News Flash:

Poveste de la inceputul timpului

13 Octombrie 2009
1772 Vizualizari | 2 Comentarii
Poveste de la inceputul timpului
Afisat la 08:20

Numele meu este Chidon. Multi m-au numit "un salbatic", Mi-am parasit tribul cu multe ierni in urma si am plecat spre ceea ce batranii spuneau ca ar fi locul in care ne-am nascut toti... gradina de dincolo de marea cea mare si de peste muntii cei inalti de la soare-rasare, acolo unde locuiesc zeii. De atunci au trecut multe, multe ierni. Oare cine le mai poate tine socoteala? Am plecat pe un drum fara intoarcere, catre cei care ne-au creat, vrand sa le cer socoteala pentru napasta aruncata asupra celor de un sange cu mine. Aceasta este povestea mea.

Potopul

Nu intotdeauna am fost un pribeag. La inceput, inainte ca zeii sa ne pedepseasca, eram un vanator. Unul iscusit chiar. Puteam dobori singur uriasii imblaniti din pesteri si din paduri, la fel de bine cum puteam culca la pamant salbaticiunile iuti ca vantul si pasarile care se inalta catre ceruri. Nu ma temeam sa intru in barlogul stapanilor padurii, atunci cand isi dormeau somnul cel lung de peste iarna, si sa ii strapung cu sulitele din lemn auriu, cu varful ascutit facut din cea mai buna piatra. Eram un aparator pentru cei din satul meu de langa lacul ce mare si, cat de curand, ar fi urmat sa fiu initiat in randul razboinicilor. Zeii au avut, insa, un alt plan pentru mine.

Pamantul se schimba. O simteam cu totii, desi ne era teama sa o spunem cu voce tare pentru a nu mania si mai mult spiritele. Vanatul era din ce in ce mai rar, iar norii se strangeau tot mai des asupra tribului nostru. Batranii spuneau ca purtam vina uciderii gigantilor blanosi cu colti uriasi de fildes, din oasele carora se construiau odinioara sate intregi si din carnea carora puteai hrani un trib pentru o iarna intreaga. Nu vazusem niciodata unul. De fapt, de generatii, nimeni nu le mai daduse de urma. Ii mai vedeam doar in pesterile sacre, unde stramosii le desenasera imaginile pe peretii de stanca. Mergeam acolo ori de cate ori natura murea si aparea prima zapada. Aprindeam focuri si ii chemam din nou pe campiile noastre. Vraciul se lasa patruns de spiritele salbaticiunilor si isi lasa urmele palmelor pe pereti, alaturi de cele ale multimii de vraci de dinainte de timpul nostru. Cantecul lui si umbrele aruncate de limbile focului faceau acei uriasi sa se miste parca din nou, iar speranta noastra renastea. Dar, iarna si vara, asteptarea era in zadar. Ei nu mai veneau si se parea ca, odata cu ei, pleaca si celelalte salbaticiuni. De fiecare data, ne avantam tot mai departe in cautarea vanatului si, la final, asta mi-a fost si scaparea.

Oh, zei! Nicicand nu voi putea uita acea zi, in care tot ceea ce imi era drag a disparut fara urma. Trecuse inca o iarna, iar hrana pe care o pastrasem in pamantul tare si inghetat era pe terminate. Iarba incepea sa rasara, semn ca vanatorii trebuiau sa porneasca iar pe urmele salbaticiunilor, si toti ne gandeam la departarile in care ar fi trebuit sa ajungem in cautarea lor. Nu stiam ca nu aveam sa ne mai intoarceam vreodata. Vraciul a dansat toata noaptea, chemand spiritele padurii si ne-a daruit, noua, vanatorilor, imaginea din piatra a "mamei tuturor creaturilor", zeita fara de chip, cu pantecul larg si formele rotunde. Ea ar fi trebuit sa ne asigure o vanatoare imbelsugata si hrana destula pentru a trece inca o iarna. Dar poate ca vraciul stia ceea ce avea sa se intample. Vanatul nu se aratase in viziunile sale. Mi-a spus doar ca spiritele sunt alaturi de mine si ca, in curand, aveam sa aflu lucruri pe care nimeni altcineva nu le mai cunoscuse.

