News Flash:

La hotarul dintre nebunie si sfintenie

20 August 2007
2419 Vizualizari | 3 Comentarii
Craciun Neculce
• La cei 73 de ani, calugarul Craciun Neculce sustine ca a dat piept de mai multe ori cu Satan • De 7 ani s-a adapostit la Schitul Luparie si credinta in Dumnezeu este mai presus de orice • Pana la rugaciunea catre Dumnezeu, schimnicul Craciun trebuie sa lupte cu diavolul • Calea este lunga, legaturile din mintea pustnicului pot da senzatia de ore in sir de lupta istovitoare • Glasuri ascutite, plansete, urlete, vorbarie inutila, toate se zbat in mintea calugarului si-l indeamna sa ia un drum negru • "Cand sunt singur, bate la usa sau zgaltaie din tatani usa. Diavolii iau chip de om. Au picioare, sunt acoperiti cu par de capra, uneori doar negru, alteori baltati (cu alb si negru - n.r.), au coarne... Sunt niste forme care te baga in starea de infricosare. Vin noaptea, dar si ziua, dupa-amiaza. Si asta noapte a venit sa ma certe de ce nu fac asta asa si asa... In unele dati ma trezesc cu el pe piept. N-am aer, ma inadusesc. Dar reusesc sa-l strig pe Dumnezeu. Doamne! Doamne! Doamne! Ajuta-ma. Bunul Dumnezeu se indura de mine si duhul Satanei ma lasa", a povestit calugarul • Acestea sunt o parte dintre trairile pe care un pustnic de la Schitul Luparie (Liteanca) din marginea satului Luparie, comuna ieseana Cotnari, le-a marturisit • Daca era nebun sau cuprins de tacerea verbului lui Dumnezeu, numai cei care inteleg ce este tacerea isi pot da seama


"Am urcat ca sa ma imbolnavesc de Dumnezeu", incepe povestea pustnicul Craciun Neculce. Are 73 de ani, iar prima manastire la care a invatat ce presupune a fi calugar a fost cea de la Rarau. Urmeaza grele ispite, revine in lume, dupa care se intoarce la manastire. De la manastirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava pleaca, acum sapte ani, la acest schit, Luparie, din comuna ieseana Cotnari. Motivul este simplu, cautarea in tacere a lui Dumnezeu. "Lumea a primit cultura. Oamenii s-au ridicat din punct de vedere cultural, dar sunt decazuti din punct de vedere moral. Lumea a pierdut ceea ce era mai frumos. Cum spunea parintele Cleopa, taranul este mai aproape de Dumnezeu, adica omul simplu poate vorbi mai lesne cu Dumnezeu. Multe s-au tot schimbat, nu zic ca acum e mai rau, dar sunt mai multe semne, iar cultura nu aduce mai multa fericire cum toti se asteptau. Si simplitatea s-a cam pierdut", arata calugarul. Si totusi ar fi o cale, dar din orgolii diverse, oamenii aluneca pe carari oarbe. "Daca am avea o colaborare stransa intre stiinta si biserica, am recastiga morala. Nu se poate sa avem doar oameni abstracti...desprinsi de cele ce ne pot face oameni. Omul abstract este ca si o paine facuta din chimicale sau, cum se spune, conservanti. Dar mai este om?", a spus calugarul Craciun.

