National

Rapirea jurnalistilor romani in IRAK, povestita de unul dintre ei

Publicat: 19 iul. 2013
1

Pe 28 martie 2005, jurnalistii Ovidiu Ohanesian, Sorin Miscoci si Marie Jeanne Ion au fost rapiti in Irak, iar, potrivit surselor initiale, rapitorii au cerut ca, in schimbul eliberarii lor, Romania sa-si retraga trupele din aceasta tara.

Dupa aproape doua luni, timp in care pe ecranele televiziunilor s-au vanturat fel de fel de informatii si scenarii, ramase neverificate pana in ziua de astazi, pe 22 mai 2005, cei trei se intorceau in Romania si erau primiti pe Aeroportul Otopeni, chiar de presedintele Traian Basescu.

„Am fost rapiti. Nu e o gluma. Ajutor!”. Asta scria in SMS-ul trimis de Marie Jeanne Ion, care a declansat nebunia la Bucuresti si in toata tara. Peste doar doua zile de la acest moment, Omar Hayssam, cel adus astazi inapoi in tara pentru a-si ispasi pedeapsa de 20 de ani la care a fost condamnat pentru terorism si implicarea in cazul rairii jurnalistilor, sustinea ca a fost contactat telefonic de un necunoscut care i-a cerut patru milioane de dolari rascumparare pentru cei trei romani. Tot pe 30 martie, erau difuzate si primele imagini pe Al-Jazeera cu cei trei jurnalisti din Romania. Pe 5 aprilie, Hayssam era retinut de autoritatile din tara noastra pentru implicare in acest scandal.

De-abia pe 22 aprilie, intr-o noua inregistrare video, se vorbeste pentru prima data despre cerinta ca Romania sa-si retraga trupele din Irak, contra eliberarii jurnalistilor. Cameramanul Sorin Miscoci anunta in tara ca va fi primul ucis, daca teroristilor nu li se vor respecta dorintele. Pe 4 mai, Basescu anunta ca jurnalistii sunt in continuare in viata, dar preciza ca lucrurile s-au complicat. Pe 22 mai, seful statului anunta public ca Sorin Miscoci, Ovidiu Ohanesian, Marie Jeanne Ion si insotitorul lor, Mohamad Munaf, au fost eliberati.

Astazi, Omar Hayssam, cel condamnat pentru aceasta rapire la 20 de ani, a fost predat, astazi, Politiei Romane, insa Ovidiu Ohanesian a declarat, in mai multe randuri, ca nu crede ca sirianul este adevaratul „creier” al intregii operatiuni.

Cum a inceput totul
“Rapirea a inceput in biroul prietenului meu, avocatul Antonie Popescu. (…) Ideea calatoriei la Bagdad a fost lansata intr-o zi obisnuita, in toiul discutiilor pe tema tarilor invecinate, Moldova, Ucraina, Transnistria, dupa un tarait de telefon mobil. Era Daniela Amoran, secretara directorului Petre Mihai Bacanu.Tam-nisam, fata m-a intrebat daca sunt interesat sa discut cu Ion Bocioaca despre o posibila deplasare in Irak”, isi aduce aminte Ohanesian.

A urmat contactul cu omul de legatura, calauza Mohammad Munaf. “Am stabilit prima intalnire cu Munaf la o cafea, undeva in centrul orasului. (….) Irakianul m-a chemat, in cele din urma, la sediul grupului de firme Manhattan. Cu Munaf Mohammad am mai discutat cateva lucruri referitoare la securitatea deplasarii noastre, urmand ca arabul sa angajeze bodyguarzi si chiar o masina blindata”.

