Actualitate

Ion Cristoiu: Turistul modern străbate totul în goană, fără să încerce o clipă trăirea autentică. El nu călătoreşte, fuge

Publicat: 25 iun. 2022
Jurnalistul Ion Cristoiu
Jurnalistul Ion Cristoiu

În literatură e ca-n amor. Femeia inimii îţi jură că eşti primul cu care-şi înşală bărbatul. Fireşte că nu-i aşa. Au mai fost şi alţii. Dar asta n-are importanţă. Important e că te iubeşte. Și mai ales că tu te răsfeţi o clipă în iluzia de a fi primul. În literatură, depeni deseori o opinie încîntat că-i o noutate absolută. Pentru a-ţi da seama, după aceea, că a mai fost şi altora amantă. Pe sub o asemenea lege a trecut şi subsemnatul. Cartea mea de călătorii, Lumea văzută de un român rupt în fund, s-a vrut o luare în răspăr a maladiei care e turismul modern. Vîrît într-un grup, ca oaia într-o turmă, călătorul e dus de colo pînă colo în autocare elegante. Programul său nu e unul al sufletului. Îl stabileşte deseori, cu calculatorul, firma de turism. Principiul fundamental rămîne cel al grabei de om hămesit. Lucrurile, priveliştile nu sînt văzute, ci bifate. Totul e un iureş ameţitor. N-ai timp sufleteşte să-ţi asumi un apus de soare. Costă şi, mai ales, trebuie să urci în autocar. Nu de alta, dar grupul riscă să piardă masa. Implicit, aşadar, pledam pentru o altfel de călătorie. O călătorie tradiţională, organizată de sufletul tău şi nu de o firmă de turism. O călătorie în care totul să-ţi aparţină: mersul pe jos, privirile lăsate să-şi facă de cap, timpul de popas. Credeam, cînd am scris cartea, că eram primul condeier zbîrlit împotriva turismului americanizat, împotriva trecerii printre privelişti ca gîsca prin apă. La cîtva timp după apariţia cărţii, mi-am dat seama, nu fără ruşine, că mă lăudasem prosteşte. Aveam un înaintaş. Și încă unul mare, mare de tot: Mihail Sadoveanu.

Drumuri, a treisprezecea poveste de la Bradul Strîmb, e o capodoperă de ironie la adresa turismului americanizat. Autorul ia drept exemplu un traseu: mînăstirile din ţinutul Neamţ. Călătoria asta poate fi făcută în două feluri: modern, ca în 1943, cînd apare volumul Poveştile de la Bradu Strîmb, sau tradiţional, cum îi place lui Sadoveanu. Excursia modernă stă sub semnul gîfîielii. Într-o jumătate de zi dai gata Neamţu, Văratic, Agapia, şi-ţi mai rămîne timp şi pentru un prînz copios:

„Astăzi mijloacele de locomoţie rapide înlesnesc vizitarea frumoaselor ctitorii Neamţu, Văratic şi Agapia, într-o jumătate de zi. Călătorii trebuie să vîre în această jumătate de zi – şi fac asta cu plăcere – ora prelungită a unui prînz copios. După ce văd cu cea mai mare grabă tot ce este de văzut şi leapădă tot ceea ce le-ar putea cere o sforţare a picioarelor proprii, salută mai mult cu entuziasm decît cu regret peisagiile istorice şi schimbă într-un ceas orizontul, căci numai la Vatra Dornei pot găsi un hotel bun şi, de la Vatra Dornei, trebuie să ia, a doua zi, Valea Bistriţei în sus la Cîrlibaba- Prislop-Sighet, munţii Maramureşului, caleidoscop accelerat din care, după ce automobilul a înregistrat un circuit de o mie de km, nu-ţi mai rămîne decît o viziune convenţională şi fumurie“.

Scriitorul crede că formula e de import. Americanii, zice el, au introdus în lumea călătoriilor un element definitoriu: viteza. Se ia un traseu şi se împarte în puncte. Fiecărui moment i se atribuie un timp limitat. Americanul, grăbit din naştere, poate încheia călătoria mulţumit: a vizitat tot ce scrie în ghid că trebuie vizitat:

„Cercetînd acum cîţiva ani muzeele şi pinacotecile olandeze, cu popasuri îndelungi şi întreruperi necesare, am aflat de la un localnic, om cultivat şi inteligent, că metoda aceasta de a vedea mult şi repede au introdus-o în Europa americanii. Împărţind Europa în tranşe, orînduindu-şi expediţiile în chip strict, în anumite zile şi între anumite trenuri, călătorii de peste ocean negreşit nu puteau acorda marilor pinacoteci de pictură flamandă şi olandeză decît un timp minimal. Acei cîţiva kilometri de galerii, în care stau una lîngă alta capodoperile veacurilor, trebuiau totuşi realizaţi; deci era necesară o viteză de record. Astfel, grupele americane vizitau fără să vadă. Moda şi practica aceasta a oamenilor grăbiţi s-a introdus şi în ţara noastră. Se observă deci şi la noi spectacolul bizar al unor tipi care nu cunosc hărnicia decît în această ipostază, realizînd distanţe fără scop.“

Pentru a satiriza cea de a doua formulă, Sadoveanu apelează la un dialog cu un posibil adept al americanismului în turism. El, scriitorul, împătimit al călătoriei tradiţionale, strămoşeşti, se preface, viclean, că-i dă sfaturi celui pornit într-o excursie americanizată pe la mănăstiri. Conştient că respectivul nu-l va asculta, scriitorul îl avertizează, de exemplu, că la Neamţu se ajunge cu mare dificultate. Bogăţia priveliştii răscumpără însă hurducăturile maşinii prin gropile tipic româneşti, devenite bun naţional:

„Nu ştiu cum ai să ajungi la Neamţu, căci drumurile scumpei noastre patrii sînt din ce în ce mai puţin bune. Nu le-aş dori excelente decît ca să nu ne sfărîmăm oasele la trecerea gropilor şi ca să nu ne muşcăm limba; să putem avea ochii deschişi ca să vedem, şi limba nedureroasă ca să putem lăuda perspectivele. După ce treci de pădurea de la Moţca, faimoasă odinioară prin bandele de hoţi care instalaseră vamă la acel drum mare, se deschide lumina din valea Moldovei, şi munţii sub văe de ceaţă se apropie. Treci podul de la Timişeşti; ai impresia că aerul s-a subţiat: satele iau tonuri de acuarelă; copiii au mai multă sprinteneală; femeile au pus pe ele culori mai vii şi par mai tinere.“

Trăirea peisajului cere popas îndelungat. Sadoveanu ştie însă că-şi bate gura de pomană. Turistul modern străbate totul în goană, fără să încerce o clipă trăirea autentică. El nu călătoreşte, fuge.




Adauga un comentariu