News Flash:

Poet iesean, ucis miseleste

26 August 2008
4943 Vizualizari | 8 Comentarii
Poet iesean ucis miseleste
• Au tabarat in pragul noptii cu topoare, cu rangi si, intr-o harmalaie de dementa colectiva, l-au ucis pe singurul poet iesean simbolist, dintre cei mai mari • Usa, geamurile si zidurile casei au cedat • Orbi de furie, au umplut de sange nevinovat un loc sacru • Carutele trase mai la margine erau incarcate una dupa alta, totul in pripa • Frica de blestemul mortilor le inclesta si mai tare accesul de dementa • L-au ucis pe cel mai vrednic fiu al lor, Dimitrie Anghel, poetul iesean care a lasat mostenire o opera vie • Poeziile sale, printre care Ex-Voto, tremura, acum, la doua decenii de la venerica crima, printre noiane de balarii


Stapaniti de o dementa colectiva, au ucis ceea ce nu le-a mai fost dat niciodata sa aiba. L-au ucis pe fiul lor, i-au taiat cu securea tomurile de poezii, gandurile, viata toata sfaramand-o doar in cateva ceasuri intr-o noapte blestemata a anului 1989. Chiar ei, satenii din Cornesti, comuna Miroslava, nu mai stiu cati au fost in acea noapte pe care au crezut-o eliberatoare sufletului lor. Dar nici n-ar recunoaste, pacatul le urzeste cosmaruri in somnul lor de oameni fara ceruri. Ceea ce era o frumoasa casa memoriala Dimitrie Anghel, o splendoare de casa, a fost distrusa pana la temelii de catre satenii din Cornesti. Acum, buruienile, mai inalte de un stat de om, au pus stapanire pe locurile unde se inalta casa memoriala si o curte ca de vis, chiar din spatele bisericii satului, inaltata tot de parintii poetului Anghel. La hotarul cu biserica este un rand de pruni, singurul lucru de folos pentru cei care ingrijesc de pamantul unde era casa memoriala. Acestia au fost satenii din Cornesti, in 1989, cand au sters din satucul lor singura fila de istorie.

Poetul

Barbarii nu s-au ales decat cu golul fostelor cladiri. Probabil, ura lor de a distruge provenea de la faptul ca tatal poetului a fost un boier. La doua decenii de la anihilarea istoriei familiei Anghel, totusi, cate un satean mai gaseste cate o caramida sa o fure sau, cum spun ei, sa-si «completeze» ce nu au pe acasa. Si au avut de unde, caci aici erau si velnite de rachiu, erau beciuri, erau hambare, dar mai era si casa memoriala. Acolo era si o puscarie. Cartile ce au scapat de dementa satenilor sunt adapostite la scoala din sat. "O... imi amintesc ca era o cladire mare, frumoasa, erau fantani, erau de toate, grajduri, beciuri, velnite si cate altele. S-a dus totul", a spus Adolnicioaei Parascheva, o batrana de 83 de ani din Cornesti. Poetul simbolist Dimitrie Anghel s-a nascut, aici, la Cornesti, la 16 iulie 1872, intr-o familie de boieri de pe urma carora si acum satenii se folosesc de biserica din sat, ridicata in 1833. A urmat primele studii in Iasi. Anghel a debutat cu poezii in revista Contemporanul, in 1890. S-a remarcat ca un poet simbolist si poeziile sale au fost studiate in manualele de literatura, alaturi de cele ale lui Bacovia si Macedonski. Chiar daca nu i s-a dat o prea mare importanta, istoria nu trebuie sa-l stearga atat de brutal. A murit in noiembrie 1914, fiind inmormantat la Eternitatea. Casa Memoriala Anghel figura, in perioada comunista, pe hartile turistice ca un important loc de vizitat in afara municipiului. In 1911, pe 29 ianuarie, in timp ce era la Paris, i-a ars casa din Bucuresti unde se afla sediul Societatii Scriitorilor Romani. La acel incendiu poetul a pierdut toata averea. Cand s-a intors in tara, a fost internat intr-o clinica de boli nervoase.



