au parvenit. Nu numai că au sprijinit Guvernele lor, dar mai mult s-au amestecat în viaţa internă a partidelor din care au făcut parte.

Acest blestem postdecembrist îşi are rădăcinile în schizofrenia Constituţiei când vine vorba de caracterul Republicii. Părinţii Constituţiei aveau de ales, în condiţiile României, între două posibilităţi: Republica parlamentară şi Republica prezidenţială. Ca şi în prezent, legile, inclusiv Lega fundamentală, au fost create sub puterea conjuncturii. În 1991, când s-a votat Constituţia, mărul discordiei era Ion Iliescu. Raportarea la Ion Iliescu, fără a trece cuiva prin cap că Ion Iliescu nu va fi etern la Cotroceni, a dus la soluţia capro-varzistă a Republicii semiprezidenţiale. Majoritatea FSN-istă a refuzat republica parlamentară, pentru că nu şi-a dorit un Ion Iliescu decorativ. Opoziţia, de care s-a ţinut cont la vremea respectivă, a refuzat Republica prezidenţială de teama că Ion Iliescu va avea puteri prea mari.

Aşa s-a ajuns la blestemul postdecembrist al preşedinţilor chibiţi electorali. Nici un preşedinte postdecembrist n-a coborât însă atât de jos funcţia, pentru a fi un chibiţ electoral al partidului său, precum Klaus Iohannis. Toţi ceilalţi preşedinţi au atacat partidele adversare. Da, dar ei au tras de urechi şi partidele proprii. Când Guvernele acestor partide au luat-o razna, preşedinţii le-au criticat în public. Mult mai important, preşedinţii respectivi şi-au asumat proiecte de ţară la îndeplinirea cărora a chemat să se angajeze toate forţele politice.

În postdecembrism, Klaus Iohannis e singurul preşedinte care şi-a consacrat întreaga viaţă şi activitate atacării unui partid adversar al partidului său. Când a venit un Guvern de-al Lui – Tehnocrat, în 2016, PNL-ist din 2019, Klaus Iohannis nu numai că n-a avut o virgulă de reproşat, dar mai mult, s-a afirmat drept sluga cu vorba a Guvernului alcătuit de partidul respectiv.

Timp de cinci ani, în primul mandat, Klaus Iohannis n-a făcut nimic. Dar nimic, nimic, nimic. S-a mulţumit să atace PSD. Mulţi au spus c-a fost constrâns la asta de majoritatea PSD-istă de după 2016, deşi anti-PSD a fost şi pe vremea lui Victor Ponta. N-a avut nici un proiect. România educată a fost doar un anunţ. Între timp a uitat de el şi Klaus Iohannis. S-a crezut că Proiectul va fi în al doilea mandat. De aceea, toată lumea a aşteptat cel de-al doilea tur. Spre stupoarea tuturora, în Discursul învingătorului Klaus Iohannis a anunţat drept Proiect al celui de-al doilea mandat Lupta împotriva PSD. Deşi printr-o Operaţiune a Sistemului a ajuns la Guvernare PNL, Klaus Iohannis n-a încetat să atace PSD. Culmea, nu de puţine ori, mai violent chiar decât PNL.

Discursul halucinant din 30 iulie 2020, prin care a acuzat PSD că a pus la cale o tărăgănare a Legii în Parlament pentru a provoca morţi şi infectaţi numai şi numai pentru a micşora măreţele victorii ale Guvernului pe ogoarele Pandemiei, e un exemplu perfect de josnicie electorală a Preşedintelui, văzut de Constituţie ca fiind deasupra partidelor.

Pe de-o parte, Klaus Iohannis a atacat un partid adversar al PNL. Pe de alta, a elogiat Guvernul PNL.

Nici măcar Ludovic Orban n-a îndrăznit să acuze PSD de crimă în masă.

Şi nici măcar purtătorul de cuvânt al Guvernului n-a atins culmile de slujire cu vorba a Guvernului precum preşedintele ţării.

S-au lansat multe explicaţii ale intervenţiei lui Klaus Iohannis, toate plecând de la premisă falsă că preşedintele pune la cale lovituri politice grozave.

Una dintre acestea îi atribuie lui Klaus Iohannis intenţia de a-l da jos pe Ludovic Orban prin Moţiunea de cenzură depusă de PSD.

Prin acuzaţiile aduse PSD de partid al crimei în masă, Klaus Iohannis ar fi vrut să incite PSD să depună Moţiune de cenzură.

Care Moţiune l-ar scăpa de Ludovic Orban.

Lansate de jurnalişti altfel inteligenţi, astfel de scenarii nu ţin cont de uriaşa, incredibila comoditate a lui Klaus Iohannis. Şi a concepe un asemenea scenariu presupune bătaie de cap, d-apoi să-l mai şi pui în aplicare. Îşi imaginează cineva un Klaus Iohannis făcând efortul de a se lupta cu preşedintele PNL Ludovic Orban, cel care stăpâneşte PNL cu o mina de fier? Pe cine să pună Klaus Iohannis în locul celui care ar rămâne preşedintele PNL fără a risca să-şi ridice partidul în cap?

Nici vorba- după părerea mea- de vreun scenariu.

Confruntat cu o revenire a Pandemiei, din cauza administrării catastrofale de către Guvern, Klaus Iohannis a apelat la soluţia cea mai simplă pentru el, soluţia care-i asigură tihna de lux de la Cotroceni:

Atacarea PSD.

O soluţie ideală dacă ne gândim că din partea PSD nu-l pândeşte nici o bătaie de cap”.





Comentarii
  • Nici pe timpul proletcultismului, cand politruci analfabeti atacau burghezo-mosierimea, nu s-au manifestat astfel de insi rudimentari ca acest bezmetic ajuns la Cotroceni.

Adauga un comentariu