News Flash:

Poveste de la inceputul timpului (II)

19 Octombrie 2009
932 Vizualizari | 0 Comentarii
Poveste de la inceputul timpului II
Afiasat la 18:50

Legati asemenea salbaticiunilor, am mers prin paduri si locuri nestiute catre tribul razboinicilor. Si nu exista mila pentru noi. Cei cazuti sau raniti erau ucisi pe loc, pentru a nu ingreuna mersul celorlalti si, nu de putine ori, furia oamenilor mascati s-a abatut chiar si asupra celor ce tineau pasul. Spatele si bratele noastre aratau, de pe urma loviturilor, precum un animal jupuit, dar trebuia sa mergem inainte. Era singura noastra speranta de a scapa cu viata. Nu stiam ce ne astepta la capatul drumului, dar un lucru era clar pentru noi... daca nu ne luasera viata pana atunci, nu aveau sa o faca nici de atunci incolo. Spre groaza noastra, nici nu ne imaginam ceea ce avea sa se intample.


Mancatorii de oameni

Citeste aici prima parte a odiseei lui Chidon, salbaticul care a supravietuit Potopului

Ne-au dus pe un drum nestiut, acoperit de pietre ascutite si de ierburi marunte, lipsit complet de copacii cu care eram obisnuit, catre tribul lor indepartat. Parea ca in aceasta lume nu existau paduri, ci doar stanci, salbaticiuni marunte si razboinici fara mila pentru cei invinsi. Iar satul lor nu putea decat sa intareasca ceea ce credeam despre ei. Atunci cand am ajuns, noaptea inca nu se sfarsise, dar intunericul putea fi strapuns de ochii unui om. Ne-au aruncat pe toti in custi pregatite dinainte pentru noi, si ne intaratau cu bete asa cum faceam si noi cand, copii fiind, loveam cu nuiele pe stapanul padurii cel imblanit pe care vanatorii nostri il prinsesera de viu. Labele sale fusesera frante de caderea unui copac, asa ca vanatorii il legasera si il tarasera pana in mijlocul tribului nostru. Cu ochii aproape stinsi, cu dintii inclestati, suporta orice lovitura a noastra. Stia probabil ca acela ii era sfarsitul si ca va incheia prin a asigura hrana celor de un neam cu noi. In schimb, eu nici nu banuiam ca, mai tarziu, aveam sa ii impartasesc soarta.

De-abia in zori am vazut multimea oaselor umane, a tigvelor si a urmelor de foc si de fum de pe ele. Erau asezate in preajma fiecarei colibe, iar femeile razboinicilor isi facusera coliere din cele mai marunte oscioare umane. Un fior rece ca gheata ma strabatu cu furie si un gand ingrozitor imi veni in minte: Oare acestia sa fie mancatorii de oameni despre care vorbeau batranii nostri in lungile nopti in care zapada acoperea pamantul? Mereu am crezut ca este doar o poveste, numai buna sa ne inspaimante pe noi, copiii, ca sa nu ne indepartam de colibe. Cum poate cineva sa isi inghita semenii, de parca ar fi fost doar niste animale? In lumea noastra nu intalnisem nici un trib, fie el cat de crud, care sa faca asa ceva. Si totusi, temerile mele cele mai mari s-au dovedit, atunci, adevarate.

Un vraci ciudat, cu fata acoperita de masca unei salbaticiuni, canta puternic in jurul unui foc urias, aratand catre cer si catre noi. Nu reuseam sa ii deslusesc chipul, iar glasul sau nu trada daca era barbat sau femeie. Parea mai mic de statura decat ceilalti, mai slab si, totusi, se vedea ca toti se temeau de puterile sale ascunse si de vrajile sale. Dar nu era timp pentru asta. Cat ai clipi, mai multe femei au fost scoase din cusca, intinse pe pamant si ucise de catre razboinicii care ne prinsesera la apus de marea ce mare. Trupurile lor au fost taiate si puse pe foc pentru ca, apoi, intregul lor trib sa inceapa ospatul intr-o larma de nedescris. Pe spiritele batranilor, acestia nu puteau fi oameni! Erau animale, si inca unele dintre cele mai salbatice. Asistam neputinciosi, suspinand, la gandul ca, poate, urmatoarea zi ne va veni si noua randul. Dar, in acea noapte, ceva avea, din nou, sa se intample.

