News Flash:

Suflete fara speranta

2 August 2001
773 Vizualizari | 0 Comentarii
•Subsolul unei cladiri din Tirgu Cucu a devenit "casa" a zece tineri •Pentru ei lumea este o jungla, iar existenta un razboi purtat impotriva destinului •De treizeci de ani, campusul Tudor Vladimirescu a devenit habitatul unui cersetor •El nu ar da spatiul de sub cerul liber pe toate caminele de batrani din lume "Familia" fara nume De un an au devenit parte integranta a peisajului din Tirgu Cucu. Pot fi vazuti zilnic, fie plimbandu-se pe mijlocul bulevardului Independentei sau stand pe tapsanul de langa statia de troleibuz, fie adunati in fata unui internet cafe de la parterul singurului imobil din zona. Si nu pentru ca ar fi mari fani ai calculatorului. Sunt stapanii canalelor, stapanii strazilor, iar "casele" lor, de mult "nationalizate", nu sunt "revendicate" de nimeni. Nici macar de cei care isi umfla buzunarele trambitand de la inalte tribune despre drepturile si libertatile omului. De la varsta la care altii se zbantuie agatati de mainile protectoare ale bunicilor, ei au invatat ce inseamna riscul si umilinta. Au invatat, asemeni personajelor biblice, ce inseamna sa supravietuiesti si sa speri atunci cand toti arunca in tine cu pietre. Iar pietrele au insemnat uneori ignoranta sau alte ori dispret. Sunt copiii strazii, iar pentru ei "acasa" nu inseamna altceva decat un banal post de televiziune. Casa fara amintiri Locul pe care cei zece copii ai strazilor il numesc, cu vadita placere, "casa", emana un miros pe care nasul unui om obisnuit il suporta cu greu. Nu au grup sanitar, acesta fiind inlocuit de locurile virane sau de imasurile din apropiere. De trei ori pe saptamana merg pana la Spitalul "Sf. Spiridon" unde, din mila asistentelor, li se da voie sa faca baie. Intr-una din incaperi, situata la subsolul unui imobil aflat in constructie, se vad din strada, atunci cand maldarul de scanduri batute in cuie - ce tine loc de usa - este dat la o parte, cateva saltele improvizate din te miri ce, siluetele unora dintre "locatari" si teancuri de rufe viu colorate. Acesta este caminul a sase dintre cele zece suflete aruncate de la varste fragede in jungla strazii. La subsol, intr-o incapere intunecoasa, mult mai mica, dar avand acelasi decor, salasluiesc ceilalti patru. Mai exact spus, celelalte patru, deoarece in aceasta "familie" exista un singur barbat. Fata care si-a schimbat destinul Daca o intalneai prin oras, acum vreo doua luni, parea un om ca toti ceilalti. Avea blugi noi si tricou negru. Acum s-a reintors in sanul "familiei" din Tirgu Cucu. In spatele ochelarilor de soare - si acestia la moda - ochii caprui ai Marianei Berches mai poarta inca amprenta vremurilor cand era un copil al strazii. La cei 25 de ani a reusit - prin forte proprii - sa intre (desi pentru putina vreme) in randul oamenilor obisnuiti. "Am inceput sa ma ridic din '94, cand am inceput sa vand bratari impletite. Pe atunci traiam in strada si am invatat sa impletesc de la o colega care a facut scoala la Bucuresti", declara tanara. Cativa ani si-a castigat existenta vanzand trecatorilor bratarile pe care le confectiona. Pana cand a fost "descoperita" de un comerciant si a inceput sa primeasca din partea acestuia comenzi. Facea cam cinci bratari pe zi. Primea comenzi, lunar, intre 100 si 300 de bucati. Banii incasati i-a pus deoparte - presimtind parca zilele negre ce au urmat. Visul ei de a-si cumpara o garsoniera si de a se casatori s-a prefacut, subit, in fum. "Era frumos cand lucram. Aveam bani, stateam cu o xsorax care primea ajutor de la o fundatie, in Alexandru, la gazda. Le aduceam mancare si la ceilalti, in fiecare zi. Acum m-am intors aici. Omul pentru care lucram n-a mai vrut sa ma plateasca", a spus fata. Asa ca a luat de la capat traiul de pe o zi pe alta. Si-a reluat locul alaturii de semenii ei. Soarta - ca o pacoste ciclica - pare a-i ignora si ea, asemeni marilor oameni. Care se bat cu pumnul in piept si isi umplu buzunarele de pe urma celor pentru care casa inseamna strada, cerul liber. Parintii nu si i-a vazut