News Flash:

Profilul unei idei cu Viorel Apreutesei

26 Noiembrie 2000
1432 Vizualizari | 0 Comentarii
•De vorba cu Viorel Apreutesei, subprefectul judetului Iasi, despre intalniri...

"Sunt o picatura intr-un ocean, sunt un sambure de portocal aruncat pe pamant..."

R.: - Domnule subprefect, am putea vorbi despre intalniri?
V.A.: - Da... Intalnirile ne sunt harazite... Sunt parte a destinului nostru, iar influenta pe care o au asupra noastra este strict conjuncturala. De fapt, in momentul respectivei intalniri este posibil ca starea de spirit a ambelor parti sa fie o stare care sa induca o anumita schimbare sau, dimpotriva, o stare care sa determine o blocare a comunicarii. Din acest punct de vedere, putini sunt cei care reusesc sa realizeze ulterior intalnirea pierduta sau intalnirea ratata si sunt si mai putini cei care regreta. De fapt, regretul este singura parghie a constiintei noastre asupra personalitatii individuale si care este folosita ori de cate ori incercam sa ne pregatim sufleteste pentru o noua sansa. Fiecare dintre noi avem "intalniri importante" si fiecare dintre noi este influentat de aceste intalniri... Fie ca ne dorim, fie ca nu... Problema care se pune este cea a constientizarii...
R.: - Ati pierdut sau ati ratat intalniri?
V.A.: - Da. Cred ca da.
R.: - Au fost constientizate aceste intalniri pierdute sau ratate?
V.A.: - Da... Am constientizat pierderea intalnirii, dar aici fac un comentariu: "potentialul" exista doar ca o suma de pareri unanim acceptate si din punct de vedere filozofic ele reprezinta o realitate virtuala. Daca as da exemple concrete probabil ca acestea fie nu vor fi intelese, fie nu vor fi unanim acceptate... Practic, asa cum am mai spus, totul depinde de constiinta si de personalitatea fiecaruia dintre noi...
R.: - Ar trebui sa ne fie intelese exemplele, motivatiile? Oare nu este suficient sa ne intelegem noi pe noi insine? Conteaza daca suntem sau nu intelesi de ceilalti?
V.A.: - Pana la un anumit punct este problema noastra, a fiecarui individ... In momentul in care personalitatea ta are nevoie de recunoasterea comunitatii, nimic din ceea ce ti se intampla nu mai este problema ta personala... Totul se transfera la nivel de societate... Practic, recunoasterea reprezinta constientizarea puterii de influenta a personalitatii tale asupra celor din jur, iar atunci, responsabilitatea ar trebui sa fie principalul mod de gandire. Multi dintre noi nu se considera responsabili nici macar pentru ceea ce li se intampla... Pe masura ce evoluam incepem sa extindem responsabilitatea propriilor noastre decizii asupra familiei, asupra locului de munca si, in final, daca avem sansa, asupra societatii. Referindu-ma la societate, prima revelatie pe care am avut-o s-a datorat cuvintelor primului meu profesor de filozofie. Dumnealui spunea: "Suntem legati prin mii de fire, deosebit de trainice, de societate, de mediul inconjurator. Toate actiunile noastre vor avea repercusiuni inclusiv asupra propriei noastre persoane. Filozofia populara are cateva proverbe in acest sens: xCine va ridica sabia de sabie va pierix si xFa binele si arunca-l in balta. Candva ti se va intoarcex". La vremea respectiva eram prea crud ca sa inteleg aceste cuvinte... Acum sunt prea proaspat pentru a le respecta intocmai, dar am descoperit in religia ortodoxa, profund motivat in Noul Testament, aceeasi filozofie dupa care incerc sa ma orientez.
R.: - Proverbium... "Si alt portocal face portocale". Este un proverb ce apartine filozofiei populare grecesti. Cum comentati aceasta idee?
