News Flash:

Poveste de la inceputul timpului (III)

26 Octombrie 2009
898 Vizualizari | 0 Comentarii
Poveste de la inceputul timpului III
Afisat la 08:20

Pamantul se schimbase. O simteam in tot ceea ce vedeam si in tot ceea ce era in jurul meu. In pamantul rosu, uscat, ars de un soare puternic, in ierburile marunte, in putinele ochiuri de apa si in animalele nemaivazute. Si ceea ce era si mai ciudat, era ca oamenii locului, mereu cu fetele acoperite de tesaturi, se puteau sui pe aceste salbaticiuni pentru a se lasa purtati de ele acolo unde vroiau. Creaturi ciudate, cu umflaturi uriase pe spate, purtau oameni si lucruri prin marea de nisip ce se intindea pana acolo unde cerul se impreuna cu pamantul. Cu siguranta ca lumea era mult mai mare decat imi inchipuisem eu vreodata. Dar oare aveam sa merg pana la capatul ei ca sa imi gasesc linistea?

Dusmanii nevazuti ai oamenilor
Parasisem lacasul cel urias al zeilor cu o strangere de inima. Daca acesta era doar inceputul, oare ce avea sa ne dezvaluie calatoria noastra? Ktara devenea din ce in ce mai tacuta. Pe chipul ei se citea o urma de ingrijorare si nici chiar siguranta pe care o simtise pana acum langa mine nu parea sa o mai linisteasca. Ceva nestiut se petrecea in inima ei, ceva ce o facea sa isi ascunda gandurile pana si in fata mea. Stiam doar ca mergem catre o alta urma lasata de zeii cei vechi, dar ce avea sa ne astepte acolo, nici nu banuiam.

Trecusera ierni intregi de cand imi lasasem tribul, nici nu le mai tineam socoteala. De fapt, lumea in care ma aflam nu parea sa fi vazut vreodata albul zapezilor inghetate. Soarele ardea totul si doar in jurul apelor puteai vedea palcuri de padure. Si totusi, oamenii continuau sa traiasca aici in pace. Vanatul nu era atat de bogat precum cel din tinuturile din care veneam eu, dar cei de aici isi adunasera propriile animale pe langa colibe si isi duceau traiul de pe urma lor. Isi sadeau singuri ierburile, in functie de pozitia soarelui, si le culegeau semintele atunci cand acelasi soare le-o spunea. Dar si ei se temeau. Se temeau atat de tare incat isi ridicasera cel mai ciudat sat pe care l-am vazut vreodata in viata pe care zeii mi-o harazisera.

La inceput, nu am vazut decat multimea pietrelor ce se ridicau catre cer. Apoi, pentru ca femeia-vraci de langa mine iutise pasul, conturul lor incepea sa se ridice din ce in ce mai mult. Ingradituri de pietre, puse unele peste altele, colibe din pietre acoperite cu plante uscate, si ridicaturi uriase, pe care Ktara le numea turnuri, se ivisera in fata ochilor mei uluiti. Era, fara indoiala, o asezare ce fusese atacata de multe ori. Dar ce anume ii facuse pe acesti oameni sa isi ridice astfel de obstacole pentru aparare si, mai ales, in fata cui? Ktara a vorbit intr-un grai necunoscut cu unii dintre batranii tribului. Era nelinistita, desi oamenii nu dadeau semne ca ar fi vrut sa ne atace. Infatisarea mea li se parea fioroasa si, poate, aveau dreptate. Eram singurul imbracat in blanuri de pe aici si, mai mult, eram un adevarat urias pe langa cei din tribul de piatra. Armele mele ii faceau sa se teama, dar si sa fie curiosi. Copiii veneau pana aproape de mine, incercand sa ma atinga, dar fugeau imediat ce imi intorceam privirea catre ei. Cu siguranta ca nu vazusera un om venit din miazanoapte, asa cum nici eu nu le vazusem neamul pana acum. Dar nu era timp pentru joaca. Nori negri se strangeau iarasi asupra noastra. De dincolo de marginile de piatra ce imprejmuiau tribul, pandea un pericol nevazut si ingrozitor.

