News Flash:

Tradarea, imprecatia si un alt Ghilgames

8 Ianuarie 2001
1250 Vizualizari | 0 Comentarii
Liviu Apetroaie
Orice gest cultural, orice iesire creatoare apartin teritoriului tradarii. Desigur, multi comit asemenea gesturi si iesiri dar nu poti inzestra transpiratia celor 99 de procente (de atatea ori urat mirositoare) cu atributele profunzimii si veritabilului. Sa-ti tradezi propriul univers nu e un act simplu si pur, trebuie sa fii curajos si responsabil, ca atunci cand te pui pe injurat. Sa nu uitam ca cei mai curajosi si responsabili din istoria spiritului tocmai pentru ca au refuzat naturala saracie cu duhul au invatat din plin lectia impurificarii si tradarii continue. Coltii curajului, dar fara un sentiment pregnant al tradarii, Liviu Apetroaie si-i arata cu aceasta prima carte a sa. Cu grija trebuie desfacut papirusul sa nu-i distrugi poetului alegoriile, caci altfel vei cadea sub rostirea imprecatiei sale iar putini vor putea suporta injuraturile unui visator exotic ce-si face siesi numarul de iluzionism undeva langa meridian.

Daca incepi cu sfarsitul sau "farsitul" (un uitat arhaism romanesc de auzit inca in si mai uitate colturi de tara), cum scrie poetul in titlul ultimului poem, descoperi ceea ce marcheaza intreaga carte: ipostaza ghilgamesiana care te si obliga sa refaci parcursul inapoi la primul cuvant al cartii: "...refac istoria/ nu pot sa plec/ fara sa va cunosc/ discret desertaciunea". Plecarea si intoarcerea sunt figurile centrale pe traseul liric al lui Liviu Apetroaie, alcatuiesc cercul magic plin de imperfectiuni frumoase al unei conditii ce incepe sa-si recupereze tragismul. De ce-si rosteste poetul imprecatiile? Pentru "ca-i cumplit sa fii intotdeauna poet" de cand "frigul intunericul au intrat in limfele" sale, iar daca tot "te nasti ia biciul/ si injura-te".

Nelinistea metafizica, inconstanta in poeme, lipsind adesea cu desavarsire in multe locuri, este totusi generoasa si zguduie chiar de la inceputul cartii: poezia se poate intoarce asupra poetului cu imprecatie cu tot: "Tradandu-ma cu inertia/venindu-si in fire/scuipandu-ma" ("Inceputul nelinistit al poemului"). Intrevad aici o functie a poeziei pe care n-am mai intalnit-o: aceea de erou. Poetul e chiar poezia in modul eroic, deci liber al ei de a fi. Acest Ghilgames, locuitor pe muntele Maslinilor, constientizeaza ceea ce multi din "lumea-pulbere" isi refuza: tragedia libertatii si consecinta acesteia, lectia imprecatiei ca atitudine fundamentala: "Ca sa fii liber trebuie/ mai intai/ sa nu te nasti// de te nasti, injura-ti sacerdotul/ care te elibereaza/ a doua oara dupa botez// apoi iubind parintii, injura-i/ ei, prietenii, prieteni de-ti sunt, injura-i// pe ea iubeste-o si paraseste-o// ca sa fii liber mai bine nu te nasti/ daca te nasti ia biciul/ si injura-te!" ("Prima lectie") Este, cred, poemul cheie al volumului.

Prin jocul tradarii nefiinta se face fiinta, libertatea se transfera ca injuratura, angoasa se accentueaza: nimeni nu strange celulele "spre a ma realcatui", spune poetul. In urletul eonilor "ce au vazut lumina", Ghilgames ramane in fata "drumului lung", stiind ca "plecarile sale repetate sunt distruse de tot atatea intoarceri". Se va sfarsi oare aceasta nefericire perpetua? Eroul marturiseste ca nu. I s-a dat de prea tanar vedere dubla, are un "ochi inchis care-l desparte de lucruri" si care-l "vede intotdeauna in centru". Daca este ochiul vietii sau ochiul mortii aceasta nu vom sti niciodata: confirmarea vine chiar de pe drumul Damascului: acolo "sa nu crezi ca si tu ai dreptate/si ca vei vedea". Cititorul va intelege ca nu toate poemele intra in economia tragicului pe care-l incearca poetul. Cateva sunt prezente din intamplare in volum, altele au certificat de maniere deja cunoscute (cea stanesciana).

Dar exercitiul poetic in sine ramane admirabil cu cateva exceptii desigur cand melodia se poticneste din cauza falseturilor. Daca poemele primului ciclu din volum configureaza spectral si fragmentar dar sclipitor exemplaritatea unei conditii eroic-poetice, ultimele sapte poeme marturisesc maturitatea precoce, echilibristica pe o "punte acoperita in teroare si plina cu uimire", tremurul mistic cand constiinta tragica se deschide, afirmarea vehementa a imprecatiei ("pot sa fur sa ucid sa cant"). Intr-un mod cu totul personal as fi preferat acest volum doar cu opt poeme: "Prima lectie" si ultimele sapte din ciclul "Iluziile de langa meridian". Acestea sunt o veritabila lectie de poezie de care ar trebui sa tina cont multi constipati ai vietii literare de pe la noi. Ne spune si Liviu Apetroaie la finalul ultimului poem: "Daca cineva are ceva de spus/ sa scoata raza de lumina/ privirea asteapta". Daca-ti scobesti bine auzul, gasesti in aceste cuvinte o eleganta injuratura care vrea sa te puna fata catre fata cu Poetul si Poezia. Dar nu-i usor sa fii lumina cand ti se cere.

liviu apetroaie ghilgames
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.7544 (s) | 22 queries | Mysql time :0.638213 (s)