News Flash:

Suflet, virtute, mantuire

25 Septembrie 2010
1188 Vizualizari | 0 Comentarii
Parintele Calistrat Manastirea Vladiceni
Cele trei concepte teologice care alcatuiesc titlul acestui articol, desi aparent fara vreo legatura între ele, în realitatea profunda a vietii duhovnicesti se dovedesc a fi indisolubil complementare si împreuna-lucratoare, desi neamestecate. Atunci cand sufletul îti este împodobit cu virtuti, iar viata pe care o duci este una de om cu adevarat credincios, esti un bun traitor si lucrator al poruncilor dumnezeiesti: "Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus" (Apocalipsa 14.12). Adus din nefiinta la fiinta, din voia lui Dumnezeu si prin Cuvantul puterii Lui, fara nici o îndoiala ca omul îsi datoreaza însasi existenta sa, cu toate ale ei, bunatatii divine. Implinirea acestor datorii duhovnicesti fata de a-toate-Ziditorul constituie (fara putinta de tagada) actul suprem de marturisire a faptului ca, deodata cu zamislirea noastra prin puterea Duhului Sfant - Datatorul de viata si cu nasterea trupeasca, primim si dumnezeiasca înfiere prin Taina Sfantului Botez, afundati fiind în apa sfintita plina de putere îngereasca, în Numele Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, devenim mladite ale vitei-Hristos, care, fiind îngrijite, curatite si lucrate cu pricepere, aduc roada multa în Hristos, împlinind, astfel, rostul esential al existentei noastre - preamarirea lui Dumnezeu, cunoasterea Lui si împodobirea cu fapte bune a omului sufletesc din launtrul nostru: "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele" (Ioan 15.5). Virtutea poate fi definita ca acea însusire morala pozitiva a omului de a discerne binele de rau si de a cultiva binele, prin savarsirea de fapte bune, atat pentru semeni, cat si pentru noi însine: "Adevarat zic voua, întrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut" (Matei 25.40) sau "Adevarul va va face liberi" (Ioan 8.32) - si aceasta pentru ca pacatul ne face robi. Atunci cand savarsim binele, aducem negraita bucurie Creatorului nostru, pentru ca ne aratam prin aceasta receptivi la atributele divine, asemanandu-ne cu El: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" (Facerea 1.26). Tocmai virtutile sunt cele care ne conduc la asemanarea cu Dumnezeu prin lucrare duhovniceasca, dar cu conditia ca aceasta sa se faca de bunavoie, adica din exersarea libera, fara nici un fel de constrangeri, a vointei spre bine. Astfel, este voia lui Dumnezeu ca omul sa doreasca el însusi, în deplina libertate de alegere, din propria sa vointa: "Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie" (Luca 9.23). Nu exista vietuire virtuoasa (ortopraxie) si, deci, nici dreapta slavire (ortodoxie) din constrangere sau de sila; pentru a se putea numi "virtute", orice faptuire (si deci, si însusirea care rezulta în urma ei) trebuie împlinita în deplina libertate, pur si simplu din dragoste si libera vointa. In caz contrar, vorbim despre "corectie", concept care se refera, nici mai mult nici mai putin, decat la un atac asupra vointei umane, a liberului arbitru, ceea ce desfiinteaza "virtutea", totodata disparand "cununa duhovniceasca" sau mantuirea însasi, si aceasta pentru ca mantuirea se savarseste tot de buna voie si din dragoste de Dumnezeu. Fiind de origine divina, chemat la învesnicire, rational sau cuvantator, sufletul defineste, de fapt, omul launtric din noi. Icoana a Sfintei Treimi, aceasta scanteie divina, care este sufletul omenesc, reprezinta darul suprem facut noua, oamenilor, la creatie: "a facut pe om si a suflat în fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Facerea 2.6). Pamantul plamadirii noastre, virgin si framantat de Dumnezeu, pentru a alcatui trup omului, a fost încununat de aceasta "suflare de viata", nascandu-se, astfel, "omul launtric", inteligenta - cuvant - nemurire. De aceea, odata cu aceasta alcatuire indisolubila minunata (trup - suflet) a aparut si termenul de "virtute". Cea mai mare virtute este "smerenia", pe care ne-a aratat-o Iisus Hristosul Domnul Dumnezeu, asadar virtute dumnezeiasca. "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11.29). In ceea ce-l priveste pe om, împarateasa virtutilor este "rugaciunea", lauda spre Creator: "Neîncetat sa va rugati" (Tesaloniceni 5.17); "In tot locul stapanirii Lui binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul" (Psalmi 102.22). Deci, trupul se roaga prin fapte, care fac dovada credintei vii, lucratoare de fapte bune. Iar sufletul se roaga prin cuvinte: "Scoate din temnita sufletul meu ca sa laude numele Tau Doamne" (Psalmi 141.7). Acestea doua, împletite dupa chipul unirii dintre trup si suflet, alcatuiesc actul de mantuire. Dar ce este mantuirea? Eliberarea sufletului de pacat si împodobirea cu fapte bune. Mantuirea este primirea sufletului în Lumina lui Dumnezeu, atunci cand este calauzit în lumina faptelor bune. Nu de faptele si de rugaciunile noastre are nevoie Dumnezeu; numai ca doar prin unele ca acestea se poate vadi dragostea noastra fata de El. Dragostea care leaga cerul de pamant si pe om de Dumnezeu, aceasta înseamna mantuirea. Multi crestini vorbesc de mantuire, numai ca o fac cu o înfioratoare usuratate, fara sa realizeze însemnatatea esentiala a cuvantului "mantuire". Si aceasta pentru ca mantuirea în Hristos este mai presus de starea adamica de dinainte de cadere, cand omul, fiind înzestrat cu har, cu lumina, cu sfintenie si bucurandu-se de toate acestea, fara a depune vreun efort pentru ele, tocmai de aceea le-a pierdut cu usuratate, supunandu-se amagirii diavolului. Tocmai de aceea starea de virtuozitate este eliberarea sufletului de patimi, luminarea lui si redobandirea a ceea ce pierduse prin neascultare, numai ca prin efort personal si stradanie de bunavoie; aceasta daca într-adevar voim sa fim cu Dumnezeu si sa petrecem asemenea Lui. Deci, mantuirea este refacerea icoanei Lui Dumnezeu în omul launtric, sufletesc, din noi; este libera trecere în Rai, locul de origine al lui Adam. Deci mantuirea (dupa toti Sfintii Parinti) reprezinta întoarcerea la origini, la Dumnezeu: "Pre cel ce vine la mine nu-l voi scoate afara" (Ioan 6.37). "In sudoarea fetei tale îti vei manca painea ta, pana te vei întoarce în pamantul din care esti luat; caci pamant esti si în pamant te vei întoarce" (Facerea 3.19).
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1322 (s) | 22 queries | Mysql time :0.018108 (s)