Scriitori

Perioada de preoţie a lui Ion Creangă

Publicat: 02 apr. 2020
Perioada de preoţie a lui Ion Creangă
Perioada de preoţie a lui Ion Creangă

Perioada de preoţie a lui Ion Creangă. În 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţa Universitatea din Iaşi. Printre cele patru facultăţi s-a numărat şi cea de Teologie. Era prima instituţie de învăţământ superior, în accepţiunea modernă a termenului, din Principatele Unite. Hirotonit în 1859, preotul Ion Creanga din Humulesti s-a înscris la nouă facultate în toamna lui 1860.

A frecventat cursurile un an, apoi şcoala s-a închis. Viitorul scriitor nu era la prima experienţă de acest gen. În copilărie, mică scoala de cântăreţi bisericeşti din satul natal se închisese când „bădiţa Vasile”, dascăl la biserică şi primul învăţător al puilor de humulesteni, fusese „luat la oaste cu arcanul”. De-atunci şi până în 1860, tot de întreruperi şi accidente ale parcursului şcolar a avut parte scriitorul. Astfel că, în 1861, tânărul preot a hotărât că ajunge cu învăţătura teologică.

„Să înşir atâtea şcoli”, se plângea apoi în „Amintiri din copilărie”, „pentru a căpăta voie să mă fac ia colo un popă prost, cu preuteasa şi copii, prea mult mi se cere!” (Ion Creanga, Opere complete, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1906).

Perioada de preoţie a lui Ion Creangă

Amintiri cu preoţi, dascăli şi cântăreţi bisericeşti Experienţele de învăţăcel într-ale preoţiei le-a descris mai cu seamă în „Amintiri din copilărie”. Dar şi în câteva bucăţi literare evocând figuri de clerici. De pildă „Popa Duhu” îl are ca protagonist pe ieromonahul Isaiia Teodorescu, de la Şcoală Domnească din Târgu Neamţ, frecventată de Creanga un an.

Cunoscute mai cu seamă pentru aventurile micului Nica a lui Ştefan a Petrei la scăldat ori la furat de cireşe, „Amintirile” povestesc de fapt sistemul de învăţământ românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi, totodată, despre starea preoţimii din vremea lui Creangă. Amare concluzii s-ar putea trage, dintr-o carte plină de umor.

Ion Creanga a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii romane, vol. III, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional – în cariera didactică, atât că învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare.

S-a căznit să deprindă „vecernia”, „ceaslovul”, „psaltirea” şi „glasurile”. Mai apoi latină şi greacă veche, istoria universală şi a românilor, dogmatică şi retorică mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creanga, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie. Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat.




Comentarii
  • O spune Creangă cu gura lui: ”un popă prost”, de unde răspopirea. Nici azi nu-s mai moțați, acolo ajungând inșii și insele care nu-s buni de nimic altceva. Popicii și popesele lor… îmbrobodite.

Adauga un comentariu