La a doua intalnire cu Munaf, ii cunoaste si pe colegii de la Prima TV. “Am tras concluzia ca este mai sigur sa mergem catre Bagdad cu avionul. Ruta cu masina din Iordania pana in capitala Irakului era prea periculoasa”. Ajunsi la destinatie, hotelul in care urmau sa stea nu era o locatie prea primitoare. “Ansamblul hotelier semana cu o unitate militara, burdusita cu ziaristi straini si soldati, securizat din toate unghiurile. Accesul din sosea se facea pe o straduta ingusta, blocata cu o poarta ghintuita cu tepi lungi si ascutiti din otel. La intrare stateau de paza irakieni inarmati cu kalasnikovuri”. A fost primul contact al jurnalistilor cu Bagdadul.

“Au ales apartamentul 203. Interiorul parea decupat dintr-o vedere trimisa de pe litoral din anii ’80. (…) Marie Jeanne a ocupat imediat dormitorul matrimonial cu pat dublu, in cel mic ne-am inghesuit noi, baietii”, povesteste Ohanesian. “La hotelul Flowers Land, plictiseala mare. Singura atractie: televizorul de un metru diagonala, cu sute de programe din toata lumea. Imagini cu atentate si victime din Irak in fiecare zi”. Ohanesian si Miscoci au avut parte de aventuri inca din prima zi. “… am urcat cu Miscoci pe terasa hotelului sa filmam elicopterele americane in patrulare deasupra Bagdadului. Personalul hotelului ne-a inmuiat avantul. Sa nu mai faceti asa ceva, ca va puneti viata in pericol. Militarii americani ar putea crede ca avem lansatoare de rachete pe umar si ar putea sa ne ciuruiasca”.

„Personalul hotelului era majoritar masculin. Femeia, o raritate. Cand veneau sa spele pe jos sau sa faca curatenie, araboaicele erau insotite de barbati”, a remarcat Ohanesian. Si simpla vizitare a Bagdadului reprezenta un pericol. „Lume multa in centrul capitalei irakiene. Ziua arata ca un bazar urias. (…) De abia pridideam sa iau cateva cadre cu aparatul digital. Nici asa nu era bine. Nu stii peste ce nebun dai si te ia drept tinta pentru ca l-ai fotografiat. La Bagdad, toata lumea are pistol in masina”.

In perioada in care s-au perindat pe drumuri, condusi de calauzele arabe, jurnalistii au inceput sa aiba mici probleme de sanatate. Remediabile, fara internari sau interventii majore. Marie Jeanne a ramas intepenita de spate intr-o dimineata. “Sora lui Munaf, Miriam, medic psihiatru, a preluat-o pe Marie Jeanne si a dus-o intr-o incapere pentru consultatie. (…) Marie Jeanne a revenit mai relaxata. O injectie cu Voltaren ii luase durerea cu mana”, si-a mai amintit Ohanesian.

In dimineata rapirii, pe 28 martie, echipa de la Prima TV era la filmari in zona verde. Ohanesian a ramas la hotel. “M-a trezit instalatorul irakian, care venise sa repare racordul spart in baie. La plecare, omul nu a primit ciubucul la care se astepta. M-a fulgerat cu privirea, imagine ce avea sa ma urmareasca la beci vreme indelungata. Pana sa ma dumiresc cum a fost rapirea, eram convins ca instalatorul frustrat ne vanduse teroristilor”. In aceeasi zi, au fost acasa la fostul ministru al sanatatii, Abdul Selam. Ohanesian isi aduce aminte ca Munaf era putin agitat. “Munaf a oprit la un magazin pe marginea drumului. Ne-a facut semn sa nu iesim din masina. (…) Dupa ce a coborat, a cumparat inghetata, apa si tigari si, sprijinit de usa masinii, a vorbit cu cineva la telefonul mobil”.