V.A.: - Este absolut adevarat! Nu suntem unici. Nu suntem primii, nici ultimii, nici singurii... Asa cum am mai spus, din momentul in care am constientizat personalitatea noastra, avem nevoie indubitabil si de recunoasterea celorlalti...! Daca am cumula cele cateva raspunsuri pe care le-am dat pana acum, vom constata ca fenomenul recunoasterii trebuie sa vina incet si sigur, in etape succesive. Intai recunoasterea constiintei noastre, dupa care recunoasterea familiei, a grupului, a locului de munca si a societatii. Aceasta mi se pare succesiunea fireasca a elementelor. Desigur, in viata de zi cu zi se pot intalni defazari, se pot intalni intarzieri ale unor recunoasteri... Dar o intarziere mai mare decat o limita maxima va conduce incet si sigur la controversarea personalitatii si, in final, la distrugerea ei. Din acest punct de vedere, proverbul grecesc nu face altceva decat sa ne atraga atentia in fiecare moment ca cea mai mare valoare interioara este autocunoasterea, iar dovada autocunoasterii este modestia.
R.: - Sunteti o persoana religioasa?
V.A.: - Da.
R.: - Aveti matanii?
V.A.: - Da! Am matanii. Le port in suflet...
R.: - Eu, pe ale mele, le-am primit in dar... Dumneavoastra de unde le aveti?
V.A.: - Le-am primit in dar de la parintii mei si au fost cultivate si nenumarate de foarte multe "intalniri" pe care le-am avut cu personalitati deosebite, personalitati care mi-au deschis calea cunoasterii, calea dragostei absolute, drumul autocunoasterii...
R.: - Suntem singuri?
V.A.: - Nu. Categoric nu. Nu suntem singuri nici pe pamant, nu suntem singuri nici in univers, iar atat timp cat recunoastem ca suntem creatia lui Dumnezeu, vom intelege ca... nu suntem portocali... care fac portocale...
R.: - Nietzsche a spus ca Dumnezeu a murit...
V.A.: - Este problema lui si a celor care cristalizeaza in jurul acestei opinii. Filozofia umana are nevoie de conflictul intre bine si rau, intre a fi si a nu fi, intre alb si negru... Seneca spunea: "Daca nu ar exista negrul, nu am sti ce-i albul". Insasi Divinitatea trebuie sa accepte si puterea raului, putere fara de care am fi in continuare in Paradis si nu ar fi necesara mantuirea. Trebuie sa fim toleranti cu cei din jurul nostru si sa le combatem in mod constructiv gandirea, nu distrugandu-i pe ei, ci dovedind ca noi suntem mai buni...
R.: - Considerati modestia a fi una dintre dovezi sau singura dovada a autocunoasterii?
V.A.: - Nu este nici una dintre dovezi, nici singura dintre dovezi in sensul strict al cuvintelor "una dintre" sau "singura", ci este suprema dovada fara de care nu putem atinge cu adevarat valoarea autocunoasterii. In sprijinul acestei idei ii avem pe filozofii antici care au facut urmatoarea afirmatie: "Cu cat stim mai mult, cu atat ne dam seama cat de putin stim". De asemeni, filozofia crestina ne arata ca rezultatul lucrarii lui Dumnezeu asupra noastra este smerenia de care dam dovada.
R.: - Cand ati constientizat intalnirea cu Dumnezeu?
V.A.: - In primul rand, as vrea sa delimitez foarte clar aceasta intalnire... Nu fac parte din categoria celor care sustin ca Dumnezeu le vorbeste sau care au ca unic scop al vietii venirea lui Dumnezeu pe pamant. Sunt o picatura intr-un ocean, sunt un sambure de portocal aruncat pe pamant si nu fac altceva decat sa gandesc si sa muncesc pentru mantuirea mea si a celorlalti. Astept intalnirea atunci cand Divinitatea o va stabili, iubesc viata aceasta si am incredere in cea care va sa vie...
R.: - Intalnire cu altceva... Nu cu o persoana, sa spunem un obiect de arta.
V.A.: - Zidul Chinezesc...
R.: - Ce inseamna Zidul Chinezesc pentru arta?
V.A.: - Pentru arta, nimic... Dar as face un comentariu... Arta, prin definitie, este transpunerea in practica a unui moment de geniu trait de maestru. Zidul Chinezesc nu este o opera de arta, dar la fel ca operele de arta este transpunerea in practica a unei clipe de genialitate, dar de data aceasta o genialitate bolnava...
R.: - Cu ce gand v-ati "intalnit" dupa intalnirea cu Zidul Chinezesc?
V.A.: - Faptul ca l-am batut cu piciorul imi demonstreaza ca, inclusiv in genialitate, exista aceeasi impartire de care am mai vorbit mai devreme, intre bine si rau, intre frumos si urat, intre util si inutil si mai ales, vorbind despre arta, vorbim despre arta care vindeca sufletul, iar din acest punct de vedere Zidul Chinezesc te copleseste cu durerea oamenilor care l-au construit si pe care o simti vibrand in fiecare piatra.