Tristetea

Putini sateni din Cornesti mai stiu de Dimitrie Anghel. Mai stiu cate ceva, din povesti, de tatal poetului Dimitrie, boier mare. Dar incolo, istoria este un gol pe care nimeni nici nu vrea sa-l umple. "Prin aceste locuri am copilarit. Era o frumusete de casa, curte, gradina. Boierul Anghel, tatal poetului, avea aici de toate. Imaginati-va ca numai beciul avea cativa zeci de metri, grajdurile din spate erau foarte mari, iar despre casa, un adevarat conac foarte frumos. Aici a fost casa memoriala a poetului. Se tineau si baluri in curte, era deosebit. In 1989, oamenii din Cornesti au furat tot. Si acum mai «completeaza» pentru ei din caramida fundatiei casei. Nu trebuia facut asa ceva", a povestit Constantin Rambu. Ceilalti sateni isi rad in barba la intrebarea cine a fost Dimitrie Anghel, chiar daca asa se cheama si scoala din satul lor. Nu au habar sa fi avut un asemenea personaj sau nu mai vor sa stie. Clopotarul satului, Mihai Fronea, cel care isi priponeste caii pe locul pustiu, a tinut sa nu spuna nimic de cele petrecuta in `89. "Cine a daramat? Da` de ce sa dau nume, sa-mi pun chelea la bataie? pentru ce?", a spus sec Fronea. Din balarii se zareste turnul bisericii, calm, iertator, asemenea unui intelept.



poetul tristetea
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (8)

Moshu  | #41572
Datorita titlului ai cateva accesari... ! Cat despre continut - e o povestioara "culeasa" in batatura , din gura in gura - fara prea multe elmente pragmatice... Cam eliptic textul !

De data asta te iert - ca mi-am pierdut timpul....!
cititorul verde  | #41573
Un excelent articol ce ilustreaza, daca mai era cazul, stupizenia si micimea sufleteasca a taranului moldovean de azi. Fireste, ambele motivate pana la un anumit punct dar... chiar asa?
Felicitari autorului.

P.S. Pentru editia online, mergea si o poza cu mormantul poetului - si acela complet ignorat si stingher, aproape cerandu-si scuze ca exista - din cimitirul "Eternitatea". Poetul florilor, Dimitrie Anghel, o petala strivita de copita civilizatiei romanesti contemporane.
escu..  | #41574
... noi suntem romani... noi suntem romini......
Nicol A  | #41575
In 1914, poetul Dimitrie Anghel (1872-1914) se stingea pe un pat de spital. Stirea a consternat pe multi, decesul poetului survenind ca un punct culminant al unei drame sentimentale ce se derulase de-a lungul a mai multor ani si in care fusesera implicati Dimitrie Anghel, prietenul sau Stefan Octavian Iosif (care murise cu un an inainte, la 22 iunie 1913, la spitalul Coltei, rapus de un atac de congestie cerebrala), si el un cunoscut poet, si Natalia Negru, femeia ce s-a dovedit a fi, fara voia ei desigur, fatala pentru cei doi scriitori.

O prietenie promitatoare

St. O. Iosif si D. Anghel se cunoscusera la Paris, in 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau totusi cateva trasaturi care ii uneau: amandoi erau poeti nutrind o mare sete de instruire si afirmare literara si amandoi erau - structural vorbind - niste visatori si niste romantici. Desi psihologic se deosebeau, in plan mai larg se intalneau si se "completau" in chip fericit: pe cand interiorizatul St. O. Iosif se simtea atras de exuberantul Anghel, acesta din urma afla in persoana delicatului Iosif un fel de "reper" literar si temperamental de care avea nevoie. Asa stand lucrurile si fiind si apropiati ca varsta (Iosif avea 26 de ani, iar Anghel 28), cei doi s-au imprietenit. O relatie benefica si pentru literele romanesti. Si-au luat un pseudonim - A. Mirea - sub care au inceput sa publice lucrari originale si numeroase traduceri din literatura franceza, ajungand in cele din urma sa semneze impreuna celebrul Caleidoscop al lui A. Mirea, volum aparut in 1908 si comentat de critica si istoria literara, atat la aparitia lui, cat si mai tarziu.

Casatoria lui Iosif cu Natalia Negru a fost o alegere neinspirata, sau, cum se spune, o nepotrivire de caracter? Este o intrebare la care multi cercetatori si istorici literari au cautat sa gaseasca un raspuns atunci cand au purces la studierea biografiei lui St. O. Iosif.

In 1903 Iosif era custode la Biblioteca Fundatiei Carol I. Intr-una din zile, aici a cunoscut-o pe Natalia Negru, pe atunci studenta, inzestrata, intre altele, cu un farmec ce l-a facut pe poet s-o indrageasca si sa inceapa a-i face curte, iar peste un an sa se casatoreasca cu ea.