O aratare cu par de capra

Sub greutatea noptii sau a zilei, in pustie, se nasc stihii sau monstri care distrug tacerea. Restul ar putea fi tacerea doar daca acest tinut fara timp si spatiu, unde verbul Creatorului si Creatiei este in lupta cu agitatia particulelor, naste usuratatea sufletului. Adica miscarea este una armonica si transforma simfonia mintii dintr-o babilonie, intr-o forma fara determinare corporala si greutate fizica, cu sens. Tacerea deplina a schitului este sfasiata de un glas inabusit ce vine de la o aratare cu par de capra. Pustia, locul ales de Satan unde Iisus a fost ispitit inainte de Rastignire, ascunde sub valul mistic de tacere cohortele diavolilor. Acestia prind amestecuri de chipuri de animale si oameni. Si daca restul e tacere, pustia naste, in lupta cu Satan, mantuirea sau nebunia. A tace un deceniu, un an sau o ora lasa loc simfoniei mintii sa se astearna in armonie. Acolo, in pustie, frumusetea tacerii se disputa intre aparente si un univers invizibil. Cine altii decat pustnicii cunosc mai bine tacerea si ispitele diavolilor? Unul dintre ei, calugarul Craciun, de sapte ani poposit la Schitul Luparie sau Liteanca, cum i se mai spune, schit undeva ascuns de comuna Cotnari, a lasat, printre alte cuvinte, sa fie intrevazuta tragedia de zi cu zi prin care lumea este castigata sau pierduta. Sunt calugari care nu rezista si ponegresc haina monahala, coboara din manastiri in lume si revin, dar sunt calugari pentru care setea de mantuire este mai mare decat ispita. Si acolo, in perimetrul sihastriei, un nou suflet reda sensul vietii. Pustnicii, acesti necunoscuti, anonimi cu o tacere mistica, vrajesc lumea, ii confera frumusete tocmai prin faptul ca sunt mai mult intre oameni cum nu sunt cei din lume. Poate ca din pustiul unde mananca o coaja de paine neframantata, ochii lor de asceti vad sensul lumii mai bine.



Sens si fericire

De pe data de 1 noiembrie si pana la Paste, schimnicul nu primeste vizita nici unui frate. Cu toate acestea, nu cade prada nebuniei sau uratului, adica monotoniei. "Fericirea este o muzica sacra. O cantare pe care o traiesti prin Dumnezeu. Aici o gasesti deplin", a adaugat ascetul. Tacerea si singuratatea, acele lacrimi ale fericirii cand trupul isi pierde greutatea iar timpul se dilata la maximum, sunt verbul divinitatii de unde ia viata fericirea. Dar cand verbul este asediat de vorbaria lui Mamona (Satana) indesata in mintea ascetului, lupta purtata in pustie deschide portile nebuniei si ale sfinteniei deopotriva. Anahoretul, pustnicul care traieste in sunetul inceputului lumii, adica tacerea, numai daca stie cum sa lupte cu vocile agitate ale aparitiilor diavolilor, gaseste noua treapta a tacerii spre Dumnezeu, altfel, nebunia ii va roade ca viermii neuron dupa neuron. Si totusi, restul poate fi tacerea, fericirea simfoniei mintii pe care anahoretul o poate cuprinde.



Ochii de paiata

La imaginea primului om, dupa ce Schitul a ramas in urma, este formata o ceata de neintelegere. Lumea pare un furnicar bizar, buze ce se deschid, maini ridicate in aer sau lasate pe langa trup, picioare ce trec pe macadam ridicand praf. Imaginea de aici, ca si din oras, este totuna. Este simtita descompunerea, tristetea unor oameni care n-au curaj sa lupte, oameni care viseaza dar nu indraznesc sa mearga mai departe. Imagini dureroase, dar reale, cu alti oameni rataciti in lume, si poate au copii care vor fi parinti, dar peste toti un fel de a nu simti ca dincolo, la o ora-doua, este lupta pentru sens. Aici, o vesnica amanare, compromisuri care dezumanizeaza. Ceea ce mai staruie din vorbele schimnicului, "Esti materie", a intrat in compozitia materiei mai mari: lumea care amana sa fie fericita. Poate acum calugarul batran este ispitit iar de Satan sau de ce-o fi, dar oricum, nu lupta pentru a nu innebuni, ci pentru a fi sfant. Ochii celor de la poalele schitului, ochi de paiata, inchid dupa galagia cu care au clipit doar visul de a visa.



Dincolo de bine si de timp

"Eu nu stiu cand trece ziua, baiete. Sunt stari, pot fi 1.000 de ani, o saptamana, o ora, nu stiu.... Sunt parte a unui continuu, aici nu este un aici, este un pretutindeni. Starea dumnezeiasca e o tacere profunda, asa cum nu poate fi nimic altceva. Noi, calugarii, cand plangem, nu facem aceasta din motive ale trupului, este plansul care vine din picurii sufletului apropiat de Dumnezeu. Cand vin lacrimile este starea de inceput a fericirii. Fericirea aceasta te ia din timp, nu mai simti ca timpul curge si ca ai indoieli de ceea ce faci. Traiesc cum lacrimile ar fi cerurile si mi-ar mangaia obrazul Dumnezeu. Sa ma ierte Dumnezeu, dar iti spun astea ca te vad ca vrei sa stii, dar astea nu se spun, le traiesti si gata. Sunt carti, sunt multi altii care au o mai mare traire decat mine, eu ma lupt, sunt la inceput, credinta este o piatra greu de cuprins", a marturisit schimnicul.