Mi-am parasit atunci tribul si am privit pentru ultima oara apele albastre ale lacului langa care copilarisem. Vraciul, alaturi de copiii si femeile noastre, ne-a condus pana departe, urandu-ne sa ne intoarcem toti teferi. Am mers, apoi, alaturi de ceilalti vanatori, cale de multe zile si nopti, pana cand muntii cei inalti si padurosi ne-au aparut in toata maretia lor. Aici, in intunecimile padurii, ar fi urmat sa infruntam salbaticiunile si sa asiguram hrana celor de un neam cu noi. Am adus ofrande spiritelor, asa cum faceam de fiecare data inainte de a patrunde in padurile fara de sfarsit, si am cautat o grota in care sa ne petrecem noptile, feriti de primejdii. Dar in fata pericolului ce avea sa vina nu exista scapare. Asa s-a intamplat ca intr-una dintre nopti, atunci cand venise randul meu sa ingrijesc focul si sa pazesc intrarea in pestera, pamantul a inceput sa se schimbe. In aer se simtea parca mania zeilor. O liniste adanca inghetase padurea si nici urletele animalelor, nici cantecul pasarilor, nici macar zgomotele micilor insecte nu se mai auzeau. Copacii incremenisera si doar vantul abia se auzea printre frunzele intunecate. Atunci a inceput totul.

Intai, s-a auzit un zgomot asurzitor, ca si cum toate fiintele pamantului ar fi tropotit intr-o fuga nebuna. Apoi, muntele prinse a mugi asemenea unui animal ranit de moarte, iar pamantul incepu a se ridica si a se lasa ca si cum o mana uriasa l-ar fi framantat cu furie. Arborii cadeau in gurile uriase ce se cascau in piatra, stancile intrau in pamantul crapat si muntii pareau sa danseze intr-un dans nebun si ucigator. Am fost aruncat ca o frunza peste pietre si, atunci cand mi-am revenit, am inteles ca niciunul dintre vanatorii tribului meu nu mai era in viata. Pestera in care se ascunsesera nu mai exista. In locul ei nu ramasese decat o gramada de stanci, aruncata salbatic peste trupurile celor de un sange cu mine. Insa raul cel mare nu venise inca.

O ploaie, cum nu mai vazusem nicicand, incepu sa toarne cu furie peste ceea ce ramasese in urma maniei zeilor, iar gandul mi-a zburat imediat la cei ramasi acasa. Am inceput sa alerg pe drumul de intoarcere, fara oprire, manat doar de dorinta de a-i vedea teferi. Prin ploaia care nu avea sa se opreasca timp de multe nopti si zile, am alergat neintrerupt pana cand am ajuns la marginea ultimei inaltimi. De acolo ar fi trebuit sa vad pana in departare si pana la marginea lacului nostru. Dar campiile si dealurile verzi nu mai erau. Nu mai era nici lacul si nici urma de om nu parea sa se vada. In locul a tot ceea ce fusese verde pana mai ieri, nu mai era decat o intindere uriasa de apa care crestea in continuare, vazand cu ochii. Trupuri fara de viata, de oameni si animale de-a valma, pluteau la suprafata si inaintau odata cu suvoiul de neoprit. Atunci am inteles ca din tribul meu si din celelalte triburi, fie ele razboinice sau pasnice, nu mai traia nimeni, iar groaza de a fi ramas singurul om de pe pamant m-a cuprins pentru intaia data. La ea se adauga si cea de a fi inghitit de apele care cresteau zi de zi, noapte de noapte, fara a da vreun semn ca se vor opri vreodata. In zadar am asteptat ca vreun om sa se arate. In fiecare zi, trebuia sa ma afund tot mai mult in paduri de teama valurilor ce veneau inspre mine, muscand din munte si din pamant asemenea unei salbaticiuni turbate.

Nu mai era decat un singur lucru de facut. Sa caut pe acei zei care trimisesera napasta asupra oamenilor si sa le cer socoteala.



Oamenii ciudati de peste mare

Am asteptat ca ploaia sa se opreasca, ascuns prin grote, hranindu-ma cu radacini si cu putinele fructe gasite prin paduri, pentru ca, la prima raza curata de lumina, sa pornesc la drum. Spre soare-rasare drumul imi era inchis de revarsarea de ape, asa ca am ales sa ma indrept acolo de unde veneau suvoaiele, spre miazazi. Stiam ca este un drum pe care nu ma voi mai intoarce niciodata. Si de ce as mai fi facut-o? Nimeni si nimic din ceea ce cunoscusem pana in ziua potopului nu mai exista.

