News Flash:

Sange de lupoaica

30 Aprilie 2007
3405 Vizualizari | 0 Comentarii
Cristina Donea
• ZIUA de Iasi prezinta un interviu cu Cristina Donea, plutonier major in cadrul Batalionul 151 Infanterie Lupii Negri din Iasi, singura femeie care a participat la misiunile de mentinere a pacii in Afganistan. Ieseanca a participat la doua misiuni, in 2003 si 2005, fiecare din acestea durand sase luni. Marturiile sale dovedesc ca, poate chiar inainte de a fi mama, sau sotie, Cristina Donea este un adevarat lup negru, lucru rezultat si din modul in care povesteste lucruri care pe multi i-ar face sa tremure.


Reporter (R.): Cum ati ajuns in Afganistan?
Cristina Donea (C.D.): Am lucrat primii zece ani tot in armata, dar la Husi. Din anul 1999 am fost in Copou, iar din 2002 sunt la Batalionul 151. In Afganistan am fost de doua ori, prima data in 2003, iar a doua oara in 2005. In total am stat un an, cate sase luni fiecare. Ambele au fost la Kandahar, in zona aeroportului. Aria de responsabilitate era de 80 de kilometri, pana la granita cu Pakistan.
R.: Cum va impacati cu afganii?
C.D.: In primul rand aveam un localnic care cunoastea toate drumurile, Sadik. Ii stia pe toti liderii satelor. Nu stia engleza, de aceea alti afgani traduceau pentru el. Acesti oameni erau foarte importanti. Va dati seama ca in fiecare sat sunt trei-patru-cinci religii, fiecare cu specificul ei.
R.: Ati fost singura femeie care a participat la aceste misiuni?
C.D.: In 2003 stiu ca am fost singura femeie. La cea din 2005 au participat sase femei. Stiu ca in 2002 a mai fost o femeie din Craiova, dar era impreuna cu sotul. In cele doua plecari am luat parte la 80 de misiuni. O singura data am efectuat o misiune la 180 de kilometri in afara bazei.
R.: Care erau atributiile dumneavoastra?
C.D.: Eu am facut parte dintr-un echipaj medical. Ajutam medicii militari si fetele de la Politia Militara a Statelor Unite ale Americii. Mergeam din sat in sat si le ofeream afganilor haine si medicamente. Daca mai aveam, le dadeam si caiete, pixuri sau dulciuri, in special copiilor. Localnicii erau obisnuiti cu noi. Invatau foarte repede. Le placea sa zambesti foarte mult.

R.: Care este cea mai frumoasa amintire cu care v-ati intors?
C.D.: Eram impreuna cu fetele din America si am ajuns intr-un sat unde tocmai avusese loc o nunta a unui lider local, care se insura cu a patra femeie. Cu acordul celor de acolo, dar si de la batalion, am mers pana in centrul satului. Acolo erau sapte-opt femei, care erau sotiile a doi barbati. Ce m-a impresionat cel mai tare au fost picturile sotiei. Desi avea picioarele crapate, era foarte frumoasa. M-a impresionat prin picturile pe care le avea pe maini si pe fata. Acela a fost singurul loc unde am vazut un televizor si fire de curent electric.
R.: Care au fost lucrurile cu care v-ati obisnuit cel mai greu?
C.D.: In Afganistan este foarte cald, dar mediul face sa nu fie chiar atat de greu. Astfel, caldura devine suportabila. Iarna poti merge si in haine cu maneca scurta, dar noaptea ingheti. In prima misiune, colegii de la Bistrita, pe care i-am inlocuit noi, m-au invatat cum sa rezist. Trebuia sa beau sapte litri de apa plata zilnic. In felul acesta eviti deshidratarea.
R.: Cu ce alte probleme v-ati confruntat?
C.D.: Probleme mari nu au fost. Multi dintre colegii mei aveau anemii sau unele probleme digestive. De obicei, erau probleme care apar din cauza caldurii. Una dintre marile inconveniente a fost praful, mai exact furtunile de praf. Cu caldura m-am obisnuit intr-o luna-doua. Nici cu animalele nu au fost probleme. Colegii mei mai prindeau scorpioni. Odata au prins si o vipera. O alta problema era faptul ca puteai sa fii ranit oricand. Afganii nu au tinte fixe. De aceea, rachetele puteau sa cada oriunde.
R.: Ce v-a marcat cel mai tare?
C.D.: Cel mai tare m-a marcat moartea colegilor. Nu vreau sa mai traiesc momente de acest gen. Eram in baza cand s-a intamplat una dintre aceste nenorociri, mai exact pe 11 noiembrie 2003. In data de 11 noiembrie m-am casatorit si in acea zi colegii mei imi ziceau ca sunt mireasa. Deodata am aflat vestea tragica. Aici suntem ca o familie si un asemenea lucru este o adevarata tragedie.
R.: Ce diferente ati observat intre Romania si Afganistan?
C.D.: Afganii sunt foarte saraci si diferiti. Sunt cu cel putin 40-50 de ani in urma noastra. Liderii lor traiesc foarte bine. Majoritatea traiesc in Pakistan. Liderul Kandaharului avea o casa de invidiat. Sefii satelor au plantatii de rodii, busuioc, grau si porumb. De asemenea, panza freatica este la suprafata, ceea ce face ca irigatia sa fie extrem de usoara.
R.: Cum a fost revenirea in Romania?
C.D.: Cand am ajuns in Romania, m-a asteptat sotul la aeroport cu un buchet de trandafiri. Imi aduc aminte ca la noi era zapada. Alaturi de sot, erau mama si soacra. Le-am spus ca mi-am facut multe griji. Nu stiam cum s-au descurcat singuri acasa.


Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.2484 (s) | 22 queries | Mysql time :0.094083 (s)