niciodata. Stie doar ca mai are o sora plecata in Italia si inca una care este studenta la Drept, cu care se mai intalneste din cand in cand. Daca aduci vorba despre parintii ei, raspunsul este invariabil acelasi: "Nu ma intereseaza. Ei ne-au abandonat de mici, nu i-a interesat ce se intampla cu noi. Poate ca ei au scuze, dar eu n-am". "Nu poti sa ai incredere in oameni" Fie iarna sau vara, umbla imbracata intr-o suba a carei culoare a devenit, in timp, incerta. Pantalonii si adidasii i-a "cumparat" dintr-un container. O cheama Mariana, dar lumea o cunoaste ca fiind Portocala. Isi cunoaste parintii, stie ca mai are opt frati. Nu poate sa mearga insa acasa deoarece tatal a amenintat ca o va taia cu toporul daca indrazneste sa ii caute. Mananca in fiecare dimineata la o batrana pe care a cunoscut-o la biserica. Are 26 de ani. Crede in Dumnezeu dar nu mai spera nimic de la viata. Despre cauzele care au facut-o sa urasca oamenii, nu vrea sa vorbeasca. Cauze pe care, totusi, ni le putem imagina cu usurinta. "Nu poti sa ai incredere in oameni. Nu poti sa ai incredere in viitor. Vreau sa-mi petrec restul zilelor in strada". "Gardienii sunt corupti. Primarul nu ne baga in seama" La cei 29 de ani ai sai, Verginica nu cunoaste notiunea de familie. Nu stie ce sunt sentimentele filiale. Pentru ea familia se rezuma la "fratii" ei din strada. La lupta pentru supravietuire. Traieste cu spaima ca, intr-o buna zi, atat ea cat si colegele ei vor fi date afara din spatiul in care, cu chiu, cu vai, si-au incropit un camin. "Primarul ne-a amenintat ca ne va da afara de aici. Ca facem mizerie. Ca suntem murdari. Dar noi nu avem paduchi. Mergem sa facem baie de trei ori pe saptamana. Ne spalam hainele si lenjeria. Sobolanii din adapost nu i-am adus noi. Trebuie sa ne aparam de gardieni, care vin beti si vor sa se culce cu noi. Ne ameninta. Noroc ca printre noi sta si un barbat, ca altfel cine stie ce ne-ar face". Intr-adevar, daca esti mic si nu iti porti singur de grija - nu iti intinde nimeni, niciodata, mana. Sau doar rareori. "Suntem si noi oameni" Marina si Portocala sunt doar doua dintre victimele unor parinti inconstienti. Ar mai fi Cristina, mezina grupului, sau Daniela - poreclita - curios - Madalina. Sau ceilalti. Suflete care traiesc din mila oamenilor cu frica de Dumnezeu. Ar mai fi Catalin Stanescu, singurul barbat din adapost, care la cei 30 de ani spera sa aiba un loc de munca stabil in constructii - singura meserie pe care a invatat-o. Spera sa aiba o casa unde sa stea cu prietena si cu copilul lor, in varsta de un an. "As vrea sa scap de modul asta de viata, sa am casa mea si un loc de munca. La urma urmei, suntem si noi oameni". Culita, "Bunicul Tudorului" Jurnalul unui "boschetar de lux" Campusul "Tudor Vadimirescu". O intreaga "fauna" studenteasca. Tineri alergand cu bratele pline de cursuri dintr-un camin intr-altul, de la un coleg la altul. Studente iesite la plimbare, parca pentru a-i scoate din minti pe colegii care stau la o bere, colegi ale caror priviri raman pironite undeva la mijlocul distantei dintre varful capului si mijlocul "strans ca prin inel", ori la mijlocul distantei dintre acelasi varf al capului si varful picioarelor, incercand sa patrunda cu privirea dincolo de bariera impusa de o palma de material - denumita, cu eleganta, fusta. Terase pline ochi. O cacofonie muzicala asaltand nemiloasa sistemul auditiv al trecatorilor. Agitatie continua. Un univers frematand, gata parca sa rupa barierele spatiale in care se afla, gata parca sa explodeze. In mijlocul acestui univers, plimbandu-se in mana cu o vesnica plasa sau stand pe una dintre putinele banci de pe aleea principala, ca un punct mic si negru contrastand pe un fond luminos, exista cel care a devenit in timp "bunicul Tudorului", Culita. Omul cu o viata incolora Pe chipul lui Culita, cei 30 de ani de cand "Tudorul" i-a devenit "casa" au sapat riduri adanci. Doar hartiile aflate la "evidenta populatiei" si putinele rude cunosc numele lui adevarat: Bargaoanu Neculai. O figura ovala, incadrata de o barba crescuta in