News Flash:

Razboinici in numele Crucii

26 Octombrie 2009
1343 Vizualizari | 0 Comentarii
Razboinici in numele Crucii
Afisat la 08:30

"Dumnezeu o vrea!" Apelul lansat de papa Urban al II-lea in 1095 are un impact extraordinar. Atat nobilii, cat si oamenii sarmani nu mai indura gandul ca Orasul Sfant sa fie violat de necredinciosi.

Era concordiei

In Europa, traditia pelerinajelor a inceput sa functioneze imediat dupa domnia imparatului roman Iulian Apostatul (secolul al IV-lea). Crestinii doreau sa mearga in locurile unde a trait Iisus si plecau pe jos, in calatorii anevoioase si pline de privatiuni, fara sa le pese nici de timpul pe care-l sacrificau si nici de suferintele care-i asteptau. Era, poate, un fel de a asculta ad litteram vorbele Mantuitorului si de a le pune in practica: "Cine isi va lasa tatal, pe mama sa, pe nevasta si pe copiii sai ca sa vina la mine, va primi inapoi insutit si a lui va fi viata vesnica."

Atunci cand, in anul 638, arabii cuceresc Ierusalimul, pelerinajele crestine nu sunt nicidecum afectate, Betleemul si Nazaretul continuand sa fie impanzinte de credinciosi veniti de peste mari si tari. Cu exceptia unui singur incident brutal (distrugerea, in 1009, a Sfantului Mormant de la Ierusalim, de catre califul El-Hakim al Egiptului, gest fanatic corectat de catre urmasul acestuia, care a ingaduit reconstruirea edificiului), coexistenta pasnica a crestinilor occidentali si a musulmanilor rasariteni nu este perturbata decat intamplator.

Aspiratia catre vesnica mantuire ii impinge atat pe cei de stirpe nobila, cat si pe tarani sa o apuce pe drumurile care duc catre Tara Sfanta. In 1054, bunaoara, au putut fi numarati vreo 3.000 de peregrini plecati din Picardia si Flandra, care nu au ezitat sa infrunte pericolele calatoriei si atacurile razlete ale beduinilor. In 1064, cateva sute de pelerini germani mai putin norocosi, condusi de episcopul Gunther din Blamberg, sunt nimiciti de aceiasi beduini. Epoca de echilibru pare sa-si zavorasca portile: pe 19 august 1071, turcii selgiucizi infrang armatele bizantine la Malazgerd si pun mana pe Ierusalim, aflat pana atunci sub dominatia arabilor fatimizi din Egipt. Pelerinajele la Sfantul Mormant sunt interzise.



Dieu li volt!

Cea dintai cruciada este lansata la indemnul papei Urban al II-lea (al carui pontificat dureaza din 1088 pana in 1099), care, intr-o predica publica din 27 noiembrie 1095 - a zecea zi a Conciliului de la Clermont -, cheama la arme toata suflarea crestina, intru apararea credintei amenintate de noile invazii musulmane in Asia Mica si de cucerirea Niceei. Strigatul de adunare si apoi semnul de recunoastere in lupta este: "Dieu li volt!" - "Dumnezeu o vrea!".

Porniti buluc, fara arme si fara o cat de palida iscusinta ori experienta intr-ale razboiului, taranii marsaluiesc cu miile, recunoscandu-l drept capetenie pe Pierre l`Ermite (Petru Pustnicul), un "apostol" din Amiens atins de fanatism. Pelerinii nu au constiinta timpului lor istoric, isi inchipuie ca Hristos a trait cu doar putina vreme inaintea lor, asa ca sunt degraba ispititi sa-i perceapa pe evrei ca fiind ucigasii Mantuitorului (masacrele din Renania). Ajunsi la Constantinopol in august 1096, sunt sfatuiti de imparatul bizantin Alexius Comnen sa astepte cruciada seniorilor si a cavalerilor. Debordand de entuziasm, pelerinii nu-i dau ascultare si se reped din nou la drum spre Ierusalim, insa devin o prada usoara pentru turci, care ii nimicesc sau ii pun in lanturi.