R.: - Cum a fost prima intalnire cu cea care acum este sotia dumneavoastra?
V.A.: - Intalnirea a fost perfecta. Eram pregatit si-mi doream o asemenea femeie. M-am casatorit tarziu (30 de ani), iar pana atunci nu am facut nimic altceva decat sa caut. Imi formasem un portret robot care includea detalii atat ale fizicului, cat si ale personalitatii. Spus cu alte cuvinte, aveam un sablon, asemanator cu sablonul de frumusete al regelui Solomon, sablon pe care mintea mea l-a dezvoltat si in latura personalitatii. Potrivirea a fost perfecta. Nici unul dintre clopoteii acestui sablon nu a sunat.
R.: - Daca ar trebui sa va autodefiniti, ati folosi termenii "conservator" si "cerebral"?
V.A.: - In mare parte as accepta cuvintele, dar sunt convins ca, de fapt, aceste cuvinte pot fi interpretate si pot primi conotatii diferite, atat in mintea mea, cel ce trebuie sa le accepte, in mintea dumneavoastra, cat si in mintea celorlalti. Pentru a putea ajunge la un numitor comun, le accept cu un amendament: adaug semnificatiei lor cuvantul "perfectionist". Asta inseamna ca sunt un conservator atata vreme cat se poate aplica proverbul romanesc "Drumul cunoscut este cel mai scurt" si sunt un explorator atat timp cat intuitia imi spune ca pot descoperi valori mai importante, renuntand la conservatorism. Sunt de asemeni de acord si accept conservatorismul, dar numai ca baza de discutie. Incerc mereu sa descopar noul. Despre atitudinea cerebrala, va pot spune ca intotdeauna accept riscul ca pe o conditie necesara dezvoltarii, dar incerc sa-l limitez cat mai mult cu putinta.
R.: - Ce va supara cel mai mult?
V.A.: - La propria persoana cel mai mult ma supara faptul ca nu reusesc intotdeauna sa fiu suficient de inteles. Ca orice om, am slabiciunile si puterile mele, si nu intotdeauna sunt multumit de rezultatul actiunilor mele. As putea spune, dimpotriva, ca sunt un vesnic nemultumit, iar uneori acest sentiment ma copleseste. Constat ca modul in care am fost educat si in care a intervenit autoeducatia nu-mi da dreptul la nici un moment de relaxare. Sunt constient de faptul ca lipsa relaxarii conduce atat la o uzura prematura, cat si la transmiterea catre ceilalti a unui sentiment de nesiguranta. Daca vorbim despre cei din jur, cel mai mult ma supara lipsa de implicare, lipsa capacitatii de initiativa si lipsa cultului asupra personalitatii invingatorului. Toate aceste elemente le consider absolut esentiale pentru transformarea societatii si a vietii noastre, precum si pentru schimbarea de mentalitate de care avem cu totii nevoie.
R.: - Sunteti sentimentalist?
V.A.: - N-as putea spune ca un sunt un tip sentimental, mai curand as spune ca sunt o persoana sensibila la tot ceea ce o inconjoara, iar sentimentalismul incerc sa-l limitez la trairile strict necesare ale unui om echilibrat. Sensibilitatea consider ca este una dintre calitatile de baza ale liderilor si elementul care reuseste sa impuna acestora atitudini acceptate de o larga majoritate.
R.: - Ce va sugereaza o fereastra inchisa?
V.A.: - Depinde de context si de situatia in care te afli. In unele situatii, o fereastra inchisa poate insemna ultima cale de dialog blocata. In alte contexte, poate insemna lipsa oricarei sperante. Dar pana la urma, atata vreme cat exista si usa, o fereastra ramane doar o fereastra.
R.: - Dar daca "fereastra inchisa" este o femeie, care este "usa"?
V.A.: - N-as vrea sa supar atitudinea posibil feminista a unora, dar daca intr-adevar fereastra este inchisa, consider ca nu este fereastra la care sa-ti asezi ghiveciul cu flori... Vei gasi cu certitudine o alta fereastra de la care sa privesti lumea, iar daca iti va placea ceea ce vei vedea cu siguranta vei constata ca, de fapt, aceasta este fereastra pe care o cautai.