Atunci cand ospatul s-a incheiat, mai multi barbati s-au ridicat din jurul focului si au inceput sa isi agite sulitele in aer. Strigau ceva nedeslusit si incercau sa para mult mai fiorosi decat erau in realitate. Isi aratau dintii si isi indreptau armele inspre custile noastre de parca ar fi vrut sa scoata de acolo inca o victima. Si nu ma inselasem. Urmatoarea victima eram chiar eu. Ca pe un animal m-au tarat din cusca, legat de maini si de picioare, lovindu-ma necontenit cu nuiele si cu pietre. M-au dus pana in mijlocul satului si, dupa ce toti au facut cerc in jurul meu, strigatele lor s-au oprit dintr-o data. Unul dintre ei mi-a desfacut legaturile, in timp ce altul a venit si mi-a improscat chipul si trupul cu un praf rosu, din cel pe care vraciul nostru il folosea atunci cand isi lasa urmele palmelor pe peretii pesterii sacre. Mi-au aruncat o sulita la picioare, iar larma lor a izbucnit si mai puternic ca prima data atunci cand un razboinic urias a patruns in cerc si m-a privit drept in fata. Vroiau sa lupt pentru viata mea! Era singura mea sansa, sa il infrunt pe ucigasul care deja incepuse sa isi agite armele in fata mea, mai amenintator ca o salbaticiune turbata.

Parea un munte ce se cutremura atunci cand s-a aruncat asupra mea. Nici nu am vazut cand m-a lovit prima data. Nu am simtit decat praful ce m-a izbit in fata atunci cand m-am pravalit peste pietre si sangele ce incepuse sa curga puternic din rana pe care o capatasem in frunte. Ochii imi erau inchisi sub valul cald de sange si nu auzeam decat strigatele victorioase ale celui pe care trebuia sa il infrunt. Intelesesem ca era un razboinic calit in luptele cu oamenii dar, cu siguranta, nu infruntase un stapan al padurii care iesea din barlogul sau dupa hrana. Am simtit atunci incordarea pe care o simte vanatorul in fata vanatului, indiferent cat de mare ar fi fost. Trebuia sa lovesc primul de data asta. O alta rana m-ar fi ucis, cu siguranta, si as fi sfarsit asemenea femeilor devorate de acesti salbatici. Mana mi s-a inclestat pe sulita si, fara sa ma uit, am izbit acolo de unde se auzeau strigatele. Am simtit cum varful sulitei patrunde printre carnuri si cum isi face loc printre oasele strainului. Facusem asta de atat de multe ori inainte de a-mi parasi tribul, incat stiam cu siguranta ca nu va scapa cu viata. Izbisem cu atata putere, incat as fi putut dobori chiar si un urias din paduri.

Dintr-o data, o tacere atat de grea s-a lasat asupra salbaticilor, incat sunetul caderii trupului celui ucis s-a auzit ca un tunet. Am deschis ochii si i-am vazut pe toti impietriti. Dar nu a durat decat o clipa. S-au napustit cu furie asupra mea, ridicandu-ma pe brate si incercand sa imi sfasie hainele si trupul cu armele lor. Nu ma puteam impotrivi si simteam ca, de data asta, imi voi incepe lungul drum care umbrele batranilor nostri. Un tipat groaznic s-a auzit, insa, din multime si totul s-a oprit ca la un semn. Salbaticii s-au retras speriati, lasandu-ma fata in fata cu vraciul lor cel ciudat, acelasi om care ii facuse sa se plece tematori pe toti strainii din fata mea. S-a apropiat, cu chipul ascuns in continuare dupa masca, si mi-a intins mana catre grumaz. Nu vroia altceva decat chipul cioplit al "mamei tuturor creaturilor", zeita fara de chip pe care o primisem inainte de a porni in calatoria ce avea sa imi schimbe viata. La randul lui, de sub blanurile ce ii ascundeau trupul, a scos imaginea aceleiasi zeite si le-a privit pe amandoua cu uimire.

A fost nevoie doar de un nou strigat din partea lui pentru ca salbaticii sa ma lege iarasi si sa ma arunce in intunericul uneia dintre colibe. Oare cine isi putea imagina ce avea sa se mai intample?