Vocea tapilor

Tapii sunt diavolii, asa cum sustine calugarul. Ceea ce se petrece cu adevarat intr-un schit cu manastire, numai dupa o vreme are de a face cu tot felul de forte obscure. In rest, cuvintele nu pot descrie complet starile si luptele cu diavolii. Cu greu, batranul sihastru a destainuit din aceste stranii momente care fac din pustiul pentru care se lupta Satan, unul care infioara dar si intriga la o cunoastere adanca. Aici, stiinta, cu paradoxurile ce par minuni pentru muritorii de rand, se impleteste cu mistica si confera un univers in care poate fi simtita cea mai indepartata stea din galaxii, moartea unui soare. Prin alte cuvinte, zbuciumul miliardelor de galaxii, sunetele inceputului si ale sfarsitului, printre care si ale punctului numit Terra, unde trepideaza sau au trepidat miliarde de oameni cu vise si necazuri. Si cand toti au pierit ca si cum n-ar fi fost niciodata aievea. "Cand sunt singur, bate la usa sau zgaltaie din tatani usa. Diavolii iau chip de om. Au picioare, sunt acoperiti cu par de capra, uneori doar negru, alteori baltati (cu alb si negru - n.r), au coarne... Sunt niste forme care te baga in starea de infricosare. Vin noaptea, dar si ziua, dupa-amiaza. Si asta noapte a venit sa ma certe de ce nu fac asta asa si asa...", a mai spus ascetul. Dar lupta nu ia o singura forma. "In unele dati ma trezesc cu el pe piept. N-am aer, ma inadusesc. Dar reusesc sa-l strig pe Dumnezeu. Doamne! Doamne! Doamne! Ajuta-ma. Bunul Dumnezeu se indura de mine si duhul Satanei ma lasa... (urmeaza alte explicatii greu de reprodus si, poate, prea infioratoare). Apoi cad in genunchi si ma rog. Rugaciunea ma inalta, imi mangaie sufletul. Sa stii, baiete, ca nu sunt aiureli, nici halucinatii. Stiu ce inseamna a aiuri. Acestea sunt duhurile infioratoare ale Spurcatului", aratase, printre lungi pauze si ocolisuri, schimnicul. Rasul, nu si zambetul, in manastiri este interzis, si asta tine chiar de la o lege data de Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea d. Hr.) si cu atat mai mult ranjetul lui Satan este mai infiorator. "Ba acum rade, iar rasul lui e groaznic. Ba se stramba din coltul camerei. Iti intra in minte si iti vorbeste, iti spune una alta. De ce nu faci asta, de ce sa stai asa... Si toate acestea se petrec numai dupa stari intense de gandire si rugaciune. Aceste stari te rup de lume in totalitate, adica de trecerea timpului. Nu poti sa rezisti in calugarie daca nu ai credinta si mai ales tarie in ceea ce crezi ca este felul acesta de-a trai in pustie", a mentionat pustnicul.



vocea tapilor
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (3)

gion  | #17282
subiect fain ... putea fi scris mai bine
Cineva...  | #17283
Ai scris un articol foarte interesant. Subtitlul "Sens si fericire" care umbreste textul incadrat de el este probabil si expresia unei cugetari proprii - "Si totusi, restul poate fi tacerea, fericirea simfoniei mintii pe care anahoretul o poate cuprinde." Numai filtrate de propria traire, gandurile scrise pot intr-adevar sa reflecte si sa transmita un mesaj. Felicitari
eu  | #17284
aburealaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!! cunasc personal acest preot sfant . este un martir, tinut flamand de cei de la manastirea "Sf. Ioan- Suceava". la varsta lui de 74 ani este pus la munca de maimarii sai ,adica Preotul Ioan. nu are mancare ,apa, vai de capul lui, comparativ cu schitul vecin care tine de Mitropolia Moldovei si Bucovinei, care au 5 ha.de vie, si umbla beti. parintele Pavel actualul egumen,serveste vinul mai ceva ca apa. sarmanul ..........a avut hepatita din cauza acestui bestem pe care il indura"vinul"..........
Adauga comentariu
Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1749 (s) | 23 queries | Mysql time :0.044276 (s)