dezordine. Ochii adanciti in orbite, parca incercand a-i ascunde intreaga fiinta din fata unei vieti care i-a "oferit" un destin fara meandre, sec, incolor. A vazut lumina zilei intr-o zi friguroasa de iarna, acum 53 de ani, cu doua zile inainte de sarbatoarea de "Sfantul Nicolae", intr-o casa de pe langa actualul Spital "Elena Doamna". Soarta i-a jucat feste inca de la inceput, Culita primind "in dar" la nastere un dublu handicap: deficienta locomotorie si deficienta in exprimare, amandoua insa partiale. Cu greu, mai ales obligati de vechiul regim, parintii l-au dat la scoala, unde a invatat sa scrie si sa citeasca. La 12 ani, parintii - anonimi din "fruntasa" clasa muncitoare - s-au stins, pe rand, macinati de tuberculoza. Culita a fost luat de fratele sau mai mare si s-au stramutat, in capatul Sarariei, la casa bunicilor. La scurt timp dupa aceea, casa in care au copilarit a fost demolata. Ducand un trai de mizerie, neamurile l-au obligat pe copilul handicapat sa cerseasca, putinii bani astfel obtinuti fiind dati de catre acestea pe alcool sau, cand isi aduceau aminte, pe hrana. De prin anii '75, Culita a inceput sa cerseasca in proaspatul deschis campus universitar. "Mila" studentilor, pe atunci, in mare parte, arabi sau chinezi, a mai dus-o un timp la casa din dealul Copoului. "A inceput sa-mi placa la studenti. Imi dadeau mancare si haine. De la o vreme eu nu le-am mai cerut nimic, imi dadeau ei. Eu le duceam cosu' cu gunoi, le faceam cumparaturi sau le spalam masinile. Asa ca nu m-am mai dus la frate-meu", povesteste Culita cum si-a inceput viata de "student" in campus. "Eu nu sunt cersetor - sunt boschetar de lux" Dimineata, cand studentii - treziti la "insistentele" ceasului desteptator sau de frica de a nu rata inca un laborator - isi incep marsul spre facultati, Culita este deja "la datorie", strajuind aleea principala a campusului. Se saluta cu multi dintre studenti. Cu unii isi permite chiar un schimb glumet de replici. Acest om, pentru care viata a capatat o traiectorie rectilinie, o curgere constanta, poseda un interesant simt al umorului. A invatat sa infrunte greul si rusinea de a cersi glumind. "Nu mai cersesc de mult. Eu nu sunt cersetor - sunt boschetar de lux", tine sa precizeze, dupa ce un "cunoscut" l-a salutat si i-a intins o bancnota de 5.000 de lei. Studentii care il cunosc, care au stat cu el la o poveste sau la o poanta, sunt si cei care ii ofera o haina sau un ban de paine. Fac acest gest poate cuceriti de simpatia lui Culita, poate dintr-un simtamant de omenie. "Cu banii pe care ii primesc imi iau de mancare. Uneori imi mai si raman, fiindca eu nu fumez, nici nu beau". Iar cei care il cunosc, stiu ca asa este. Noaptea doarme afara - daca e vreme frumoasa, sau pe holurile ori in cabinele de dus din camine - daca e vreme urata. Mai complicat e iarna: "Ei, iarna mai dorm pe la portari. Ma mai primeste si frate-meu cateodata. Daca nu, dorm prin scarile blocurilor, unde e mai cald". "Vreau sa fiu liber" Este greu de imaginat cum Culita a rezistat celor 30 de ierni petrecute in campus fara sa se imbolnaveasca. Este la fel de greu de imaginat de ce a refuzat si refuza sa mearga la un azil de batrani. Traind o jumatate de viata printre studenti, a devenit si el, intr-un fel "student". S-a obisnuit cu traiul fara obligatii, cu libertatea, s-a integrat in atmosfera campusului. "Nu pot sa stau inchis intr-un azil, sa-i vad pe toti mosnegii cum stau in pat si sa-i aud cum tusesc. M-am invatat cu studentii. Vreau sa fiu liber, nu sa stau inchis intr-un azil. Ce-mi dau studentii imi este de ajuns". Iar studentii ii ofera banii pentru painea care nu e, intotdeauna, "cea de toate zilele". Ii ofera libertatea cu care s-a obisnuit si fara de care nu ar putea sa existe. Si il fac sa simta vitalitatea tineretii, il fac sa se simta tanar. Si sa nu isi mai doreasca nimic altceva. Ionel GHERGHINA
Daca ti-a placut articolul, te asteptam si pe pagina de Facebook. Avem si Instagram.
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.1320 (s) | 22 queries | Mysql time :0.023053 (s)