Scriitori

Un episod extraordinar al istoriei romanilor, tinut permanent secret: Lichidarea lui Eminescu

Publicat: 15 dec. 2013
Ceea ce se cunoaste de catre foarte putini initiati este insa cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de catre medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de catre o conspiratie iudeo-masonica am zice noi).
In anul 1882, Mihai Eminescu ii scria Veronicai Micle:“Timpul acesta m-a stricat in realitate cu toata lumea, sunt un om urat si temut, fara nici un folos…, unul din oamenii cei mai urati din Romania… Naturi ca ale noastre sunt menite sau sa infranga relele sau sa piara, nu sa li se plece lor”. 
“Si mai potoliti-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, in plenul Parlamentului Roman, de catre acei oameni politici care aparau interesele evreilor, oameni politici masoni, sustinuti finalmente, din pacate, chiar si de catre oamenii politici conservatori, in numele partidului carora vorbea gazetarul si marele poet national Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar si de catre Petre-Carp, sef alaturi de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.
In timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totusi intr-un puternic conflict. Carp era insa, totodata, si membru al lojei masonice Steaua Romaniei, alaturi de Maiorescu, Alexandru Sutu, Theoder Rosetti si altii care se vor ocupa de lichidarea poetului si gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stanca. Posibil ca, initial, junimistii smasoniit sa nu-si fi dat nici ei seama ca, aducandu-l la Timpul, practic isi pun singuri bomba in casa” (C. Cernaianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetateanului, vol.II). Divergenta dintre Mihai Eminescu si Petre Carp s-a nascut odata cu aparitia in Parlament a problemei modificarii articolului 7 din Constitutie (“Chestiunea Izraelita”), impotriva careia pleda in scris Eminescu, opunandu-se “impamantenirii” hoardei de evrei ce invadasera tara, in timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constitutiei in sensul dorit de Alianta Izraelita, de cancelariile europene si de evreii din Romania, scrie foaienationala.ro.
sCarp fiind, totusi, un nume destul de rar, si neintelegand adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am indreptat catre marele dictionar masonic publicat in Ordinul Masonic Roman de catre Horia Nestorescu-Balcesti , unde am gasit mai multi Carp: in afara de Petre Carp al nostru, dusman al lui Eminescu si membru al lojii Steaua Romaniei, apare si un anume Horia Carp, „ziarist evreu, membru al unei loji din obedienta Marii Loji Nationale”.t
Pornit impotriva pozitiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atat lui Eminescu cat si lui Maiorescu. Lui Eminescu ii scrie: “Domnule redactor, in timpurile din urma ati crezut ca este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactati, unor idei atat de opuse convictiunilor a caror organ m-am facut in Senat incat ma vad cu parere de rau silit de-a afirma pe calea publicitatii adanca divergenta de pareri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Draga Titus, ce faceti voi la Timpul si cum credeti ca o sa mearga astfel inainte?… in ce parte din lume partidul conservator a cautat sa ajunga la putere prin pasionarea maselor?… in asemenea imprejurari, eu unul a trebuit sa-mi pun intrebarea ce rol mai joc intre contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog sa notifici comitetului sa ma stearga din lista subscriitorilor… Tu ai o clientela intinsa despre a carei genesis mi-ai vorbit intr-o zi saluzie si atentionare din partea lui Carp, catre Maiorescu care traia din solda clientilor sai evreit. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Pozitia lui Carp fata de revendicarile evreilor asupra Romaniei este sintetizata in urmatoarea pozitie, exprimata in 1881: “Sa jertfim unele din drepturile noastre suverane ca sa obtinem protectiunea Europei intregi si sa nu ne aflam izolati fata cu doi vecini puternici”. 
Eminescu ii raspunde in Timpul:
“Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflectiunile ce foaia noastra a publicat in privinta atitudinii sale in chestiunea izraelita… insa aceste reflectiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitima aparare”.
Deasemnea se cearta si cu alti membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino si Lahovari. Acestuia din urma i-a spus in cadrul redactiei din Timpul: “Du-te, ma, in ma-ta! Tata-tau nu stia nici bine romaneste, ce-mi tot canti tu de romanism.”
