Actualitate

Ion Cristoiu: „Gândirea caragialistă și stilul caragialist sunt în floare”

Publicat: 30 nov. 2021
ALT=
Jurnalistul Ion Cristoiu

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie în această dimineață despre gândirea caragialistă și despre cum acest stil este încă în floare. Redăm, integral, editorialul publicat de jurnalist:

1. Din tableta lui Arghezi Caragialismul, tipărită în Informația zilei, 21 mai 1943, rețin o pătrunzătoare definiție a oportunismului în politică și în alte locuri, dacă nu chiar în toate locurile:

„De la un timp, s-a introdus în vocabular «cioara vopsită» care indică în politică şi relaţii spiritul diplomatic cu pungăşie, două valori pentru analiza populară egale. E fostul «şahăr-macăr» dintr-un limbaj mai vechi, echilibrul pe două luntri sau frăţia cu dracul până la trecerea punţii, formule relevând de momentele istorice şi de un optimism tradiţional.”

Tableta se intitulează Caragialismul și debutează cu o teză dragă inimii publicistului, Actualitatea lui Caragiale:

„Caragialismul, despre care un critic cineva spunea că nu mai e actual, gândirea caragialistă și stilul caragialist sunt în floare, nedespărțite altfel niciodată de viață de tot. În strategie, geografie și tehnică militară, interpretate de bravii noștri concetățeni, în tramvai și berărie, caragialismul e în plină desfășurare și caragialiștii evenimentelor sunt despre certitudinile lor indiscutabile entuziaști.”

Arghezi purcede la dat exemple din această părerologie definită prin tăria opiniunilor, întâlnită la prototipurile românului, Conu Leonida, cel care-i ține consoartei, de Lăsata Secului, un curs de politologie de tip SNPA, și Cocoșilă, editorialist în fiecare duminică dimineață pe maidanul din fața Fierăriei lui Iocan:

„Polonezii în războiul lor, nu se precizează cu cine, dar importă au ajuns la Gibraltar şi ameninţă Turcia … Vom vedea ce face Argentina …
Mi-a spus un coleg … (…)

Sicilia nu e nevoie să ştii unde e situată, destul că e o ţară importantă. A intra în ea echivalează cu un dezastru, din pricina şesului ei mlăştinos … Dacă taie prin Serbia, ajunge mai repede în Franţa … Tonul acestor intenţii şi sentinţa arată o documentare severă. Să nu intervii cu rectificări că poate să iasă bătaie. Cine afirmă în autobuz nu iartă contradicţia şi profesează orgoliul de a şti ce spune. În general, fiecare dispune de o «sursă» serioasă şi destăinuirile sunt «confidenţiale».”

2. Cercetarea Stalingradului m-a constrâns să parcurg romanul lui Seven Hassel, General SS. Cărțile lui Hassel stau cu duiumul pe rafturile librăriilor de la Supermarket-uri, la întrecere cu hârtia igienică și cu apă minerală la baxuri. De câte ori le-am văzut, nu mi-a trecut prin cap să cumpăr vreuna, fie și din ostilitate față de proză de aeroport. Despre Stalingrad am citit câteva romane rusești de excepție: Zile și nopți, În tranșeele Stalingradului, Pentru o cauză dreaptă și Viață și destin.

Deși dedicate frontului, cărțile rusești sunt capodopere de bun-simț respectat în istorisirea întâmplărilor și schițarea personajelor. Citind pe pagina patru a romanului că General SS tratează Stalingradul din perspectiva soldatului neamț, mi-am luat inima în dinți și am cumpărat, de la un supermarket, exemplarul semnat de Seven Hassel.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc o carte mai primitivă, mai insalubră ca aceasta, care se vrea relatarea unui personaj narator din Armata germană de pe Frontul de Est.

Știu pe de rost aproape datele Bătăliei de la Stalingrad. Pe parcursul lecturii am încercat să ghicesc, din istorisirile naratorului, despre ce zile ale Bătăliei e vorba și mai ales despre ce zone de luptă. A fost o operațiune cumplit de grea. Un capitol se intitulează Bătălia pentru uzină Krasnîi octiabrî. „Octombrie Roșu” e una dintre citadelele industriale din zidul care a oprit ajungerea nemților la Volga. Potrivit naratorului, grupa sa primește ordinul să cucerească o cazemată din fața fabricii, văzute drept punct cheie în apărarea clădirii de către sovietici. Când și cum a avut loc asaltul asupra cazematei naratorul nu ne spune, și e normal să nu ne spună, deoarece în Bătălia pentru Stalingrad n-a existat nici o cazemată în fața fabricii „Octombrie Roșu”. Seven Hassel pretinde că obiectivul a fost cucerit și o dată cu el a fost luată în stăpânire de nemți și fabrica. Realul e forțat dincolo de firesc pentru a corespunde viziunii schematice a cititorului. După ce fac să explodeze un perete pentru a putea intra, nemții din roman trebuie să-i dea gata pe rușii aflați la etaj. Aici însă potrivit personajului narator cei care trag cu tunul sunt NKVD-iști:

„Groaza îmi încleștează beregata: cu toții au petlițele verzi ale trupelor NKVD. Gâfâind, mă rostogolesc pe scară ca să fiu imediat înșfăcat de Heide:
– Ce te-a apucat, de ce nu i-ai miruit?
– Acolo ….sus … gâfâi eu, sunt numai enkavediști! Puzderie…”

Las la o parte faptul că la Stalingrad nu puteau fi enkavediști puzderie, forța principală alcătuind-o Armata a 62-a lui Ciuikov. Personajul narator n-avea cum să vadă, pe post de artileriști, membri ai NKVD. Dar chiar și așa dacă ar fi fost, spaima personajului narator e fără noimă. NKVD-știi erau spaima celor din Armata Roșie, în nici un caz a nemților. Un neamț precum naratorul putea fi atât de îngrozit doar dacă acolo sus ar fi văzut orci sau marțieni.

Și scriitorii ruși – Iuri Bondarev, de exemplu, în Iarnă fierbinte – descriu grozăviile războiului. O fac însă în stil rusesc, de pe pozițiile unor scriitori având drept înaintași pe Tolstoi și pe Cehov. Seven Hassel înțelege prin grozăviile războiului, alături de pârţurile zgomotoase ale soldaților, dramele cărnii:

„Împlânt baioneta în pântecele unui tânăr locotent, probabil de-o vârstă cu mine, ba îi zdrobesc și fața cu tocul cizmei”.

E un exemplu de cum înțelege autorul c-ar fi grozăviile războiului. Zdrobirea feței cu tocul e un gest animalic, de ordin fizic. Nu atinge în planul impresiei produse asupra cititorului, tăcerea dinaintea atacului nemțesc din Iarnă fierbinte, romanul lui Bondarev.

 





Adauga un comentariu