Casnicia celor doi, fericita la inceput, a alunecat treptat-treptat catre un sir de neintelegeri, spre a sfarsi, peste numai cativa ani, printr-un divort. Poate cel mai important rezultat al iubirii dintre cei doi a fost fiica lor, Corina, pierita si ea tragic in timpul bombardamentului unui Zepelin german, la 13 septembrie 1916.

Fire visatoare si boema, poetul nu fusese, pare-se, ceea ce isi dorise Natalia Negru pentru propria-i casnicie: un tip asezat si pragmatic. De altfel, peste ani, intr-o carte de confesiuni, Helianta, femeia avea sa scrie referitor la esecul casniciei sale: "Pandisem un moment si marturisisem lui Iosif ca nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lasa de dorit incepand de la conduita lui fata de mine pana la aceea fata de el insusi; se neglija complet de sanatate, ca higiena, ca tot. El era bolnav, saracul, dar eu nu stiam... Eu il iubeam ca o sora. Pare-se ca nici el n-ar fi voit mai mult. N-a simtit durerea marturisirii mele..."

Cate ceva fiecaruia

Si totusi cat de mult se insela! Daca ar fi sa aducem drept argument un singur "cantec trist" pe care i l-a trimis Iosif mai tarziu si tot ar fi de ajuns pentru a-i contrazice afirmatia: "Sa-i spui ca nici sa o blesteme, / Nici ura n-ar putea sa-i poarte, / Ci plange sangerat si geme / Si o s-o cheme pan-la moarte; / Si ce salbatec a iubit-o / In patima-i mistuitoare, / Si cum ea insasi a zdrobit-o, / Cum a calcat-o in picioare!"

Nu cunoastem in detaliu nici momentul in care Natalia Negru s-a decis sa divorteze de Iosif si nici pe acela in care s-a hotarat sa accepte casatoria cu Anghel. Dar ceea ce avea sa scrie ea multi ani dupa moartea celor doi poeti ne poate da totusi o idee: "Anghel era volubil si picant. Acidulat ca o sampanie. Pe urma nu mai stiu cum s-au petrecut lucrurile. Fapt e ca pe mine morbidezza lui Iosif ma desprinsese de el. Incet, incet ajunsesem sa-i las lui sentimentalismul si lui Anghel erotismul..."

De aici si pana la divortul de Iosif si casatoria cu Anghel nu mai era decat un pas. Si Natalia Negru l-a facut fara sovaire, nebanuind ce fel de casnicie avea s-o astepte. Dragostea dintre "spumosul ca o sampanie" si Natalia Negru avea sa fie, drept revers al medaliei, un mariaj cu nabadai...

O simpla privire aruncata in "interiorul" casniciei celor doi devine edificatoare, mai ales pentru deslusirea motivelor care au dus la destramarea ei si la sfarsitul tragic al poetului. Asadar, sa-i ascultam pe rand: "Nu-mi placea deloc capul lui de satir, cu barbise spaniola, cu fata de harap, cu ochii oblici si patrunzatori, de fachir. Avea o inteligenta de rara cruzime. Ma tortura cu vorba. Zvarlea numai cutite... Mai multe zile m-a tinut incuiata in casa, singura, ca intr-un turn, sfasietor despartita de fetita mea, in imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsa. Simteam pasii lui Anghel, caci venea din cand in cand acasa si asculta sa stie ce fac, auzeam usa incuindu-se dupa el, pasii pierzandu-i-se in curte... Eram condamnata la moarte de el, pe care incepusem sa-l ador".

Si acum Anghel: "E rea, rea! Din primele zile a inceput prin a ma persecuta la prieteni, de care tinea sa ma izoleze, in simple cunostinti, in literatura mea facuta inainte, din care m-a obligat sa scot parul blond si ochii albastri, sub cuvant ca as fi avut un mare amor pentru o dama blonda" (asa se plangea poetul criticului Eugen Lovinescu, la care venea sa-si verse naduful inainte de a divorta). Si mai departe Anghel i-a povestit criticului ce s-a mai intamplat intr-una din zile: "Cazandu-i o cheie din buzunar, sotia a crezut ca ea provenea de la o camera de hotel in care poetul se intalnea in taina cu o alta femeie. In zadar a incercat s-o convinga ca era cheia de la un birou de la Casa Scoalelor, unde primise de curand un post de referent. Geloasa, sotia ramanea de neclintit in credinta ei. Iar cand poetul a luat-o de mana si a condus-o la institutia cu pricina si i-a dovedit ca n-o mintise, ea ramasese fara replica...