Inarmat doar cu o sulita, am pornit la drum strabatand in cale munti, dealuri si paduri pana la un rau urias ce parea sa imi inchida din nou calea. Nu era insa piedica menita sa ma opreasca. Tribul meu stapanea de multa vreme arta fabricarii barcilor dintr-un trunchi de copac si, nu o data, in copilarie, fusesem purtat pe apele lacului de catre barbatii care se indeletniceau cu prinderea pestilor, a scoicilor si a altor vietati din ape. Dar asta o faceau doar batranii si copiii. Noi, tinerii, eram invatati sa manuim sulitele si arcurile in luptele impotriva salbaticiunilor si a celor care incercau sa ne fure bunurile. Am ales atunci un trunchi cazut si l-am impins in ape - sa-mi fauresc o ambarcatiune ar fi durat multe nopti si zile - si am lovit apa in nestire cu picioarele, pentru a ajunge la capatul celalalt. Valurile ma purtasera mult, insa, inspre rasarit, asa ca drumul ales era pierdut. Soarele ma insotea ziua, in timp ce noaptea ma orientam dupa stele. Nu aveam cum sa gresesc. In timpul vanatorilor, acestea erau astrele dupa care ne gaseam drumul, iar ele nu ne inselasera niciodata.

Paduri intunecoase se intindeau cat vedeam cu ochii si munti noi, nestiuti, se aratau in cale. In schimb, nu se intalnea nici urma de oameni. Parea ca toti fusesera inghititi de ape. Atunci a fost pentru prima data cand am simtit ca imi voi urma semenii in lumea umbrelor. Dar nu a fost sa fie. Pesemne, zeii imi conduceau pasii acolo unde vroiau ei. Lipsit de hrana, mancand doar radacini si ierburi amare, puterile imi erau pe sfarsite. Zi de zi, eram nevoit sa merg din ce in ce mai putin si nici urma de vanat. Stiam doar ca trebuie sa continui, iar in fata mea se inaltau, de acum, cei mai inalti munti pe care ii vazusem vreodata. Am inceput, atunci, sa strabat inaltimile inzapezite, pe cararile salbaticiunilor, sperand sa gasesc un singur om care sa fi scapat furiei zeilor. Nimeni, insa, nu parea sa fi trecut vreodata pe aici. Deznadejdea si teama ma cuprinsesera cu furie. Oare eram singurul om de pe Pamant? Trebuia sa lupt sau sa aleg sa merg alaturi de ai mei printre umbre? O grota imi fu adapost pentru una dintre friguroasele nopti de pe munte. Ca hrana nu aveam decat cateva radacini, iar focul era singurul care imi mai alina singuratatea. Am adormit visandu-i pe cei dragi, sfarsitul lor ingrozitor si intrebandu-ma de ce am fost eu singurul crutat. Fara sa stiu, zeii aveau sa imi raspunda chiar in zorii zilei.

Ca vanator, puteam adulmeca vanatul de la distanta. Puteam intelege urmele si puteam simti pana si cel mai mic zgomot. Cunosteam fiecare glas al padurii si nu ar fi fost nimic care sa ma surprinda. Pana si somnul imi era slab, astfel incat sa fiu pregatit pentru orice atac. Dar, de aceasta data, nu am simtit nimic. Cand am deschis ochii, am vazut ca eram inconjurat de mai multi barbati cu infatisare ciudata, care ma priveau ca pe un animal nemaivazut. Mainile mi-au fost legate cu o impletitura din plante, aceeasi impletitura din care pareau facute si vestmintele necunoscutilor. Vorbeau un grai strain si, din cate intelegeam, se intrebau ce sa faca cu mine. Pe de o parte, ma ingrozea gandul ca voi fi ucis si lasat prada salbaticiunilor. Pe de alta parte, insa, nu puteam decat sa ma bucur de vederea unor oameni dupa atatea nopti si zile in care statusem singur. Insemna ca zeii nu ma parasisera. Au hotarat pana la urma sa ma lase in viata si sa ma duca, asemenea unui animal legat, pana in tribul lor, si ce trib nemaivazut aveau...

Totul imi parea necunoscut si nou. Nu intelegeam mare lucru din ceea ce vedeam. Femeile lor scurmau pamantul pentru a scoate un noroi galben. Apoi, il modelau si il aruncau in foc. Abia dupa o noapte intreaga scoteau de acolo burdufuri asa cum nu vazusem niciodata. O minune a zeilor, fara indoiala. Dar, oare, la ce le foloseau? Nu erau mai bune burdufurile noastre din piele? Cum ar fi putut sa alerge dupa salbaticiuni, purtand asa ceva in brate? Dar ceea ce am inteles mai tarziu, si era si mai misterios, era ca nimeni din acest trib nu parea sa mearga in cautarea vanatului. Acesti oameni ciudati aveau, in schimb, propriile lor salbaticiuni. Le tineau pe langa colibele de lut si plante uscate, in ciuda coarnelor lor lungi si ascutite si, din cand in cand, le mulgeau pentru a le lua laptele. Nu am inteles cum reuseau sa il pastreze. Intregul miracol avea loc departe de ochii mei, intr-o coliba a carei intrare era pazita. De acolo ieseau femei care purtau in burdufuri laptele intarit pe care il imparteau apoi tuturor. Era ca si cum incercau sa apere misterul de cineva care incercase sa il mai fure in trecut.