Asteptand instructiunile lui Urban al II-lea, adevaratii razboinici isi pregatesc temeinic campania, armele si merindele, dupa care, sub comanda legatului pontifical Adhemar de Montheil, pornesc spre Orasul Sfant. Nu putini sunt rapusi de marsurile lungi, de dogoarea unui soare necrutator, de boli, de asedii, de luptele de hartuiala cu turcii si, nu in ultimul rand, de rafuielile intestine. Unii dintre ei, uitand de juramantul de vasalitate facut lui Alexius, dar si de adevaratul scop al calatoriei, isi delimiteaza propriile principate: Bohemond din Tarenta se proclama print de Antiohia, iar Baudouin din Flandra ataca orasul Edes (Urfa sau Osroen), de dincolo de Eufrat.

In 1099, din cei 150.000 de cruciati - combatanti sau necombatanti -, ajung in preajma zidurilor Ierusalimului doar a zecea parte. Orasul, slabit de disensiunile dintre musulmani, capituleaza rapid, iar baronii franci, imbatati de succes, reconstituie la fata locului sistemul feudal european, impartindu-si cuceririle si instituind un domeniu crestin care va fi condus de Godefroy de Bouillon, cel ce, cu toata modestia, se va autoproclama "advocatus Sancti Sepulchri", dar care, de fapt, va fi stapanul "Regatului crestin al Ierusalimului".

In goarna luptei pentru cea de-a doua cruciada sufla, in luna martie 1146, unul dintre cei mai faimosi si mai stimati oameni ai crestinatatii occidentale, Bernard de Clairvaux. Recucerirea Edesului de catre turci starnise din nou mania crestinatatii occidentale si ridicase la lupta mii de aventurieri. Insa in loc sa ajunga unde-si propusesera, nimeresc in Damasc (1148), unde sufera o infrangere usturatoare. Relatiile dintre Regatul Cruciat, vecinii sai bizantini si conducatorii musulmani din imprejurimi devin mai inveninate ca oricand.



Jamais deux sans trois...

Cruciadele - daca nu punem la socoteala cruciada albigenzilor impotriva catharilor, cruciada copiilor, cruciada saracilor sau mult mai tarzia cruciada impotriva husitilor - au fost in numar de 8. Mari si late cat doua continente. Provocata de recucerirea Ierusalimului de catre Saladin, in 1187, cea de-a treia cruciada nu a reusit sa anexeze decat orasul Acra. Zece ani mai tarziu, a patra cruciada nici macar nu a ajuns in Tara Sfanta. Dupa Conciliul din Laterano, papa Inocentiu al III-lea face publica bula intitulata Quia maior, in care cheama la lupta lumea crestina. O lupta, cea de-a cincea, fara monarhi europeni, angajati aproape toti in propriile cruciade. O lupta care se va sfarsi absurd, fara lupta, in apele Nilului, care tocmai inundase pamanturile Egiptului.

Asedii, morti, raniti si iar drumuri colbuite, sete, foamete, dragoste de Dumnezeu, iubire pentru Allah. Teatrele bataliilor se schimba, din Tunis pana inapoi in Constantinopol... Intra in scena Carol de Anjou, Ludovic cel Sfant, regele Edward al Angliei, iar numarul invinsilor este intotdeauna mai mare decat cel al invingatorilor. O ecuatie al carei repetitiv rezultat e consfintit si de a opta si ultima cruciada, in care majoritatea soldatilor crestini mor la granitele Siriei, intoxicati cu apa nepotabila, rapusi de ciuma si de dizenterie.



Un razboi intre sensuri

In Europa occidentala, cruciadele sunt considerate, in mod traditional, niste ispravi eroice. Nu toti istoricii par a fi insa de acord cu acest punct de vedere. In lumea musulmana, cruciadele sunt percepute drept niste atacuri crude, pline de salbaticie, ale crestinilor impotriva Islamului. Chiar si astazi, anumite discursuri ale integristilor islamici folosesc cuvantul cruciada pentru a desemna atacurile Apusului impotriva lor. Ar trebui poate spus ca exista si viziuni ale ortodoxiei care par congruente cu aceasta perspectiva, atitudine determinata, in buna masura, de jefuirea Constantinopolului, in timpul celei de-a patra cruciade.