"Manifest - declara la randu-i femeia -, imi arata ca nu-l mai interesez, imi povestea ca sa ma umileasca chiar cele mai recente aventuri ale lui... I-am raspuns raspicat: daca mai continui cu povestea asta eu plec imediat! Mi-a raspuns: Daca faci un pas, te impusc!"

Glontul fatal

Sa ascultam in continuare confidenta Nataliei Negru: "Am crezut ca glumeste si am continuat sa merg spre usa. El a scos revolverul... si a tras. Eu am cazut. Impresionabil cum era, a crezut ca m-a omorat, de aceea glontele urmator si l-a tras in piept..."

Nu a murit pe loc. A fost internat in spital. "In timpul primelor zile de ingrijire mi-a trimis mereu biletele, scrise cu creionul, in care ma ruga sa-l iert, imi dorea insanatosire si imi facea promisiuni foarte incantatoare. Eu nu-i raspundeam. Exasperat, intr-o zi el a cerut sa fie adus cu patul langa mine. Tocmai cand il trecea prin coridor, familia mea a surprins faptul si l-a impiedicat..."

Dupa doua saptamani de spitalizare - poate si din cauza spaimei ca-l putea astepta Curtea cu juri pentru tentativa de omor, nu numai din pricina ranii - Anghel trecea in lumea umbrelor, fiind condus la Cimitirul Eternitatea din Iasi de o multime de prieteni. La inmormantare zice-se ca o doamna i-ar fi strigat Nataliei Negru: "Mizerabilo, care omori pe toti oamenii mari ai tarii!"

Lumea a fost profund socata de cele intamplate. Si ca in toate cazurile de acest fel, faptele au capatat si alte contururi, trecand pragul legendei.

Supravietuindu-le cu mult celor doi poeti pentru care se dovedise a fi fost femeia fatala, Natalia Negru (1882-1965) a scris si ea poezie si proza si a tradus din Ovidiu si din alti mari poeti ai lumii. Dar cea mai interesanta carte a ei va ramane Helianta, cea in care se confeseaza pe larg si in care deruleaza, secventa cu secventa, "filmul" relatiilor sale cu St. O. Iosif si Dimitrie Anghel. Evident, marturiile ei au o mare nota de subiectivism, dar informatiile pe care le aduce despre cei doi scriitori sunt de mare ajutor tuturor celor care cauta sa afle si sa inteleaga doua personalitati ale literaturii romane de la inceputul secolului XX, vazute mai ales prin prisma omenescului, a caracterului si firii lor. Felul in care s-au desfasurat evenimentele pana in momentul in care Dimitrie Anghel si-a tras un glonte in piept pare a depasi chiar si imaginatia unui romancier - de unde si reconfirmarea unui vechi adevar: viata intrece uneori chiar si literatura prin neasteptatele rasturnari de situatii si de evenimente ce se pot derula pe canavaua destinelor. Nu intamplator un mare scriitor ca Liviu Rebreanu intentionase sa scrie un roman avand ca subiect dramatica poveste a celor trei personaje.

NICOL
code  | #41576
Felicit initiativa ziaristilor de a se ocupa de astfel de subiecte. Ceea ce pentru unii (ca moshu) e pierdere de timp, pentru altii astfel de cazuri sunt cel putin interesante. Frumos articol, dar dureros.
arianna  | #41577
probabil a luat si el un cui.
treci pe-aproape si nu-ti saluti cunoscutii?rusine!!!
strasnici comentatori...shtiu mai multe decat autorul reportajului.
Diogene  | #41578
Pentru Nicol
Comentariu mai interesant decat articolul. Pseudokinegheticos ?
constantin  | #41579
asemenea fapta nu trebuie sa ramaie nepedepsita,politia ieseana trebuie sa se autosesizeze si sa intocmeasca un dosar penal,pentru fapte de vandalism si distrugerea unui patrimoniu national casa memoriala dimitrie anghel din cornesti.prefectul iasului in calitate de reprezentant al guvernului in teritoriu trebuie sa ordone ancheta in regim de urgenta,sa se gaseasca vinovatii,si sa fie pedepsiti exemplar,sa fie obligati la plata daunelor si sa faca puscarie,toti cei implicati la actul de vandalism,sa li se confiste averea fara drept de apel.administratia muzeelor iesene dl. vasiliu si uniunea scriitorilor dl. horia zilieru trebuie sa se implice si sa faca demersuri pentru solutionarea acestei situatii.rusine cetateni aicornestiului numai suntem in 1907 sa va faceti decap,faptele voastre sunt abominabile,vandalism.hotie si talharie.
Adauga comentariu
Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2377 (s) | 24 queries | Mysql time :0.084551 (s)