Se lasa intunericul atunci cand Ktara s-a apropiat de mine si mi-a vorbit asa cum nu o facuse niciodata. Batranii o avertizasera. Era vremea strangerii semintelor, munca era aproape pe sfarsite. Din departari, asteptau atacurile unei alte specii de oameni. Ei le spuneau "trogloditi". Erau ingrozitori la infatisare, cu pielea aspra, cu chipurile fioroase si cu trupuri masive si puternice pe care le purtau intotdeauna goale. Se spune ca traiau in pesteri si in adancurile pamantului, in locuri nestiute de cei ce iubesc lumina soarelui. Atacau intotdeauna pentru hrana si nu se fereau sa ucida chiar si copiii. Se mai spune ca aceste creaturi nu cunosteau mila, si pana si tribul mancatorilor de oameni ar fi parut o nimica toata pe langa ei. In plus, erau cu mult mai multi decat imi puteam imagina. In fata lor, zei si oameni ridicasera deopotriva, inca din vremuri de demult, ingraditurile uriase de piatra. Cat de curand, atacul lor ar fi trebuit sa inceapa.

Si asa a si fost. Nu trecusera decat cateva nopti, atunci cand sunete ingrozitoare, asemenea mugetulelor unei turme de salbaticiuni, s-au auzit din intunericul noptii. Tipete infricosatoare si o larma de nedescris rasunau in departari, iar in jurul meu oamenii prinsera a se pregati, in liniste, de lupta. Era ca si cum facusera asta de multe ori inainte de venirea mea. Iar eu trebuia sa ii ajut. Moartea lor ar fi insemnat si moartea mea. Mi-am apucat armele si am alergat degraba catre ridicaturile de piatra. Prin "turnuri", am alergat cat mai sus ca sa pot intelege ceea ce se intampla si cine erau cei ce ne doreau moartea. Mi-am facut loc cu greu prin multimea aparatorilor si am privit cerul intunecat pana in departari. Parea ca luase foc, atat de multe erau facliile trogloditilor si un fior ca de gheata imi strabatu spatele. Oare aveam sa mai apucam zorii?

Arcurile se incordasera si, cand sagetile si-au luat zborul cu un sunet ascutit prin intunericul noptii, am simtit ca si cum un roi de insecte ucigatoare fusese eliberat catre cei ce traiau in pesteri. Nu vedeam tintele dar, dupa gemetele si strigatele lor de durere, stiam ca loveam cu totii in plin. Nu asta ne bucura insa. Nu moartea catorva salbatici dintr-o mare de ucigasi. Lupta nu era decat la inceput. Bratele imi zvacneau sub forta arcului, insa trebuia sa continui sa trimit sagetile cu varful de piatra, ascutit, catre atacatori. Ajunsesera la intrare si loveau salbatic in portile de lemn ale satului. Nu ar fi durat mult si ele s-ar fi prabusit in fata furiei lor. Am vazut atunci cum barbatii tribului isi pregateau sulitele si topoarele din piatra, gata sa infrunte un pericol ce ii putea trimite pe toti in lumea spiritelor. M-am alaturat lor si, dupa privirile din jurul meu, stiam ca sunt mai mult decat binevenit.

Lemnul portilor a cedat, asa cum ma asteptam, cu un sunet groaznic. Prin intuneric am inceput sa vad siluetele trogloditilor si sa le simt, parca, respiratia grea. Am lovit sec, fara sa privesc. Nu am simtit decat cum corpul urias se inconvoia sub forta armei mele si cum cadea, fara suflare, in colbul drumului. Nicicand nu luasem parte la o lupta impotriva celor ce ne atacau satul de la marginea lacului cel mare. Trecusera si ai mei prin asa ceva. Acum, ca vroiam sau nu, trebuia sa fiu un razboinic asemenea celor din tribul in care ma nascusem. Strigatul meu de lupta paru atat de ingrozitor incat pana si atacatorii intoarsera privirile speriate. Gustul sangelui trezise spiritul vanatorii si al mortii dinlauntrul meu. Nu imi pasa daca as fi cazut. Nu vroiam decat sa iau cu mine, printre umbre, cat mai multi salbatici. Am luptat pana cand toporul s-a frant in carnea si oasele unuia dintre trogloditi. Sulita s-a rupt si ea in altul. Cu bratele, cu dintii si cu voia zeilor am ucis pe multi dintre ei. Ma purtam ca un nebun si nici nu mai simteam loviturile primite. Trebuia sa ucid. Trebuia sa fac asta pana cand soarele ar fi trimis primele raze de lumina. Iar atunci cand zorii au venit, am inteles ca multi dintre ai nostri trecusera, la randul lor, in lumea spiritelor. Dar trupurile celor ce ne atacasera acopereau pietrele si drumurile in numar atat de mare, incat parea ca triburi intregi isi pierdusera viata. Luptaseram toti cu curaj, Luptaseram pentru viata noastra, intr-o inclestare din care nu putea iesi decat un singur invingator. Era, asa cum aveau sa spuna batranii, o lupta cum nu se mai vazuse din vremuri stravechi. Iar numele meu, pe care Ktara il rostise in mijlocul lor, era pomenit acum cu mandrie... "Enchidon, razboinicul!". Devenisem un razboinic, un aparator al celor slabi...asa cum ma pregatisera cei din tribul parintilor mei inca din copilarie. Simteam ca umbra batranului vraci, din satul meu inghitit de ape, ma privea si ea cu bucurie.

