Actualitate

Ion Cristoiu: O schizofrenie de care doar o națiune bolnavă moral e în stare

Publicat: 28 nov. 2021
ALT=«Jurnalistul Ion Cristoiu»
Jurnalistul Ion Cristoiu

1. În memoriile veteranilor despre Odessa găsesc în mai multe locuri referiri la bisericile construite de ai noștri. Una, cea mai importantă, e plasată la Bujalîkul Mic, e opera Batalionului 3 Fortificații din Regimentul 28 fortificații. De fapt e vorba de renovarea Bisericii, transformată de bolșevici în 1924 în club pentru tineret, acum în ruine. Unde dracu e Bujalîkul ăsta? mă întreb, pregătindu-mă de un detectivism de lungă durată și de evidentă inutilitate. Prima hartă consultată mă scoate însă din încurcătură. Bujalâkul Mic, pe hartă, Malenkii Bujalîk, pentru a-l diferi de Bolșaia Bujalîk, e o localitate la est de Odessa, din primul semicerc de apărare sovietică. Tipic românesc se dovedește faptul că de un mare ajutor creștinilor le-a fost faptul că în batalion se afla, ca sublocotenent în rezervă un inspector general financiar în Ministerul Cultelor, ins care – zice memorialistul – „avea peste tot, în Capitală și în țară, rude și prieteni cu puternice legături”și, mult mai important, „era nepotul Preafericitului Patriarh al României, Nicodim, de atunci”. Nepotul se angajează solemn „să procure din țară, icoanele, odoarele bisericești pentru altar (și Sfînta Masă) și tot ce va trebui pentru înzestrarea Sfintei biserici.” Nepotismul a fost mult mai util decît intervenția lui Dumnezeu. Potrivit memorialistului, „s-a înapoiat în țară sublocotenentul Obreja, aducînd cu el obiecte scumpe necesare bisericii”, dar și – lucru impresionant – o Evanghelie „legată în piele și ferecată bogat în argint”. „Patriarhul a scris cu propria-i mînă și a semnat actul de danie.”

Sigur cititorii se întreabă ce a mai rămas din biserică după revenirea rușilor.
Eu însă mă întreb altceva:
Dacă batalionul nu avea în rîndurile sale pe nepotul Patriarhului, ar mai fi dispus Biserica din Bujalîkul Mic de odoarele bogate și scumpe, sau chiar de odoare pur și simplu?

2. Pentru cristoiublog.rode vineri spre sîmbătă, știind că în zilele de vacanță puțină lume e interesată și de altceva decît de cum se fac micii și unde se găsește o berică bună, am postat meditațiile mele la fragmentele de film din Veteranii, prefațîndu-le cu acest text, pe care-l reproduc aici:

„O secvență dintr-un film de premiile Oscar în Războiul Sfînt, după Trecerea Nistrului

Riscînd să-i nemulțumesc pe unii cititori, înnebuniți după politica internă chiar și cînd aceasta trage la aghioase, cum se întîmplă acum, în vacanța de 1 mai, unul dintre numeroasele stat cu burta la soare, care definește destinul nostru de neam latino-balcanic, mă voi ocupa și în acest număr de Istorie, mai precis de Istoria ca telenovelă, cum mi-am intitulat eu o serie de cărți deja publicate.

Recunosc sincer că postările dedicate Istoriei își au una dintre explicații și în faptul că sînt la Găgești Deal, cufundat în trecutul care e Războiul Sfînt. Întoarcerea în prezent, de la Trecerea Nistrului la Trecerea lui Liviu Dragnea în fruntea Guvernului, și de la Asedierea Odessei la Asedierea Codruței Kovesi, ar cere din partea mea nu numai efort, dar și sacrificarea unei munci în a cărei utilitate cred – cea a Istoriei ca Biblie pentru prezent – față de iscodirea prezentului, tot mai de prisos pe zi ce trece, pentru că oricum nimeni nu ține seamă de ceea ce se scrie din proprie inițiativă și nu din ordin pe unitate.

Printre altele parcurg cele trei volume din seria intitulată Veteranii pe drumul onoarei și jertfei, scoase de Asociația Națională a Veteranilor de Război, cu mulți ani în urmă, despre participarea Armatei Române la Campania din Est. Seria cuprinde și două volume despre Campania din Vest, dar acesta nu mă interesează, pentru că văd în Întoarcerea Armelor de la 23 august 1944, fără a fi admirator al lui Ion Antonescu, una dintre cele mai mari rușini naționale.

Dacă ieșeam din Război mai înțelegeam.
Dar să pui aceiași ostași și aceiași ofițeri care, timp de trei ani, fuseseră camarazi de arme cu Nemții, împărțiseră cu aceștia colbul stepelor și gloanțele rusești, să se lupte cu aceștia de partea celor care timp de trei ani fuseseră Dușmanii de la Răsărit, Păgînii, Bolșevicii fără Dumnezeu, Slujitorii Satanei, mi se pare o schizofrenie de care doar o națiune bolnavă moral e în stare. De aceea, ori de cîte ori întîlnesc în cărțile despre Armata Română în al Doilea Război Mondial pagini de texte și de hărți care descriu Luptele duse de Armata Română alături de Armata Roșie, împotriva Germaniei, le sar în chip automat, ca pe niște pagini care descriu ceva incredibil. Da, știu, în Campania din Est au luptat mulți români (și tatăl meu, după ce ajunsese pînă la Dalnik), au murit mulți români și s-au manifestat ca profesioniști mulți ofițeri. Dar numai gîndul că toți aceștia erau obligați să lupte cot la cot cu dușmanul de pînă mai ieri și deseori să se supună comandanților împotriva cărora luptaseră de la Prut pînă în Caucaz și pînă la Cotul Donului mă face să evit paginile despre Războiul din Vest.

În volumul doi al seriei, intitulat De la Nistru la Marea de Azov. Iulie 1941-iulie 1942, am găsit, ca de altfel în toate celelalte trei, fragmente de viață demne de a fi redate într-o carte sau mai degrabă într-un film.
Două dintre aceste fragmente de viață le prezint cititorilor mei, convins că, așa cum s-a întîmplat și cu alte texte dedicate Istoriei, le vor stîrni interesul.”

N-au stîrnit nici un interes. Fragmentele și comentariile mele s-au bazat pe o iluzie. Aceea că măcar cititorii mei, dacă tot se ostenesc să mă urmărească zi de zi, s-au selectat astfel încît să rămînă doar cei care mai pricep ceva din lume în care trăiesc. Spre dezamăgirea mea, cele două fragmente n-au stîrnit meditațiile grave ale cititorilor, meditații cerute de conflictul dintre Istoria care vede luptele, morții, Războaiele din cer și individul care trăiește numai o dată și prin urmare îl doare-n cot dacă Patria a cîștigat sau nu ceva din cele două picioare retezate de un brand. După cum îi spun cuiva care mă sună ca să încerce pe pielea mea niște meditații despre locul României în turbulența planetară, cred că greșesc grav rămînînd în presa activă, unde imbeciliatea îi face frați pe jurnaliști și pe cititorii acestora.

Tags:




Adauga un comentariu