Magazin

Poveste impresionanta: Un caine cu trei picioare a ajutat un copil sa isi invinga o teama teribila! – FOTO

Publicat: 22 oct. 2012

Un baietel care se temea de spatiile deschise atat de tare incat ii era frica sa iasa din casa s-a imprietenit in mod uimitor cu un caine cu trei picioare.

Owen Howkins, in varsta de 7 ani si Haatchi au devenit inseparabili dupa ce animalul a reusit sa il scape de fobia lui. Owen devenise foarte retras la scoala dupa ce si-a dat seama ca o boala genetica il face diferit de ceilalti copii. Baietelul sufera de sindromul Schwartz-Jampel, care face ca muschii lui sa stea mereu incordati. Apoi, in mod tragic, copilul a inceput sa nu mai vorbeasca cu alti oameni si sa ii fie frica sa iasa din casa familiei din Basingstoke, Hampshire, Marea Britanie.

Dar acum Haatchi, un ciobanesc anatolian, i-a dat o noua sansa la viata lui Owen, dupa ce a fost adoptat dintr-un centru de animale. Si Haatchiare o poveste impresionanta: fostul proprietar l-a legat de o linie ferata si a fost lovit de un tren. A fost gasit cateva zile mai tarziu si dus la un veterinar. Viata i-a fost salvata, dar si-a pierdut un picior.

„Haatchi a avut un impact puternic asupra lui Owen. Inainte sa il avem nu iesea din casa, devenise agorafobic. Faptul ca Haatchi era tata de energic l-a schimbat si pe Owen. Inainte nici nu vorbea cu un strain, dar acum pot spune ca este chiar sociabil”, a spus Coleen, mama vitrega a copilului.



loading...

Comentarii
  • Si ei sunt ca noi!