Si mai stiam ca drumul imi era aproape de sfarsit. Trebuia sa mai fac un ultim pas pentru a ajunge in locul in care Ktara prezisese ca voi afla toate raspunsurile pe care le cautam...

Cine imi erau zeii?

Ne-am luat ramas bun cu inima stransa de la cei din tribul de piatra. Ne simtisem de-ai lor si ei ne simtisera ca pe unii de-ai lor. Ne varsasem sangele impreuna si moartea atator oameni ne unise pentru totdeauna. Darurile lor erau atat de multe, incat abia puteam sa le mai ducem. Ne daruisera tot ceea ce ne-ar fi trebuit pentru a ajunge la ultimul taram din calea noastra. Dar lucrurile pe care le aflasem de la ei faceau mai mult decat orice alt dar. In seara de dinaintea plecarii, batranii ne-au chemat, pe mine si pe Ktara, in coliba inteleptilor pentru a ne spune o parte a ceea ce se intamplase cu zeii pe care ii cautam.
Se zice ca, in vremuri stravechi, ei traisera alaturi de oameni si chiar inaintea lor. Ii invatasera arta mestesugurilor, a construirii colibelor din piatra si a cultivarii ierburilor cu seminte miraculoase. Ii invatasera pe oameni sa isi construiasca ambarcatiuni si le lasasera arta imblanzirii animalelor. Nimeni nu stia de unde veneau acesti zei decat, poate, oamenii din locul spre care ne indreptam si in care, zice-se, se aflau cele mai mari lacasuri ale vechilor zeitati.

Tot demult, spuneau batranii, alaturi de zei, pe pamant, se preumblau uriasii. Si ei isi facusera lacasurile lor, sub forma pietrelor uriase, asezate in cercuri, asemenea unor colibe imense neacoperite. Si acesti uriasi intrasera, nu odata, in lupta cu zeii. Au fost multi oameni care i-au urmat, manati de dorinta de a lua bunurile altora, iar inclestarile dintre ei au fost ingrozitoare. La finalul luptelor, uriasii pierisera, dar raul lasat de ei in urma intrase cu mult in inima oamenilor si a trogloditilor. Zeii, scarbiti, isi parasisera lacasurile si se refugiasera in largul marii celei mari, pe o insula, iar de atunci, nimeni nu mai stia nimic despre ei. Poate doar pazitorii ultimului lor lacas, cei catre care ne indreptam si noi...

Am plecat atunci pe un drum fara intoarcere. Stiam, in inima mea, ca voi afla raspunsuri pe care nimeni nu si le inchipuise vreodata. Nu ma mai simteam un salbatic, dar intelegeam cat de mica fusese lumea din care plecasem. Pamantul insemna cu mult mai mult decat vanatoarea si asigurarea hranei celor de un sange cu mine. El avea curand sa isi deschida tainele in fata mea, iar Ktara nu facea decat sa imi confirme simtirile. Au trecut multe nopti si zile in care am calatorit alaturi de femeia-vraci catre marele lacas al zeilor. Alte si alte tinuturi noi se perindau sub pasii nostri si lumi nestiute treceau, una dupa alta, prin fata ochilor nostri. Nisipul incepea sa se intinda dincolo de ierburile inalte si de copacii singuratici din fata noastra. Nimeni nu stiuse sa ne spuna ce se gasea dincolo de nisipuri. Pentru ca nimeni nu ajunsese pana acolo.