R.: - Si daca nu-ti place ceea ce vezi de la acea fereastra?
V.A.: - Cauti in continuare. Fiecare om isi are jumatatea lui, si in sensul alegoric propus de dumneavoastra, isi are fereastra lui... Esential este sa o caute suficient de atent, precum sa o si gaseasca.
R.: - Aveti ganduri pe care nu le-ati marturisit nimanui?
V.A.: - Nu. Nu am ganduri pe care sa nu le fi marturisit cuiva. In cel mai rau caz, cand cei din jur nu ma puteau intelege, le-am marturisit duhovnicului. Si astfel mi-am eliberat sufletul, transferand lui Dumnezeu marile mele semne de intrebare.
R.: - Pana acum ati gasit raspuns la toate intrebarile pe care vi le-ati pus?
V.A.: - Nu. Categoric nu. Dar mintea omeneasca poate supravietui si fara a gasi raspunsuri. Esential este ca aceste intrebari sa le asezi intr-o piramida a necesitatilor raspunsurilor, dintr-o ordine fireasca de rezolvare. Practic, orice intrebare inseamna o problema. Iar daca vorbim despre probleme, autorii francezi spun ca "Tot ceea ce nu te omoara, te intareste". Esential este, asa cum am mai spus, sa ne ierarhizam intrebarile si problemele rezultate din aceste intrebari.
R.: - Teologul francez de origine rusa Paul Evdokimov, intr-una dintre lucrarile sale, "Taina iubirii", face afirmatia conform careia calugaria si casatoria sunt cei doi versanti ai Taborului. Ce parere aveti?
V.A.: - Paul Evdokimov nu este deloc original cu aceasta afirmatie. Ea se regaseste in Noul Testament in care ni se arata ca am fost lasati de Dumnezeu pe pamant pentru a creste, pentru a ne inmulti si a stapani pamantul. De aceea, calea normala de mantuire este viata de zi cu zi, cu toate tentatiile, implinirile, neimplinirile si pacatele sale. Esential pentru mantuirea noastra este pocainta pentru ca perfectiunea nu este decat a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, calugarii sunt putinii alesi care reusesc sa renunte la sine si sa se impleteasca cu dragostea fata de Dumnezeu. Dar tot in cartile bisericesti se spune ca fiecare dintre noi avem cate un inger pazitor si cate un diavol, iar calugarii au cate sapte diavoli care ii poarta spre a pacatui. De asemenea, calugaria este o suprema dovada de dragoste fata de Dumnezeu, iar ei, calugarii, incearca sa o obtina prin izolarea autoimpusa de care dau dovada. Totusi, Dumnezeu l-a adus pe fiul sau intr-o familie si nu intr-o manastire, tocmai pentru a ne arata ca acelor multi le este harazita mantuirea mai ales printr-o viata de familie fara prihana.
R.: - Ne apropiem cu emotie si bucurie launtrica de Nasterea Fiului Lui Dumnezeu... Ne apropiem de Craciun. Unde veti fi de Craciun?
V.A.: - De Craciun voi incerca, de altfel ca in toti anii, sa fiu intr-una dintre manastirile din nordul Moldovei. Trebuie sa marturisesc ca de aproape zece ani incerc sa fac asta, dar niciodata nu am reusit. Intotdeauna, pe ultima suta de metri inaintea plecarii, intervenea ceva care ma obliga sa plec la manastire in a treia sau a patra zi dupa Craciun. Imi place sa-mi petrec sarbatorile de iarna intr-o manastire, cu familia mea, si din acest punct de vedere sunt cel mai dificil client pentru agentiile de turism care, in paranteza fie spus, nu au suficienti clienti interesati de asemenea genuri de vacante. In momentele importante ale crestinatatii, Pastele si Craciunul, simt nevoia sa fiu cat mai aproape de Dumnezeu si de familie, si nicidecum intr-un restaurant plin de zarva.
R.: - Domnule subprefect, am vorbit despre intalniri... Intalnirea cu Dumnezeu, intalnirea cu celalalt, intalnirea cu lumea... Am vorbit si despre portocali... Va plac portocalele?
V.A.: - Da!
R: - Fara portocali nu ar fi portocale...!
A consemnat Anca-Maria BEJENARIU
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2350 (s) | 24 queries | Mysql time :0.096118 (s)