Cea mai categorica explicatie data de Eminescu fata de criticile lui P.P. Carp a aparut in Timpul cu numai o luna inainte ca el sa fie lichidat social si fizic:
“In alta tara de am trai, in care mai e credinta, onestitate, respect ca bunuri obstesti ale spiritului public, relele ni s-ar parea trecatoare si nicicand condeiul nostru nu ar fi inmuiat in fiere; dar aici, unde, daca-i vizita ministeriile sau sinchisoareat Vacaresti, aceleasi fizionomii si caractere intalnesti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Bratianu si un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite tari, aici unde oameni ca acestia, fara pic de patriotism, radicali cosmopoliti, stateau ieri la invoiala cu Warszazvsky ca sa-i vanza sufletele din opt tinuturi, stau azi la invoiala cu Alianta Izraelita ca sa-i vanza tara toata si sa desfiinteze printr-un trafic marsav o natie si un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinta, aici nici un cuvant nu e destul de aspru…”
Desi Titu Maiorescu era acuzat de catre colegii de partid ca ii tine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu il ataca si pe acesta:
” Teama ne e dar si astazi ca asemenea o sama de advocati buni, cu darul vorbirii vor transa si chestiunea arzatoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmosteniti a poporului romanesc”.
Maiorescu isi nota prompt in Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui in chestiunea evreiasca in contra mea”.
“Afacerea Warszawsky” din epoca, dezvaluita si combatuta de Mihai Eminescu in Timpul a constat in aprovizionarea trupelor ruse angajate in razboiul din 1877 si deplasate in Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiasca A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obtinut prin mita dreptul de a cumpara la preturi modice alimente din Romania (de a rechizitiona) pentru a le vinde apoi armatei tariste. Totodata a primit dreptul de a rechizitiona care cu boi pentru transportul marfii, ceea ce a ruinat taranimea romana, care de cele mai multe ori si-a pierdut peste Dunare mijloacele de transport. Desi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernantilor la care se pretase bancherul evreu.
Iata scrisoarea lui Warszawsky catre Rossisky, datata l decembrie 1877 si publicata de Eminescu in Timpul:
“Excelenta.
Din depesa mea si din depesa ministrului Cogalniceanu va este deja cunoscut ca, dupa multe imprejurari, eu am profitat a birui toate impiedicarile si astazi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefectilor din opt districte, ca sa puie la dispozitiunea mea cate 1200 care pe zi pentru Bucuresti si 500 pentru Fratesti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme si truda ca sa impac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihailescu, cu prietenul nostru sadica Cogalniceanu (precizeaza Eminescu)t fiindca numai el era, nu Bratianu era, care impiedica aceasta chestie…
Eu voi avea oricate carute va fi de trebuinta pentru oricat transport si oriunde veti voi a transporta, macar ca pana acuma carausii de buna voie tocmiti nu voiau a merge decat la Sistov; acum insa s-a schimbat chestia si merg siliti oriunde vreau.”
In urma campaniei de presa condusa de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecatoresti, dar Tribunalul de Ilfov hotaraste ca nu era “caz a se pune in miscare actiunea publica in contra cuiva”.
Urmarirea lui Mihai Eminescu de catre agentii secreti ai marilor puteri straine, a fost remarcata din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat in solda ambasadei Austriei de la Bucuresti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, contine 20 de pagini si este semnat de consulul austriac de la Iasi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an inainte ca Eminescu sa fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucuresti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, vazut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpatii de uneltire impotriva imperiului, in vederea unirii Transilvaniei cu tara mama:
“Societatea Carpatii a tinut in 4 ale lunii in curs o intrunire publica cu un sens secret. Dintr-o sursa sigura, am fost informat despre aceasta intrunire ssursa era, dupa toate indiciile, chiar Titu Maiorescut . . . S-a stabilit ca lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuata… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenta. Eminescu, redactor principal la Timpul, a facut propunerea ca studentii transilvaneni de nationalitate romana, care frecventeaza institutiile de invatamant din Romania pentru a se instrui, sa fie pusi sa actioneze in timpul vacantei in locurile natale pentru a orienta opinia publica in directia unei Dacii Mari. 
In afara agentilor marilor puteri europene, o atentie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumaratii agenti ai Aliantei Universale Israelite.
Si iata ca, in dimineata zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, ii trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un biletel in care scria ca Eminescu a innebunit. Astfel, fara voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiratii anti-romanesti, Eminescu a fost internat de catre dr. Alexandru Sutu la “Caritatea” (Caritas) punandu-i-se falsul diagnostic de alcoolism si sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihica, 1972) arata ca, in acea perioada, Eminescu era marcat de o mare suferinta pe fond psihic, ca urmare a greutatilor si luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoza maniaco-depresiva. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care ii putea permite administrarea-unui tratament care sa-l digtruga fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunostea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase si distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se stie ca este extrem de toxic pentru om si ca poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu cate 20 de fractiuni a 4 grame de mercur, “cand si o jumatate de gram poate sa aiba actiuni daunatoare” precizeaza la randul sau specialistul roman Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie partiala, a fost internat, scos din tara si mai apoi ucis in spital cu un bolovan cu care a fost lovit in cap.
Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, sufera de o mare eroare. Faptul ca pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazandu-se pe o sursa nedemna de incredere. Este vorba de ziarul Adevarul din 17 octombrie 1911 care, sub semnatura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, pana dupa al doilea razboi mondial, ziarele Adevarul si Dimineata au fost cele mai puternice si viclene organe de presa evreiesti din romania. Iata situatia descrisa de A.C.Cuza in 1905:
“In ziaristica, tot jidanii au introdus la noi in tara tonul violent si trivialitatile presei-revolver, prin care injosesc orice discutie si batjocoresc institutiile si demnitarii tarii,. In frunte, sta, fireste, organul jidovesc Adevarul, al carui comitet de redactie se alcatuieste din urmatoarele ilustratii cuser ale gazetariei «romane», ale caror nume le reproducem dupa actele unui proces de calomnie, in care numitii figureaza – se intelege – ca inculpati (Curtea cu Jurati de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Branisteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, si vor mai fi.
Acestia sunt conducatorii “opiniunii publice” a tarii romanesti… Straini de noi si potrivnici fiintei noastre, ei ne discuta interesele, ne judeca, fac reputatiile prin galagie si reclama, si le desfac prin tacere si calomnii, ei suie in slava cerului pe jidoviti si cauta sa injoseasca pe adevaratii romani; ei terorizeaza pe functionarii publici care voiesc sa-si faca datoria; ei critica totul: religia, coroana, armata, justitia, invatamantul…”
De fapt, relatarile mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate in ziarul Adevarul din 17 octombrie 1911 se bazeaza pe inchipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost langa Eminescu cand acesta a fost pus in camasa de forta si care ar fi relatat cum in cofetaria Capsa, agitand un pistol mare, Eminescu a spus ca pleaca sa-l impuste pe rege. Trebuie retinute doua aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de multi ani cand cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp sa consolideze marea conspiratie istorica anti-Eminescu; 2.Ventura facea parte din loja masonica Discipolii lui Pitagora din Galati (formata preponderent din evrei si greci), corespondenta locala a lojii Steaua Romaniei, din care faceau parte conspiratorii intemnitarii lui Eminescu: Titu Maiorescu, Sutu si ceilalti (de altfel, toti ceilalti membri ai familiei Ventura faceau parte din loja masonica Steaua Romaniei).
Informatiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu si otravirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depasite azi de studiile lui Calin L. Cernaianu demarate in anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului si Conjuratia anti-Eminescu.
Trebuie aratat de la bun inceput ca Mihai Eminescu nu a fost niciodata mason, in schimb cei mai multi membri ai “Societatii Literare Junimea” (din Iasi) si fruntasii Partidului Conservator, da! Toti acestia faceau parte, cum am aratat, din loja masonica Steaua Romaniei, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii.
Atat Titu Maiorescu, cat si Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectiva apartineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenta lui Alexandru Sutu la aceasta loja, loja fiind de fapt chiar creata de familia de fanarioti Sutu. Ce gandeau oare acestia, cand Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a romanilor cu exploatarea fanariota?
Loja Steaua Romaniei (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creata in 1866 de principele” Gheorghe M. (Iorgu) Sutu, sub obedienta lojii Marelui Orient al Frantei, loja franceza apropiata intereselor mondiale evreiesti, controlata de catre evrei. De altfel, chiar trezorierul (finantatorul) lojii Steaua Romaniei era un evreu, Adolf Hennig. Familia Sutu, familie de domnitori fanarioti (Mihai Sutu in Tara Romaneasca, Alecu Sutu si Mihai Gr. Sutu in Moldova) era implicata social in politica romaneasca in aceeasi perioada cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Sutu era un reputat economist liber-schimbist, curent atat de puternic combatut si de blamat de Eminescu, in timp ce Alexandru Sutu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat fortat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizica din peisajul socio-politic romanesc.
De altfel, se poate spune ca pana la un punct Eminescu fusese chiar creatia lojii Steaua Romaniei, impotriva conducatorilor careia s-a intors prin libertatea ce si-a luat-o ca publicist, in chiar ziarele ce le conducea si care apartineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaste ura ce o manifesta Eminescu in scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit constiintele romanesti si au supt sangele poporului, pregatind astfel terenul pentru noua ocupatie, evreiasca. El lovea astfel in chiar creatorul lojii, in fanariotul Gh.M. Sutu.