Pe mine m-au tinut intr-o cusca, privindu-ma ca pe o ciudatenie, temandu-se, poate, sa nu scap si sa nu ii atac. Intr-adevar, toti pareau mai mici de statura si aveau pielea mai neagra decat a mea. As fi putut dobori multi dintre ei fara prea mare cazna. Soarele ii arsese, cu siguranta, dar atunci nu intelegeam de ce. Abia dupa ce a trecut omatul si padurea a devenit din nou verde, am priceput misterul lor. Oamenii de peste muntele cel mare culegeau roadele ierburilor, seminte mici, pe care le adunau cu grija si le strangeau in burdufuri. Totul sub un soare arzator, din zori si pana in noapte. Era, fara indoiala, o munca chinuitoare. In sat, femeile si copiii zdrobeau cu pietre semintele si faceau un praf alb pe care il asezau cu grija intr-o coliba din mijlocul satului. Oare ce faceau cu el? Aveau sa treaca multe nopti si zile pana sa aflu. Acum, insa, ceva avea sa se petreaca si in mijlocul acestui trib.

Nori negri si grei se abateau asupra celor ce ma tineau prizonier. Barbatii discutau aprins, in jurul focului, noapte de noapte, si toti aratau inspre rasarit. Isi pregateau armele si faceau de straja cu randul. Ceva parea sa ii sperie. Toti incercau sa puna la adapost hrana si nu isi mai lasau femeile si copiii sa se indeparteze de sat. Cu siguranta, asta nu arata nimic bun. Ii urmaream cu atentie si, parca, nici nu ma mai intrebam ce avea sa se intample cu mine. Iar temerile lor s-au adeverit.

A fost nevoie de o singura noapte ca razboinici cu fata ascunsa, veniti de niciunde, sa ucida pe cei care pazeau focul si care ar fi trebuit sa ii trezeasca pe ceilalti. Totul s-a intamplat in liniste, fara ca macar cineva sa auda un zgomot. Din cusca mea, priveam inspaimantat si nu puteam scoate niciun sunet. Abia cand toti pazitorii focului au fost ucisi, strigatul de lupta al strainilor a izbucnit din toate piepturile. Armele lor au inceput sa se agite si sagetile din arcurile lor puternice sa zboare inspre acoperisuri. Parea ca se aflau peste tot. Au navalit ca salbaticiunile in colibe, ucigand barbatii si legand femeile. Dadeau foc lucrurilor care nu le erau de trebuinta, ca si cum ar fi vrut sa stearga totul de pe fata pamantului. Cautau hrana, iar atunci cand au gasit-o au izbucnit in strigate de multumire. Pe mine m-au eliberat doar ca sa ma alature celor care urmau sa ia calea rasaritului, alaturi de ei. Se vedea limpede ca si pentru ei eram o ciudatenie, altfel m-ar fi ucis pe loc.

La primele raze ale soarelui am pornit intr-un sir lung, femei, copii si... eu, insotiti de ciudatii razboinici cu fetele acoperite. Ne-au purtat cale de trei zile si nopti prin trecatori si carari de munte, pana cand am ajuns la marea cea mare. Am inteles ca acesta era mesajul zeilor si stiam ca aveam sa scap cu viata. Ma adusesera pana aici, iar de acum incolo aveau sa imi poarte pasii catre raspunsurile pe care le asteptam. Strainii ne-au dus pe toti, asemenea animalelor legate, pana la malul marii, acolo unde alti barbati asteptau alaturi de ambarcatiuni cum nu mai vazusem vreodata. Trunchiuri de copaci, cioplite atent si legate intre ele, impodobite cu o tesatura uriasa umflata de vant, aveau sa ne poarte pe celalalt mal, la umbra unor copaci nemaivazuti. Iar de aici, calatoria mea abia avea sa inceapa...



potopul
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Comentarii (2)

gugu  | #83421
povesti de adormit copiii
aro  | #83422
gugule esti copac :D
Adauga comentariu
Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.3527 (s) | 22 queries | Mysql time :0.232035 (s)