Eveniment-Social

Otrava urii, samanta diavolului

Publicat: 11 mart. 2011
1

Porunca iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele este singurul antidot al urii, ura care, din pacate, în vremea noastra, pare ca vrea sa cuprinda totul cu o viclenie uluitoare. Exista o forma a urii justificata înaintea lui Dumnezeu, si anume ura fata de pacat. De aceea, Sfântul Prooroc David, Regele Israelului, spune: „Oare nu pe cei ce Te urasc pe Tine, Doamne, i-am urât? Cu ura desavârsita i-am urât pe ei!” (Psalmul 138,21-22).

Vremea Sfântului si Marelui Post este tocmai ragazul special pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemâna, în curgerea timpului, pentru a reusi – prin lucrare duhovniceasca împlinita cu stradanie si nevointa, cu multa luare aminte pentru dobândirea virtutilor (în special a smereniei) – anume desertarea sufletului de toata otrava ucigatoare de suflet a urii. Nu cred ca exista om pe fata pamântului care sa nu se întrebe în cugetul sau de unde izvoraste, totusi, ura aceasta care inunda lumea întreaga? La aceasta nedumerire comuna tuturor oamenilor, Sfânta Scriptura spune limpede ca diavolul este izvoditorul a toata ura, întocmai precum Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte si desavârsite. Aceasta nu înseamna altceva decât ca pe cât de necuprinsa cu mintea a fost dragostea cu care Hristos a suferit patima, rastignirea si moartea pe Cruce pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mântuire, pe atât de imposibil de înteles este ura cu care diavolul cauta sa distruga lumea aceasta: „diavolul umbla racnind ca un leu cautând pe cine sa înghita” (I Petru 5.8). Lucrul acesta ne facem sa pricepem tocmai viclenia de necrezut cu care diavolul s-a straduit sa transmita asa-zicând „prin gena”, de la o generatie la alta, ura împinsa la extrem prin rastignirea Fiului Lui Dumnezeu, ca urmare a strigatelor poporului: „Rastigneste-L, rastigneste-L!” (Luca 23.21), „Sângele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!” (Matei 27.25) – si aceasta doar pentru a distruge lucrarea Lui Dumnezeu în lume, printre oameni, revarsata din plin prin puterea Duhului Sfânt si exprimata în legea iubirii, de care avem nevoie pentru a putea fi cu Dumnezeu: „Sa va iubiti unul pe altul… Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei” (Ioan 13.34-35). Masura iubirii a dat-o tot Dumnezeu: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3.16). Cu alte cuvinte, regula de aur a dialogului contemporan inter-cultural si inter-religios ramâne tot legea iubirii: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti!” (Matei 19.19). De ce oare? Pentru ca Sfântul Apostol Pavel a zis: „Dragostea este calea mai presus de orice alta cale” (I Corinteni 12.31), caci „daca nu am dragoste, nimic nu sunt!” (I Corinteni 13.2). Aceasta este masura în care izbândim împlinirea noastra ca persoane umane chemate la comuniune interpersonala de iubire cu Dumnezeu Sfânta Treime: Tatal, Fiul si Duhul Sfânt.

În alta ordine de idei, ceea ce constituie o adevarata piatra de poticnire, ba chiar pricina de sminteala, pentru sufletele oamenilor din afara lumii crestine este tocmai ura dintre crestini. Un crestin (ca individ, ca persoana) nu ar trebui nicidecum sa aiba ca dusmani alti oameni; practic, acest cuvânt nici nu ar trebui sa existe în vocabularul social crestin. Lucrul acesta este evidentiat, daca vreti, tocmai de o mica, dar esentiala, rugaciune specifica perioadei Postului Mare, numita a Sfântului Efrem Sirul, pe care ar trebui sa o rostim zilnic cu totii: „duhul trândaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapânire si al grairii în desert departeaza-l de la mine!”. Cele enumerate în cuprinsul ei nu sunt altceva decât motivele urii dintre oameni, ale respingerii unora de catre altii, ale dispretului fata de semeni, ale ignorantei, ale parerii de sine – toate cele care ne scot din sinele nostru si desfigureaza icoana launtrica a asemanarii sufletului cu Dumnezeu.

De aceea, în timpul Postului Mare, înfrânându-ne trupul de la bucatele de frupt ca si de la toate poftele pornirilor senzuale, ne straduim nu numai sa nu pacatuim (gresind cuiva sau osândind pe cineva) ci, mai mult chiar, sa dobândim de la Dumnezeu anumite daruri si roade duhovnicesti: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curatia” (Galateni 5.22) – tot atâtea forme spirituale ale evlaviei si credinciosiei vadite în manifestarile noastre fata de semeni. Doar unele ca acestea pot dovedi ca în noi salasluieste tainic pacea Duhului Sfânt. Din pacate, nu putini sunt aceia care, desi se straduiesc sincer în nevointele lor de legitimare prin lucrarea Duhului Sfânt, totusi nu reusesc sa-I cunoasca si nici sa-I recunoasca lucrarea. Mântuitorul Iisus Hristos a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afara” (Ioan 6.37), îndemnându-ne permanent: „luati jugul Meu ca este bun si povara Mea este usoara” (Matei 11.30).
Aceasta ramâne singura cale de a ne asemana cu Dumnezeu. Nu tinem dieta, nici nu flamânzim, pur si simplu, biologic, ci postind chiar dorim sa ne asemanam cu Dumnezeu în bunatate, în blândete, în curatie si smerenie. Iata ce frumos a învins Hristos moartea, iadul si diavolul prin iubire: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!” (Luca 23.34). Aceasta este înca o cale de a astepta pe cei care continua sa pacatuiasca, ignorând pururea dragostea si nesocotind neîncetat îndelunga rabdare a Lui Dumnezeu; toate acestea se vor sfârsi, însa, odata cu Parusia – când Hristos va veni pe norii cerului sa judece vii si mortii si sa dea fiecaruia dupa cele ce a facut: „ori bine, ori rau” (II Corinteni 5.10).

Sa-L rugam pe Hristos Domnul nostru ca, trecând prin perioada curatitoare a Sfântului si Marelui Post, înaltând rugaciuni si înmultind nevointe, sa ne spele de toata otrava urii care este samânta diavolului si sa ne daruiasca mireasma iubirii divine care vine de la Hristos, din Rai.





Adauga un comentariu