Prima iubire a lui Mihai Eminescu. Povestea neştiută

Prima iubire a lui Mihai Eminescu. Eminescu este fără dar şi poate cel mai cunoscut poet al ţării noastre. Prima iubire a lui Mihai Eminescu a fost o fată de ţăran, lucru puţin cunoscut. Toată lumea corelează viaţa amoroasă a marelui poet cu Veronica Micle, însă Eminescu a fost îndrăgostit lulea de o faţă de ţăran.

Potrivit specialiştilor prima iubire ar fi fost fiica unui ţăran din Ipoteşti. Aceasta a dat naştere unei capodopere literare, cu nuanţe filosofice şi nu romantice. Cercetătorii operei lui Eminescu susţin că aceasta se numea Cassandra. Aceasta era mai mare cu doi ani decât marele poet care a făcut o pasiune secretă pentru ea încă de la vârsta de şase ani.

Prima iubire a lui Mihai Eminescu

„La Ipoteşti, i se declanşează şi primele emoţii erotice, după cum aflăm tot din poezia să. Acestea erau îndreptate către o fată despre care un cercetător al locului, I.D. Marin, a eFmis ipoteza că se numea Casandra. Din cauza faptului că s-a stins prea curând, îi incendiază sufletul cu ardoarea primei suferinţe profunde”, spune Lucia Olaru Nenati, scriitoare şi publicista, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

stirilebzi.ro

Prevederi noi pentru anumite tipuri de pensii! Care sunt condițiile pentru oferirea pensiei pentru limita...

Stirile PROTV

Tentativă de asasinare a lui Zelenski. Presupusul criminal, un polonez, s-a oferit să ajute serviciile...

Cassandra a murit la 16 ani. În memoria ei, Eminescu va scrie, mai târziu, poemul, ”Mortua Est”, în anul 1871, precizând în repetate rânduri că nu va uita niciodată cositele blonde ale fetei de ţăran.

Ce nu s-a ştiut până acum despre povestea de iubire dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle

Prima iubire a lui Mihai Eminescu nu a fost şi ultima. Se ştie foarte bine faptul ca Veronica Micle a avut o influenţă extraordinar de mare în operă dar şi în viaţa privată a poetului. Acest lucru poate fi regăsit şi în scrisoarea de mai jos pe care Mihai Eminescu i-a trimis-o Veronicăi Micle la moartea lui Ştefan Micle (n.r. soţul Veronicăi).

„Iunie 1882

Îngerul meu blond,

Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de fată; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt.

Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbura pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.

Veronicuta mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ.

„…uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt…”

Tu trebuie să ştii, Veronica, ca pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.

Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată.

„…viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i da cuprins şi înţeles”

E drept ca viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i da cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari.

Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasa în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa.

Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n san, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frică de-a te pierde.

„…pentru mine viaţa s-a încheiat.”

Ţi-am spus, Nicuta, ca pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.

Momotelule, îţi sărut manile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea lui Emin.”

Prima iubire a lui Mihai Eminescu a fost probabil una adolescentină, lucru care s-a regăsit mereu în operă sa şi în toate poemele şi poeziile dedicate mai târziu Veronicăi.