Aici, s-ar cuveni facuta o paranteza. Nu toate actiunile cruciatilor au fost eroice, chiar percepute cu ochiul crestinului occidental. Cruciatii au comis atrocitati nu doar impotriva musulmanilor, ci si impotriva evreilor sau chiar a altor crestini. Pomenita cruciada a patra nu a ajuns niciodata pana in Palestina. In schimb a distrus Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. Multe relicve si obiecte de valoare rapite de acolo se afla si acum in colectiile venetiene sau ale Vaticanului, iar falia dintre crestinismul oriental si cel catolic s-a adancit atunci enorm.

Intre termenii cruciada si jihad exista niste concordante interesante. In Vest, cuvantul cruciada are conotatii pozitive (de pilda, in aria politicilor sociale se folosesc cu succes termenii cruciada impotriva pauperitatii, cruciada impotriva drogurilor s.a.m.d.), in vreme ce termenul jihad are conotatii exclusiv negative, fiind asociat unui razboi sfant manat de fanatism. In lumea musulmana, termenul jihad poseda conotatii pozitive care includ si sensul de lupta spirituala impotriva propriei persoane.

Explicatia de dictionar a cuvantului cruciade este urmatoarea: "Expeditii militare intreprinse intre secolele XI si XIII, cu intentia initiala de a-i izgoni pe musulmani din locurile sfinte din Palestina si a reimpune crestinismul." Formula "intentia initiala" este mai mult decat graitoare.



Cavalerii Templului

Nascut oficial in 1118 la Ierusalim, Ordinul Templierilor avea sa fie strans legat de viata Regatului Ierusalimului si de Cruciade, inainte de a fi dizolvat, la inceputul secolului al XIV-lea, de catre Phillipe le Bel (Filip cel Frumos). Adevarata armata regulata a crestininilor din Tara Sfanta, Ordinul nu dadea seama de actiunile sale decat suveranului pontif si era scutit de impozite si dijme catre stapanii laici sau catre cler. Istoria oficiala a retinut faptul ca 9 cavaleri (Hugues de Payns, Geoffroy Bisol, Payen de Montdidier, André de Montbard, Godefroy de St-Omer, Rosal, Archambaud de St-Amand, Godemar si Geoffroy) din nord-estul Frantei si din Flandra s-au reunit la Ierusalim si au creat Ordinul Sarmanilor Cavaleri ai lui Hristos.

Principala lor preocupare era de a-i proteja pe toti pelerinii veniti la Ierusalim. Li s-a dat drept cartier general un teren situat pe ruinele Templului lui Solomon. In acest chip, au devenit Cavalerii Templului sau Templieri. In 1127, papa convoaca un conciliu la Troyes, prin care consfinteste existenta ordinului si, mai ales, ii asigura independenta totala - morala si financiara. Acelasi conciliu va proclama un concept nou: cel de calugar-soldat. Enormul capital de simpatie de care se vor bucura va face din templieri cel mai bogat ordin al vremii. De-a lungul cruciadelor, multi dintre ei isi vor lasa viata pe altarul credintei.

Razboinici fiind, nu vor sti sa-si negocieze reconversia, spre deosebire de Ospitalieri, dupa desfiintarea Regatului Ierusalimului. Urmariti cu inversunare de Phillipe le Bel, pentru bogatia lor uriasa dar si pentru aroganta pe care le-o insuflase deplina lor autonomie, toti templierii din Franta vor fi acuzati de erezie, iar marele maestru al ordinului, Jacques de Molay, va fi ars de viu in mijlocul Parisului, pe Ile de la Cité, la 22 decembrie 1314.



era concordiei cavalerii templului
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.5836 (s) | 22 queries | Mysql time :0.406260 (s)