Eveniment-Social

România, ţara proprietarilor de locuinţe mici, supraaglomerate, care fac faţă cu dificultate la cheltuielile de locuire

Publicat: 29 oct. 2020
România, ţara proprietarilor de locuinţe mici, supraaglomerate
Ciprian Iftimoaei

Ciprian Iftimoaei

Într-adevăr, ancheta privind calitatea vieţii (ACAV), realizată de Institutul Naţional de Statistică în anul 2019, arată că 95,4% dintre locuinţele din România sunt în proprietate privată, deţinute de gospodăriile populaţiei. Ponderea gospodăriilor în chirie este mai mare cu 2,4 puncte procentuale în mediul urban faţă de mediul rural.

Aceeaşi cercetare statistică evidenţiază o problemă importantă cu care se confruntă gospodăriile din România: doar una din cinci gospodării făcea faţă cheltuielilor întreţinerea în anul 2019. Dintre plăţile pentru care s-au înregistrat restanţe în cursul anului 2019, cele mai frecvente cazuri au fost la energia electrică (52,9% din gospodăriile cu restanţe), întreţinerea locuinţei (50,5%) şi abonamentul telefonic (41,4%). Ponderi reduse s-au înregistrat la restanţele pentru rate la împrumuturi (7,2%), explicabil prin specificul acestor tipuri de plăţi care sancţionează mai sever nerespectarea termenelor de plată, precum şi prin frecvenţa redusă a gospodăriilor care au de restituit împrumuturi.

Printre tipurile de gospodării care fac faţă cu dificultate sau cu mare dificultate cheltuielilor curente se numără cele conduse de femei (44,6%) sau de persoane cu vârsta de 65 ani şi peste (40,3%), precum şi gospodăriile formate din doi adulţi cu trei sau mai mulţi copii în întreţinere (50,3%). De asemenea, se regăsesc în această situaţie 69% dintre gospodăriile al căror cap are statutul ocupaţional de şomer, 48,3% dintre cele conduse de un agricultor şi 60,6% din cele conduse de alt statut.

Conform datelor Eurostat, România are cel mai grav nivel de „deprivare severă de locuire” din ţările UE-28, afectând 21,4% din populaţie, de patru ori mai mult decât media ţărilor membre (5,1%). Deprivarea severă de locuire este mult mai acută în zonele cu o densitate scăzută a populaţiei (rural), unde mai mult de o treime din populaţie este afectată, faţă de zonele dens populate (urban), unde doar una din zece persoane este afectată Condiţiile de locuire pentru grupurile/ comunităţile sărace şi vulnerabile sunt inadecvate, iar sprijinul din partea autorităţilor publice nu reuşeşte să acopere această nevoia de trai în condiţii decente în raport cu standardele societăţii actuale.

În ţara noastră, locuinţele sunt mai puţin spaţioase şi mai aglomerate, media numărului de membri în gospodărie este de 2,7 faţă de media UE-28 de 2,3. În medie, locuinţele au 46,9 metri pătraţi, faţă de media UE-28 de 102,3 metri pătraţi (Eurostat, 2018). Este de notorietate faptul că România înregistrează cel mai mare nivel de supraaglomerare dintre ţările europene (52,3% în 2014), cu un procent de persoane care trăiesc în astfel de condiţii de trei ori mai mare decât media UE-28 (16,9%). Supraaglomerarea afectează cel mai mult populaţia săracă (66,6%) şi copiii (71,3%). Ponderea tinerilor adulţi care locuiesc împreună cu părinţii lor este de 24%, spre deosebire de 66% în Italia sau de 57% în România. Măsurile de distanţare fizică, izolare sau carantină impuse de autorităţile sanitare în timpul crizei sanitare generată de COVID-19 au amplificat problemele psihosociale în contextul supraaglomerării din locuinţe.

În judeţul Iaşi, la sfârşitul anului 2018 fondul locativ număra 327.891 locuinţe, în creştere cu 43.160 de locuinţe faţă de anul 2010, ceea ce reprezintă 15,15%, potrivit statisticii judeţene. În ceea ce priveşte numărul de camere, la sfârşitul anului 2018, erau 859.494 camere, în creştere cu 147.898 camere faţă de anul 2010, care înseamnă o creştere cu 20,78%. Suprafaţa locuibilă era la sfârşitul anului 2018 de 14.805.583 m2, în creştere cu 4.333.451 m2, o creştere cu 41,35% faţă de anul 2010. Din cele 3042 de locuinţe terminate la sfârşitul anul 2018, un număr de 2587 de locuinţe au fost construite din fonduri private, iar diferenţa de 455 de locuinţe au fost realizate din fonduri publice – construite numai în mediul urban. Din cele 455 de locuinţe construite din fonduri publice în mediul urban, avem 119 locuinţe cu o cameră, 207 locuinţe cu 2 camere, 65 de locuinţe cu 3 camere, 23 de locuinţe cu 4 camere, 42 de locuinţe cu 5 camere.

Conform datelor Direcţiei Judeţene de Statistică Iaşi, situaţia racordării locuinţelor la reţelele de utilităţi se prezintă astfel: din cele 3042 locuinţe finalizate în anul 2018, 3041 erau racordate la reţeaua electrică, 2975 la reţeaua de alimentare cu apă potabilă, 2356 la reţeaua de canalizare, 2875 beneficiază de încălzire, din care 2875 locuinţe încălzite cu centrale termice (inclusiv termoficare) şi 5 locuinţe încălzite cu sobe cu combustibil solid sau lichid.

Din punct de vedere sociologic, locuinţa reprezintă un element esenţial în definirea standardului de viaţă al unei familii, atât din punct de vedere al caracteristicilor tehnico-constructive şi funcţionale, cât şi sub aspectul cheltuielilor impuse de întreţinerea ei. Cu alte cuvinte, deţinerea unei locuinţe este asociată cu un anumit status socioprofesional. Într-un fel este percepută o persoană care locuieşte într-o casă localizată într-un cartier rezidenţial precum Copoul, şi altfel de percepţie (etichetă socială) are o persoană care locuieşte în zona Cicoarei (aşa-numitul cartier Dalas) din Iaşi. Lipsa unei locuinţe decente pune serioase probleme de integrare socioprofesională, mai ales pentru tinerele familii.

Lipsa resurselor materiale şi financiare necesare acoperirii cheltuielilor legate de locuire reprezintă o adevărată povară pentru o persoană/ gospodărie, mai ales în contextul crizei pandemice. Dezvoltarea unor programe de construire de locuinţe sociale cu chirii modice este o măsură de protecţie socială pentru familiile care fac faţă cu dificultate cheltuielilor la întreţinere, care nu-şi permit plata unei chiri, în situaţia economică generată de pandemia de COVID-19, mai ales în marele aglomerări urbane.

Problemele legate de locuire sunt circumscrise obiectivului de dezvoltare durabilă nr. 11 din Agenda 2030, care trebuie integrat în toate strategiile naţionale, regionale şi locale privind dezvoltarea durabilă a oraşelor şi comunităţilor. Drumul de la planificare strategică în materie de dezvoltare durabilă la implementarea efectivă a obiectivelor trebuie să fie cât mai scurt, într-o perioadă în care nivelul de trai al persoanelor, gospodăriilor, comunităţilor va fi zguduit de problemele sociale şi economice generate de criza pandemică de COVID-19.

Ciprian Iftimoaei este lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi şi director adjunct al Direcţiei Judeţene de Statistică Iaşi





Comentarii
Adauga un comentariu