    Tramvaiul opri cu zdruncinatura specifica datorata nu doar strazilor, cat faptului ca au fost achizitionate din cimitirul Europei. Calatorii care doreau sa coboare au facut-o foarte repede, impingandu-se, deoarece ceilalati care urmau sa urce foloseau aceeasi usa. Apoi am auzit un racnet ce apartinea vatmanului, adresat unui calator intr-un carut cu rotile, ce se chinuia sa ajunga in acest mijloc de transport murdar si fara nici o usa destinata persoanelor cu dizabilitati:
    -Hai dom’le, urci azi? Ce dracu cauti in tramvai, daca esti handicapat?
    Mi s-a intunecat in fata ochilor, parca nu mai puteam sa respir si am urlat la fel de tare:
    -Si ei sunt ca noi!Si aveti trei posibilitati sa inlocuiti cuvantul folosit adineauri : persoana cu handicap, persoana cu dizabilitati sau persoana cu nevoi speciale.
    Nimeni nu m-a bagat in seama. Am privit spre cei mai apropiati calatori si indiferenta lor m-a enervat atat de tare, incat m-am trezit zicand :
    -Unii sunt mari nemernici!
    Iarasi nici o reactie. Imediat m-a trecut un fior rece, gandindu-ma la ocupantul acestui mijloc de transport micut si totusi atat de util, de fapt un mijloc de transport ce incapea in alt mijloc de transport. M-au intampinat doi ochi senini ce apartineau unei persoane ce radia de mister si fericire, era o combinatie interesanta, incat mi-a fost rusine ca doar cu cateva clipe in urma avusesem acel fior rece. M-am trezit ca-i zambesc si ca-mi raspunde la fel, iar eu m-am dus spre el, zicandu-i:
    -As vrea sa va ajut la coborare, daca nu va suparati.
    -Multumesc, nu ma supar.De fapt spuse el, e o nebunie de-a mea sa calatoresc cu tramvaiul, fiindca am masina ce are comenzi speciale, deci sofez.
    -Atunci, de ce va chinuiti?
    -Ah, uneori simt nevoia sa urc cate doi munti, asa imi demonstrez mie insumi ca sunt la fel ca si ceilalti. Asta e o trasatura a celor cu handicap, chiar daca un lucru e uneori aproape imposibil, ei lupta pana ce reusesc, desi in mod normal altii nu s-ar chinui sa faca asta.
    Intre timp ii suna telefonul, el se scuza si raspunde. Astfel, din discutie reiese ca lucreaza la un proiect, ca e o persoana cu responsabilitati destul de mari. In acest timp, ma gandeam cum m-as descurca eu in locul lui, cum as reactiona la mitocania oamenilor… Vrand sa alung aceste ganduri, imi masez fruntea cu mana
    -Un coleg, spuse el.
    -Deci lucrati? intreb. Imediat, insa, imi dau seama ca am pus o intrebare stupida.
    -Sigur. Nu as putea trai daca nu as face ceva util intr-o zi. Mintea mea nu poate sa stea in loc, trebuie sa produca sau mai bine zis sa reproduca la capacitate maxima, ca sa faca loc altor idei.Tocmai sunt la finalul unui proiect ce va revolutiona domeniul satelitilor.
    -Atunci, sigur o sa vad poza d-voastra in ziar.
    -Sigur nu o sa fie asa, zise el. Nu tin la mediatizare, este insignifiant acest lucru pentru mine, fiindca sunt multumit ca am avut posibilitatea sa-mi folosesc cunostintele. Cand ma gandesc ca la inceput toti colegii s-au indoit de capacitatile mele intelectuale si nu mi-au dat vreo sansa, astfel trebuind sa demonstrez in timp record tot ce putea infaptui mintea mea, aprecierea lor este cea mai mare multumire. Iar recompensa baneasca, pe care o voi primi pentru acest proiect, o voi folosi pentru a-mi cumpara mai multe carti . Ador sa citesc si datorita faptului ca mijlocul meu de locomotie e putin afectat, astfel iesind din discutie sportul, am avut mult timp sa fac asta.
    -Nu indraznesc sa intreb cat, spun zambind.
    -Ah, nu mult, imi raspunse cu un zambet larg, cateva biblioteci. Astfel am ajuns sa zbor,sa urc muntii cei mai inalti, sa ma bucur de gandurile pe care scriitorii le-au lasat. Deci , sunt foarte fericit ca am ochi sa pot citi.
    -Nu mi-am imaginat ca o persoana ca si d-voastra poate fi atat de fericita, iar aceasta fericire sa se datoreze cartilor.
    -Si nu numai, spuse. Dansul este pasiunea mea cea mai mare, iubesc ploaia, am copii care ma iubesc, cea mai frumoasa sotie din lume si cel mai minunat prieten pe care-l iubesc foarte mult.
    -Doar un prieten aveti?
    -Unul, dar adevarat! Prietenii sunt atat de rari, incat sunt foarte norocos ca am unul.Uneori nu ai norocul sa intalnesti in toata viata un prieten. Poti avea multe cunostinte, dar diferenta dintre cele doua categorii este ca de la cer la pamant. Si iata ca urmeaza si statia unde o sa cobor. Sa-mi pregatesc aripile, spuse razand zgomotos.
    Cum erau adunati cativa calatori pentru a cobora, ii rog sa ma ajute sa coboaram carutul cu rotile. Nu mi-a raspuns nimeni, dar am gandit ca sigur cand usile se vor deschide ajutorul va veni.
    Cand in sfarsit se deschid usile tramvaiului, observ ca statia era fara refugiu, prin urmare nu avea cum sa coboare prea usor. Iarasi dezamagirea mea a fost mare, fiindca au inceput sa coboare in graba, strecurandu-se pe langa carut. Am strigat din toate puterile:
    -Si noi putem fi ca ei!
    In sfarsit, i-am trezit parca din somn, al nesimtirii adaug, fiindca nu ma pot abtine.Au apucat de carut si l-au coborat, dar fara a ridica ochii spre mine.
    -Multumesc mult!Va doresc o seara frumoasa! Le spuse toate acestea cu o normalitate care m-a lovit ca un uragan. Era atata sinceritate, putere si liniste in acele cuvinte, incat mi se parea ca de abia atunci le-am inteles sensul. Apoi, se uita la mine razand cu pofta si spuse:
    -Azi ati urcat si d-voastra doi munti. Nu-i asa ca nu e prea greu?
    -Ba e greu, zic eu.
    -Ah, nu e greu, adauga el. Saptamana viitoare m-am gandit sa fac bungee-jumping. E un vis al meu si trebuie sa-l realizez.
    -Vai, cum sa faceti asta? E foarte periculos!
    -Daca as renunta la vise ar fi ca si cum nu as mai respira si asta chiar nu pot face.Sa aveti zile senine si multe vise! spuse, strangandu-mi mana.
    M-am indepartat, gandindu-ma cat de putin ne trebuie pentru a fi fericiti, chiar si atunci cand suntem ca ei.
    Claudia Columban

Adauga un comentariu