Jurnalistul Ion Cristoiu: „Postdecembrismul a înviat multe slăbiciuni politicianiste din interbelic”

Pentru Șmecherul Caragiale. Ghidat de harta Sinaia la pas, plasată de arhitect Dan Manea în cartea sa Sinaia. Orașul Elitelor. Arhitectură și Istorie, pornesc în căutarea casei în care ședea Caragiale cînd venea cu familia la munte. Un text de pe Internet mă informează că lui Caragiale îi venea rău numai la gîndul că trebuie să ajungă la Sinaia. Deosebindu-l ca abonat al berăriei și al taifasurilor, nu mi-e greu să-l văd pe marele satiric înspăimîntat că trebuie să urce și să coboare, principala îndatorire a unui bucureștean poposit la Sinaia. Cred că așa era, fie și dacă îmi amintesc de Tren de plăcere, schița în care personajul Georgescu Mihalache își blestemă zilele suind și coborînd prin oraș în căutarea nevestei, cînd el ar fi dat orice să poată sta la o bere. Parcă-l văd pe Caragiale bombănind că iar a trebuit să vină la Sinaia, cărat de familia iubitoare de munte, în timp ce el ar fi rămas la București, oraș al cărui șes nu te obligă să te cațeri ca o capră. Casa Caragiale, de care vorbește harta, nu poate fi decît pe strada Caragiale – îmi spun – amintindu-mi că mergînd pe ”Avram Iancu”, pentru a ocoli partea de jos a orașului, am văzut la un moment dat un indicator arătînd spre ” I.L. Caragiale”, stradă care dădea în Bulevardul Republicii, cale de intrare în Sinaia dinspre București. O iau pe” Avram Iancu”, remarcînd din nou vilele monumentale, fără a ști că aparțin patrimoniului cultural al orașului, și ajuns în dreptul străzii I.L. Caragiale, fac la dreapta. La prima vilă, de pe dreapta, se lucrează cu schele, mai ceva ca la numărul 9 din O noapte furtunoasă. Nu știu de unde mi-a întrat în cap că vila ar avea o plăcuță menită a-l menționa pe Caragiale. Nici vorbă de plăcuță. La un moment dat îmi va sări în ochi o vilă, despre care voi afla că se numește Casa Dobrogeanu Gherea, pentru a descoperi ulterior că aici a locuit Gherea, nu în postură de critic, ci de proprietar al restaurantului Gării din Ploiești, vila fiind chiar a lui, lipsită însă de tăblița indicatoare. Într-o altă după amiază consacrată mersului prin Sinaia ca prin Baden-Baden, dau însă peste Casa Caragiale. Pe hartă e la numărul 95 și beneficiază de următorul text:

„Locuința lui I.L. Caragiale, Str. Avram Iancu, nr. 28. Este binecunoscută dragostea lui Caragiale pentru Sinaia (exagerare de tip publicitar, desigur) și amiciția sa pentru primarul Gh. Matheescu, care se pare că i-a fost model pentru celebrul personaj Mitică. Se pare că în anexa din spatele casei în care îi plăcea deseori să se retragă, a scris Bubico, Domnul Goe și Vizită la Sinaia.”

Cu harta în mînă, pentru că are poza casei, ajung pe ” Avram Iancu”, la numărul 28, nu departe de strada Caragiale. Eram convins că șmecherul Caragiale trăgea la vila lui Matheescu și chiar am tăifăsuit nițel pe tema asta cu un domn la Chioșcul info turistic din Parc. După ce o văd și o trag în poză, citesc pe internet că vila era a lui Gentillini, și că I.L. Caragiale o închiria cînd venea la Sinaia, pentru familie; el prefera un soi de înjghebare din scînduri din curte după unii, din spatele casei, după alții. Cu Matheescu era doar amic, îi făcuse chiar o reclamă în versuri, deși eu cred că negustorul de coloniale îi plătea șederea la Sinaia.
Nu-l văd altfel pe șmecherul Caragiale.

stirilebzi.ro

Se oferă salarii atractive, asigurare privată de sănătate, tichete cadou! Ce farmacie caută angajați

Stirile PROTV

Șoferii pot reduce cu 25% consumul de carburant dacă renunță la un singur element din...

*

Bunul obicei moldo-valah al trăncănelii. Se înșeală amarnic cine crede că postdecembrismul a adus premiere în Istoria României. Deoarece, România s-a întors la regimul parlamentar și capitalist interbelic, postdecembrismul n-a făcut decît să reînvie, din amorțirea în care au căzut o dată cu venirea comunismului, marile slăbiciuni ale țării de dinainte de al Doilea Război Mondial. An de an, în ultima vreme, s-a discutat la noi despre dezastrul de la Bacalaureat. An de an, s-au pipăit cauze și s-au avansat soluții, nici una concretizată, în bunul obicei moldo-valah al trăncănelii. Nu altfel s-a întîmplat în anii interbelici. Nae Ionescu scria în comentariul Verificări, din Cuvîntul, 14 iulie 1927:

„Nu vreau să redeschid problema bacalaureatului, care a fost îndeajuns dezbătută acum un an, și care nu mai prezintă nici un fel de elemente noi. Constatînd însă că în anul acesta rezultatele obținute au fost pretutindeni mai slabe decît anul trecut, trebuie să recunoaștem că «valoarea educativă» a acestor examene este iluzorie. Nu învață copiii, asta e tema oficialității. Se poate. Iată însă că, de trei ani, de cînd funcționează bacalaureatul, grija în fața eventualelor sancțiuni ale examenului nu a provocat întru nimic o ridicare a nivelului de învățătură. Nu dau copii importanță examenelor acestora? E greu de crezut. Am avut personal prilejul să constat că părinți ai căror copii s-au distins la studii în timpul liceului – și de drept! – umblau, după îndemnul chiar al școlarilor, să caute «protecție», dacă nu altfel, cel puțin în forma unei stăruitoare atențiuni.

Deci grija copiilor există. Și totuși, examenele dau rezultate din ce în ce mai dezastruoase. De unde urmează că nu funcționează învățămîntul nostru secundar. E încheierea la care am ajuns și în anul trecut. Într-un fel, ne pare bine că sesiunea de bacalaureat din acest iunie o verifică. Vor ajunge și cei mai neînțelegători dintre deținătorii destinelor școalei noastre să priceapă acest lucru elementar. Cînd vor înțelege-o, soluțiunile sînt simple și la îndemîna oricărui om de răspundere și curagios, care nu ține numaidecît la demagogia școlară.”