„Nu stiu daca am apucat sa parcurgem mai mult de un kilometru pe autostrada intunecoasa, cand, ce sa vezi? Un automobil mare, alb, probabil marca Oldsmobile, ne-a taiat calea. Masina, setata cu farurile pe faza mare, a scos un sunet de sirena, asemanator cu cele de politie, proptindu-se de-a curmezisul, la nici doi metri in fata noastra. Munaf a dat sa spuna ceva. A bolborosit ceva neinteligibil, moment in care din masina agresorilor au coborat doi oameni inarmati cu pistoale-mitraliere”, isi aduce aminte Ohanersian. „Cel mai violent dintre ei avea sa fie unul numit «politistul», pe numele real Abu Ahmed. Arabul aducea putin la fata cu regretatul actor Colea Rautu, ne ameninta cu un ditamai kalasnikovul.(…).“

Ohanesian si Miscoci au incercat sa evadeze. „Am deschis portbagajul de doua ori, incercand sa sar din masina. (…) La mica distanta in spatele nostru, in plina viteza si cu faza lunga, o alta masina a rapitorilor”, mai spune el. Prima temnita „Camera in care ne-au inchis era spatioasa. (…) Pe jos ne asteptau cateva saltele subtiri. Din cand in cand, irakienii bagau capul pe usa si se zgaiau la noi ca la maimute. Prima locatie, in care am stat vreo patru zile, se afla in apropierea Bagdadului sau in suburbie. (…) Am beneficiat de mancare din belsug, dusuri cu apa calda, tigari, apa minerala”, povesteste jurnalistul despre prima locatie in care au fost dusi dupa rapire.

Primul film cu cei trei si insotitorul lor a fost facut in aceasta casa, cu echipamentul de filmare al lui Miscoci. Cei doi gardieni care ii flancau aveau sa fie “politistul”, cel care i-a bagat in portbagaj, si un alt arab care ii pazea, numit “gradinarul”. Filmarea a fost generata de evenimente care se petrecusera in Romania.”In mass-media din Romania aparuse zvonul ca rapitorii au cerut, in schimbul eliberarii, patru milioane de dolari drept rascumparare. Au intrat nervosi peste noi si, ca raspuns la provocarea din presa, s-a facut o prima caseta”, arata Ohanesian in cartea sa.

“Beciul a fost un adevarat cosmar. La momentul sosirii noastre, erau sapte persoane depozitate sub pamant. Americanul Roy Hallums, filipinezul Robert Tarangoy, frantuzoaica Florence Aubenas, traducatorul ei, un pilot irakian, impreuna cu fiul sau si un individ misterios pe care l-am poreclit «Spionul»“, isi aminteste Ohanesian despre transferul in locatia de unde au fost eliberati. Intr-una din zile, puteau muri in urma unui incendiu.

“In timp ce dormeam, cablurile electrice prost izolate au luat foc. (…) Marie Jeanne si Florence au avut prezenta de spirit, au smuls buretele care etansa intrarea si au strigat dupa ajutor”.

“O echipa de arabi ne-a pregatit pentru plecare. Ne-au spalat, ne-au barbierit, ne-au facut poze. Numai jurnalistii romani. «O sa capatati legitimatii cu alta identitate», am fost anuntati“. Jurnalistii au fost transferati de arabi unei echipe de eliberatori romani. “ Am fost scosi pe rand din masina, cu ochii inchisi si privirea in pamant. «Romani? Romani?», am intrebat, batand aerul cu mainile. «Da, fiti fara grija. Sunteti acasa», a spus cineva(…)”, si-a reamintit jurnalistul despre momentul in care s-a facut transferul ostaticilor. A urmat apoi drumul spre Romania. Jurnalistii nu au plecat spre tara chiar in ziua eliberarii, pentru ca americanii nu au garantat securitatea zborului pe intuneric. Cine este Ohanesian Ovidiu Ohanesian este nascut la 1 ianuarie 1968, in Bucuresti. In momentul rapirii, era jurnalist de investigatii la Romania Libera, de unde, ulterior, a demisionat. A fost rapit in Irak intre 28 martie si 22 mai 2005. A anuntat de mai multe ori ca va publica o parte din cele intamplate in captivitate. Lucrarea “Amintiri din portbagaj” a fost lansata de curand si contine insemnari personale despre cele 51 de zile traite in arest. Sunt identificate si o parte dintre persoanele care i-au rapit. Cartea este editata de Editura Minerva si are 300 de pagini.





Adauga un comentariu