Noaptea era aproape pe sfarsite, atunci cand vraciul m-a cuprins de brat si m-a trezit incet. Dupa linistea de afara, parea ca toti dormeau dusi, fara sa mai fi lasat nici macar oameni care sa pazeasca focul si satul. Nu ma asteptam sa ma atinga cu atata blandete. Masca i-a cazut incet de pe fata, lasand loc chipului unei tinere care ma privea intelegator. Mi-a cuprins palma si mi-a asezat in ea, incet, chipul zeitei pe care mi-o luase cu o zi in urma. Am ramas aproape mut atunci cand necunoscuta din fata mea a inceput sa imi vorbeasca in graiul tribului meu. O chema Ktara, iar mama ei fusese rapita de dincolo de mare, de unde veneam si eu, de aceiasi salbatici fiorosi. Doar ea supravietuise dintre toti cei pe care ii capturasera mancatorii de oameni, si asta pentru ca la nastere, asa i s-a spus, aparuse pe lume cu mainile acoperite de sange. Un semn pe care strainii l-au crezut unul venit din partea zeilor. Buna sa, asa cum isi numea mama, o invatase tot ce stia, inclusiv graiul celor de un neam cu ea, inainte de a fi ucisa de straini.

Mi-a spus ca tribul in care se afla acum calatorea prin tinuturi intinse, rapind oameni si hrana acestora, asemenea insectelor ce devoreaza lesuri in paduri. Colindase o lume intreaga alaturi de acesti ucigasi, mintindu-i asupra puterilor ei si facandu-i sa creada ca ii poate ucide prin vraji si puterea gandurilor. Invatase graiurile pamantului si adunase din fiecare loc ceea ce i-ar fi putut ajuta la fuga din mijlocul acestui sat blestemat. Toti se temeau de ea si asta insemna supravietuirea ei. Stia, insa, ca la primul pas gresit, va sfarsi in foc, asemenea tuturor celor rapiti de salbatici. La randul ei, mi-a ascultat povestea. Simteam ca vietile noastre, pe undeva, erau legate. Si nu ma inselam. Atunci cand am terminat, mi-a zambit. Stia incotro trebuie sa ma indrept. Stia sa citeasca si sa ma duca pe urmele zeilor. Iar ea avea sa vina cu mine pe acelasi drum....

Urmele zeilor

In aceeasi noapte am parasit satul, nu inainte de a elibera pe cei captivi, si mi-am lasat pasii calauziti de femeia-vraci pe urmele zeilor stravechi. Ktara imi spunea ca le vazuse casele, sau ceea ce ramasese din ele, si ca pana acolo aveam sa calatorim multe nopti si zile. In schimb, cea mai mare temere a noastra ramanea razbunarea salbaticilor mancatori de oameni, atunci cand vor fi descoperit ca fugisem fara ca vreunul dintre ei sa prinda de veste. Si nu a fost mult pana au inteles ce se intamplase. Ne-au urmarit, citindu-ne urmele, cale de zile intregi. Le auzeam strigatele si tipetele de furie ca si cum ar fi fost langa noi si, nu de putine ori, am fost aproape de a fi gasiti in grotele si ascunzatorile in care ne ascundeam la repezeala. Trecutul meu ca vanator imi spunea, insa, cum sa ii abat catre cai ratacite. Lasam intentionat, in calea lor, semne care sa ii trimita pe drumuri gresite si asa am castigat multe zile de mers.

Povestile Ktarei imi intunecau, insa, mintea. Nu vroiam decat sa ating casa zeilor si sa ii intreb de ce ne pedepsisera atat de crunt. Simteam ca sunt aproape de ei, ii simteam in aer, in glasul femeii ce ma insotea, in stancile ascutite si in copacii ciudati ce incepeau sa se vada la orizont. Acolo trebuia sa ajungem, la acei arbori neobisnuit de frumosi pe care Ktara ii numea "cedri", si in care, zicea ea, traiau spiritele uriasilor ce colindasera pamantul in vremuri de demult. Tot ea spunea ca zeii cutreierasera padurile de cedri cu mult inainte ca oamenii sa ajunga aici si ca salasluisera printre semenii nostri pentru multe, multe ierni. Iar eu trebuia sa ma pregatesc pentru ceva ce nu mai vazuse nimeni din partea mea de lume, inca de la inceputul timpului.

