Actualitate

Ion Cristoiu: „Vînătoarea ca pasiune înseamnă nu vînare, ci aventura de a găsi vînatul, de care nici nu e sigur că trebuie să-l împuști“

Publicat: 09 mai 2021
Jurnalistul Ion Cristoiu
Jurnalistul Ion Cristoiu

Jurnalistul Ion Cristoiu scrie pe propriul blog despre vânătoare ca pasiune, care înseamnă nu vânare, ci aventura de a găsi vânatul, de care nici nu e sigur că trebuie să-l împuști.

„O veritabilă încîntare

Volumul 20 din Operele lui Mihail Sadoveanu cuprinde Publicistica marelui scriitor din anii interbelici. O încîntare, o veritabilă încîntare. Nimic nu anunță limbajul de lemn din anii proletcultismului. Printre cele mai deosebite texte se numără cele consacrate lui Creangă. Povestitorul de la Humulești pare a fi fost pasiunea de o viață a lui Sadoveanu. Ce l-o fi atras? Limba, tîlcurile? După atîtea tablete sadoveniene despre Creangă, mă stăpînesc cu greu să nu mă apuc de Amintiri din copilărie sau, de ce nu? de Viața lui Creangă, în variantă călinesciană. Mă opresc asupra scrierilor despre vînătoare. Cineva, cu acces în lumea baronilor locali și centrali din toate partidele mi-a vorbit despre nebunia noilor îmbogățiți de a se da vînători. O nebunie similară cu petrecerea vacanțelor în lumi exotice sau cu achiziționarea de yahturi. Pun în joc bani grei pentru a-și cumpăra armament de lux. Cu acest prilej îl invoc pe Sadoveanu. Da, Sadoveanu era vînător, vînător adevărat, pentru că pasiunea asta nu înseamnă arme scumpe și mers cu jeepul pînă lîngă dihania închisă în țarc, ci arme normale, drum pe jos, prin ploi, prin ninsori, înnoptări la hanuri părăginite.

D-ale omenescului

Constantin Pantazi descrie în memoriile sale Cu Mareșalul pînă la moarte trecerea Armatei române pe sub Arcul de Triumf duminică 9 noiembrie 1941 întru cinstirea marelui eveniment al Luării Odesei. Spectacol măreț! – au strigat ziarele timpului. Constantin Pantazi notează însă că generalul Iosif Iacobici, Șeful Marelui Stat Major, s-a așezat în fruntea trupelor și a trecut călare pe sub Arc, spre nemulțumirea Mareșalului.

Ca să vezi!

Și evenimentele mărețe își au partea lor de pubele.

De ce s-a temut Petru Dumitriu?

Întîlnire la Judecata de Apoi e prima carte scrisă și publicată de Petru Dumitriu după fuga din țară. Ea se vrea astfel o privire aruncată asupra comunismului de dincolo, de unde priveau pînă acum operele marelui scriitor alții, anticomuniștii. Dedicată evenimentelor care au dus la plecarea lui, Întîlnirea fost mult timp interpretată ca un roman cu cheie. E lesne de dibuit, de exemplu, că Leonte Malvolio din carte e nimeni Leonte Răutu. Prin carte Petru Dumitriu a intenționat un soi de răzbunare împotriva celor care se pregăteau să-l scoată din fruntea bucatelor. Recitind-o acum, cînd comunismul e o amintire mereu acuzată, nu pot să mă întreb de ce a plecat Petru Dumitriu. Firește, anii invocați în carte sînt siniștri prin revenirea Înghețului, după aventura maghiară din 1956. Mă întreb însă:

Ce i se putea întîmpla lui Petru Dumitriu?

Intra în dizgrație ca nomenklaturist. Ei și? Să se fi temut el că-l aștepta închisoarea? Nu cred. În roman nici un personaj nu suferă ceva mai rău decît căderea din funcție.

Ar fi fost o nenorocire dacă Petru Dumitriu era scos din Lumea nomenklaturii? Nu cred. Poate n-ar mai fi publicat un timp. Da, dar din istorie știm că Înghețul e trecut, c-a venit ceaușismul și, mai mult ca sigur, pe fondul scoaterii din joc a staliniștilor – dușmanii scriitorului, atotputernici în anii de după Budapesta – Petru Dumitriu ar fi revenit în prim-plan. Ca să nu mai spun că ar fi scris noi și noi cărți, acum despre Obsedantul deceniu, că romanele sale anterioare ar fi rămas în manuale și că el ar fi fost recunoscut drept ceea ce și este:

Romancierul numărul unu al României postbelice.

Arghezi se înțelegea mai bine cu cîinii, decît cu oamenii

Din tableta lui Tudor Arghezi, Principii, din Bilete de papagal, 17 decembrie 1944, rețin, ca pe o profesiune de credință pentru toți truditorii scrisului, expunerea de motive cînd e întrebat din ce partid face parte:

„La citirea afișului de reapariție a «Biletelor de Papagal» am primit și întrebarea repetată cărei organizații politice aparțin. Legitimă, poate, întrebarea nu e lipsită de o nuanță de candidă naivitate și de simpatică ignoranță. Cine și-ar fi bătut ridicul capul să-și facă din nesemnificativa mea prezență în viață o problemă de natură s-o intereseze, ar fi aflat că în toate manifestările mele, în literatură, în presă și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar cînd eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.

De aceea m-am și înțeles întotdeauna cu cîinii mai bine decît cu oamenii. Am admirație pentru sentimentul obscur și idiot, care-l face pe Grivei, sătul și încins la umbră, să se deștepte brusc la trecerea unei trăsuri sau a unui cal și să se ia pe căldură după praful stîrnit în drum. Îmi place spiritul lui de împotrivire, chiar cînd iese înaintea unui frumos armăsar arab, care n-are poftă să se certe cu cățeii.

Oamenii sînt comozi. Ridică puțin din sprînceană dacă aud ceva, nepotrivit cu tihna, cu siesta, se întorc pe partea cealaltă și continuă somnul, mai căscînd o dată.”, a scris Ion Cristoiu pe blogul său.





Adauga un comentariu