News Flash:

Poeme nerecitate si scena deschisa

23 Aprilie 2001
1191 Vizualizari | 0 Comentarii
Nu e nici o mirare ca Dionisie Vitcu se refugiaza din propriul rol, in propriul vers, nerefuzand nici egalitatea inversa. Cu dreptate este ca ultima sa aparitie editoriala, girata de Editura "Junimea" Iasi, pentru o editie revazuta a aceleiasi carti, numita, cum altfel decat "Actorul", nu are decat dreptul (chiar mai putin obligatia) de a consacra o scriere ce se vrea nascuta din scandura "nenorocita" a scenei, din spiritul netezit de regizor si rebel prin propria cauza.
Nu mai departe decat "Cronica teatrala magulitoare", semnata Eugen Nicoara si intitulata "In loc de postfata"... "Dionisie Vitcu in rolul Avarul" se vrea explicita, intr-un context pe care il ofera doar scena: "Un omenesc cum nu avu o alta/ Interpretare dinaintea ta/ Ai daruit lui Harpagon; uita/ Nu-l voi putea curand. Maiastra-ti dalta.// Ciopleste chipul unui obsedat/ de banii sai, insa vibrand de viata,/ Gustand intens-a firilor dulceata,/ Avand trecut de tanar avantat.// Nu boala e acea care-l supune/ Ci-o optiune de intelepciune/ Jucand mereu doar roluri care-i plac - // in sinea lui stapan deplin ramane/ Trairile stiind sa le ingane:/ Torent navalnic sub luciul de lac."
Astfel, daca acesta este Dionisie Vitcu, vesel si arcuit pescar de inmiresmate si frumoase slove, cititor din cele mai absconse texte literare (pe care le recita ca pe rugaciuni), nu este de neinteles poema subtila pe care o propune cititorului asemeni unui rol teatral, cu diferenta ca, in poema, Dionisie Vitcu nu mai improvizeaza pe texte clasice, ci se autoimprovizeaza, sau altfel spus, se recita din cele ce tin de unicul sau suflet. Poezia lui Dionisie Vitcu sufera de o asa-zisa plinatate fie si pentru ca, tinand in mana atat de multe manuscrise, stie sa se distanteze de ele, stie sa evite repetare de idei si sintagme, gasind prin aceasta o formula adecvata de a vorbi despre gandurile sale in octave originale. Este, dupa cum se poate remarca printre versurile sale, un refugiu in fata oglinzii. Astfel, "Actorul" ascunde acumularile anterioare, necesitate prin forta scenei, si vorbeste cu propriile-i cuvinte; si tot astfel, sub forma de pretext, "Actorul" devine o confuzie, tragica fiind egalitatea ontologica pe care o presupun, atat modalitatea de a fi actor al scenei si actor al lumii. "Ca se intoarce umbra/ clovnului plangand,/ in lutul prispei/ inceputului de cale,/ in ruga de iertare/ sufletu-si tragand,/ imbatranitul/ lumilor de haimanale,/ ca-ntoarcerea-i umil,/ sarac si parasit/ de mangaieri de pasiuni/ si de argintii lumii,/ catandu-si impacarea-n/ locul pregatit,/ celui uitat-pierdut/ in raza spumei,/ ca suna pasii greu/ si rasul il mai doare.../ o lacrima-i ingheata/ imaginea de zmeu/ si ultima cortina/ cuprinde-n cheutoare,/ un sunet grav in gongul/ batut de-un derbedeu." (Si ce)
Exista un segment important al poemei lui Dionisie Vitcu in care apasarea carierei de artist de teatru si film se disipeaza; exista, asadar, un filon de viata pura, mai mult decat personala, prin care artistul se refugiaza din artistic, preferand asceza propriilor obsesii. Nu intamplator regasim la Dionisie Vitcu refugiul personal in locuri si timpuri cu adevarat personale. De fapt, aici se produce un memorabil eveniment liric, prin aceea ca autorul se desprinde de pretextul actorului de scena publica si devine interpretul unor idealuri cu totul banale, din punct de vedere uman, dar superioare celor provocate de luminile orbitoare ale scenei deschise. Spatii geografice concrete (Noiembrie la Ibanesti) descriu un spirit cucerit la radacini de cu totul alte metafore decat cele amintite: "Se tanguiesc/ in sangeriul toamnei/ cernitele paduri/ plecandu-se in glod.../ Pasari de lut prin crengi/ in pacla foamei/ pandesc sa rupa/ a nourilor uger/ si manios Ilie/ scapa cate-un fulger/ ca dardaie stablatul/ sub nucile din pod".
Stilistic vorbind, Dionisie Vitcu invata din marea poezie a lumii, pe care a si recitat-o, de nenumarate ori pe scene la fel de mari, reguli serioase de constructie, astfel incat nu-i sunt straine prozodiile perfectionate, pe unul sau altul dintre curentele lirice. In acelasi timp, desi se autodescrie si prin versuri albe, nu lipsesc importantele incarcaturi ideatice, cele ce dau sens acestor tipuri de constructie, dincolo de prozodia interna.
Cat priveste "Actorul", atat ca titlu de carte, cat si ca provocare, sa spunem ca marele maestru al scenei, Dionisie Vitcu, joaca atat de bine, pentru ca il obliga poetul care are acelasi nume: "Numai actorul el singur/ intre artisti creatori/ dezleaga samanta luminii/ la vreme de sara// s-apleaca se-nalta patrunde-ntelege/ da farmec si sensuri iubirii/ in viata dulce-amara adauga/ ia din preaplin/ si acopera golul/ cand taina patrunde Cuvantul/ se-ascund/ si tine in palma Simbolul".
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1303 (s) | 22 queries | Mysql time :0.013097 (s)