Razboinicii din spatele nostru se oprisera. Nu ne mai urmareau si, probabil, erau deja pe drumul de intoarcere, gandindu-se cum sa ajunga in alte sate in care sa ucida si sa fure. Pentru noi era o usurare, dar primejdiile ce ne pandeau pe drumul nostru era inca multe. Am urcat munti inalti, acoperiti de zapada, si am ajuns in campii acoperite de nisip, atat de mult cat nu vazusem niciodata. Se parea ca nimeni nu calcase vreodata pe aici, dar simturile mele imi spuneau sa raman atent. Alaturi de Ktara, am strabatut tinuturi intinse si pustii, nestiute si primejdioase.

Oamenii nu se vedeau pe nicaieri dar, din spusele femeii-vraci, aveam sa ii intalnim cu siguranta. Triburile de aici erau pasnice. Nu vanau, ci se ocupau cu aceleasi lucruri ca si oamenii din satele de la malul marii. Tot Ktara mi-a spus si ce se intampla cu praful cel alb, obtinut din macinarea semintelor de plante. Era o adevarata minune a zeilor. Oamenii invatasera sa il amestece cu apa, sa il framante puternic si, apoi, ceea ce ramanea in urma era intins pe pietre, in bataia soarelui. Zeii faceau ca acel amestec sa se transforme si sa devina asemenea pufului. Iar gustul sau era cu adevarat unul de neuitat. Trebuia sa vad aceasta minune, caci incepeam sa ma consider eu insumi un salbatic.

Eram patrunsi de o oboseala chinuitoare atunci cand am ajuns la lacasul zeilor. Ktara cazuse de mai multe ori din pricina durerilor, doar dorinta mea nestavilita de a ajunge cat mai repede facand-o sa continue drumul. Vroiam sa cer socoteala zeilor care ii ucisesera pe toti cei de un sange cu mine, si asta neintarziat. Dar zeii parasisera casa lor din mijlocul tinutului cedrilor. In schimb, urmele lor erau cat se poate de vizibile. Si am simtit pentru prima oara cat de neinsemnat eram in fata lor.

Nu exista om care sa poata muta asemenea pietre si, mai mult, sa isi ridice coliba cu ajutorul lor. Nici intregul meu trib, daca ne-am fi insirat toti, tinandu-ne de maini, nu ar fi putut cuprinde stancile slefuite pe care zeii le mutasera prin puterea lor. "Urias" era un cuvant care ar spus prea putin despre lacasul zeilor. Pietrele erau cat un munte si ne simteam atat de mici pe langa ele, incat incepusem sa ne temem de furia celor ce le ridicasera pe acest pisc. Ktara imi vorbea despre ei, despre zeii cei mari, spunandu-mi ca nici macar povestile oamenilor nu pot cuprinde timpul in care slefuisera muntii ca sa isi cladeasca lacasul.

Batranii locului ii povestisera despre inceputul timpului, despre sosirea zeilor si a uriasilor si minunile pe care ei le faptuisera. Atunci cand primii oameni au ajuns in muntii impaduriti cu cedri, coliba zeilor era deja ridicata. Unii spuneau ca ar fi ajuns pana la ceruri, atat de mare a putut fi, si ca, de acolo, zeii ii conduceau pe oameni cu intelepciune. Raul, asa cum il vazusem si in tribul mancatorilor de oameni, ii alungase, insa, departe, spre miazazi, acolo unde ar fi ridicat alte si alte salasuri. Acum doar spiritele mai salasluiau in trunchiurile cedrilor, si doar vracii le mai puteau cere ajutorul. Pentru un vanator salbatic si neinsemnat, asa cum eram eu, nu exista, insa, intelegere din partea lor.

Si cu toate astea, simteam ca sunt aproape. Stiam ca pana la zeii ce mari si necrutatori nu mai aveam mult. Tot ce trebuia sa fac era sa imi urmez drumul catre ei, sa nu renunt si sa incerc sa fiu cat mai puternic. Calatoria mea se apropia de sfarsit, iar raspunsurile aproape ca le auzeam. Nu mai era decat un singur lucru de facut, sa imi ridic armele si sa merg cat mai departe... Ktara avea sa fie, de aici incolo, lumina mea calauzitoare.


Distribuie:  
Incarc...

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2622 (s) | 22 queries | Mysql time :0.149540 (s)

loading...