Primii care ne-au intampinat au fost niste oameni ciudati, cu trupurile si fetele acoperite de tesaturi. Nu li se vedeau decat ochii si mergeau alaturi de aceleasi animale cu umflaturi pe spate. Spuneau ca ne aflam pe un taram pe care ei il stapanesc inca de la facerea pamantului si ca, atata vreme cat nu suntem ostili, putem calatori in voie. Se aflau vesnic pe drum, dormind in colibe de piele pe care le strangeau in zori pentru a le aseza din nou, in alt loc, la lasarea intunericului. Se aflau mereu in lupta cu trogloditii, cei al caror numar il dusesera pana aproape de disparitie. Ii vanau asemenea salbaticiunilor pana in strafundul pamantului si nu le lasau o clipa de pace. Raul adus de ei pe pamant era prea mare. Si tot oamenii cu fetele acoperite ne-au indrumat catre raul ce mare, datator de viata, la malurile caruia se aflau lacasurile zeilor.

Pe spiritele stramosilor mei, nicicand nu am vazut minune mai mare decat muntii stralucitori ai zeilor! Nimic nu se putea asemana cu ceea ce vedeam. Acestea nu erau lacasuri, ci munti adevarati, ciopliti de mana unui zeu iscusit, pentru ca niciunul dintre oamenii pe care ii cunoscusem vreodata nu stia sa ridice asemenea lacasuri. Munti uriasi, strajuiti de un animal din piatra, acoperiti de straturi luminoase, luceau atat de puternic in bataia soarelui, incat nimeni nu i-ar fi putut privi in timpul zilei. Oameni pasnici locuiau in colibe saracacioase pe marginea raului cel mare, alaturi de lacasurile zeilor, si ei ne-au dus catre vracii lor. Era timpul sa aflu ceea ce cautasem indelung... Ktara le povestise intamplarile prin care trecusem inca de la revarsarea apelor, iar ei o ascultasera cu atentie, fara sa o intrerupa. Le-am daruit imaginea "mamei tuturor creaturilor" si nu mica mi-a fost mirarea atunci cand au recunoscut-o. Abia atunci, cel mai varstnic dintre ei incepu sa vorbeasca. Glasul sau facea ca povestea sa para si mai grava si nu aveam nicio indoiala ca nu ar fi spus adevarul.

Zeii isi parasisera, intr-adevar, locurile in care salasluisera printre oameni. Dar zeii nostri erau, si ei, tot oameni. Nu erau nemuritori desi, in timpuri pe care nimeni nu si le mai aducea aminte, gasisera leacurile tuturor bolilor pamantului. Traiau indelung, stapanind arta vindecarii, a zborului si a altor mestesuguri inca neinvatate de noi. Dar erau si ei oameni. Ca asa a fost o dovedeste faptul ca toti au pierit. Zeii pe care eu ii cautasem atata vreme pierisera pana la unul in ceea ce si eu traisem. Insula lor se scufundase in mare in urma unei cutremurari groaznice a pamantului, dar asta se intamplase cu mult inainte ca parintii parintilor parintilor nostri sa se nasca. Oamenii le vazusera suferinta, dar nu ii putusera ajuta. Insula lor pierise si, odata cu ea, pierisera si toate tainele lor. Ceea ce lovise tribul meu ii ucisese, demult, si pe zeii pe care ii cautam. Tot ceea ce trebuia sa fac acum era sa iert si sa imi ingrop mortii in adancul sufletului.

Am iesit din coliba lor fara sa privesc inapoi. Vedeam femeile cum intindeau acelasi praf alb, obtinut din seminte, pe pietrele incinse de soare. Vedeam barbatii prinzand pestii din rau cu plase uriase facute din tesaturi si cu sulite subtiri si ascutite. Vedeam copiii razand si alergand printre copacii cu fructe ciudate, inghiontindu-se si tipand de fericire. Nu, nu acestia erau zeii pe care eu ii cautasem. Zeii cu care eu vroiam sa vorbesc erau mai sus, dar unde?

Nu am simtit cand batranul a pasit in spatele meu. Ma urmarea atent, in liniste, si stia ca in sufletul meu se dadea o lupta neobosita. Mi-a rostit, in graiul meu, incet, fara sa il auda cineva: - Dincolo de nisipuri, catre rasarit, se afla ceea ce cauti tu. Acolo vei gasi raspunsul. Trebuie, insa, sa te duci singur. Femeia-vraci nu te mai poate insoti de acum. Acolo se afla un om la fel de puternic ca si tine. Trebuie sa mergi sa il infrunti si sa il insotesti. Ramai cu bine, Enkidu! Spiritele fie cu tine...

Dar aceasta calatorie este o alta, cu totul alta, poveste!
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.3023 (s) | 22 queries | Mysql time :0.190443 (s)