In buna traditie masonica, loja Steaua Romaniei avea “de fata” Societatea Literara Junimea, iar presa ei avea sa fie asigurata de Constitutiunea (1866), apoi de Gazeta de Iasi (1867) si, in fine, prin Gazeta nationala (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) faceau acelasi oficiu in domeniul literaturii, istoriei si criticii literare.
In 1866, in cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe strain pe tronul Romaniei, a aparut conditia apartenentei acestuia la francmasonerie pentru a se obtine sprijinul international al fratilor masoni si al Aliantei Israelite Universale, cu atat mai mult cu cat emanciparea evreilor, deziderat masonic, ramasese inca o chestiune deschisa. De aceea, in toamna anului 1866 Iorgu Sutu (mason initiat la Paris si “venerabil” al lojii Steaua Romaniei) i-a propus principelui Carol I sa devina francmason si sef al Francmasoneriei Romane, sub obedienta Marelui Orient al Frantei, ceea ce ar fi condus la ingerinte straine in statul roman, sub controlul Aliantei Israelite. Reactia de refuz a casei regale a fost prompta, vointa regala fiind intarita simbolic de interzicerea imediata a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Braila , formata in cea mai mare parte din negustori greci si evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante romanesti se aflau sub obedienta Marelui Orient al Frantei, si astfel, indirect, obediente directivelor evreiesti ale Aliantei Israelite, fiind toate infiintate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunarii, Steaua Romaniei, Discipolii lui Pitagora, Inteleptii din Heliopolis. (Oricum, peste cativa ani B’nai B’rith se implica direct si creeaza la Bucuresti lojile Infratirea Sionului si Fraternitatea.)
Atitudinea general favorabila romanilor din partea regelui Carol I al Romaniei (fostul principe Carol) fata de pretentiile evreilor, precum si refuzul sau de apropiere de lojile masonice filoevreiesti, nu putea decat sa-i oblige pe conspiratori sa monteze un scenariu anti-regal, in care “antisemitul” Eminescu, inarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat sa il impuste pe rege”, motiv pentru care a fost pus in camasa de forta si internat. La randul ei, opinia publica romaneasca n-ar fi putut fi linistita daca Eminescu ar fi fost pur si simplu concediat de la Timpul. Totodata, gura acestuia nu ar fi fost astfel inchisa, caci ar fi putut gasi alta tribuna de la care sa isi afirme pozitia puternic nationalista. De aceea, el trebuia facut nebun. Si cine a lansat versiunea ca Eminescu a scos un pistol pentru a se duce sa-l impuste pe rege? Conform evreilor de la Adevarul, afirmatia fusese candva sustinuta de catre doamna Capsa, evenimentul petrecandu-se chipurile in cafeneaua literara Capsa. Nimeni din epoca nu a putut confirma aceasta poveste, dar stim ca si sotul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiasi loji masonice ca si ceilalti conspiratori, loja Steaua Romaniei.
Societatea Junimea a ramas cunoscuta in istoria literaturii romane ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creanga si Ioan Slavici, care aveau sa colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma careia a dobandit o importanta avere. Profesor universitar la Iasi si decan al Facultatii de Filozofie, a fost inlaturat din invatamant in urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat in politica. Este poate important sa aflam numele clientilor lui Maiorescu din perioada in care Eminescu a fost lichidat fizic si spiritual. Acestia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen si Kalinowsky, Rubinstein si Hirschler, adica o clientela cosmopolita preponderent evreiasca, atat de ostila lui Eminescu!
Pe buna dreptate se poate pune intrebarea: de ce istoria nu publica, in general, astfel de corelatii ale faptelor, privind viata si moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Calinescu, cand a scris Viata lui Eminescu, a acceptat orice informatie, din orice sursa, fara a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Calinescu a colaborat, chiar, cu cei implicati in compromiterea lui Eminescu. Astfel, cand editeaza revista literara Lumea, Calinescu isi lia ca principal colaborator pe B. Branisteanu, care nu este altul, asa cum am aratat mai sus, decat evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevarul, ce intina memoria lui Eminescu, perpetuand conspiratia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare suma de critici literari romani sunt de fapt evrei camuflati de nume romanesti, constienti de activitatea antievreiasca a poetului national al Romaniei si voluntar interesati si angajati in mentinerea mitului “Eminescu dement”, ca si de salvarea in istorie a onorabilitatii conspiratorilor asasini. Asa este si cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii romanesti, evreu din Botosani care si-a facut chiar o cariera din anumite subiecte care se leaga de viata lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea si junimismul (1975), Viata lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). sZigu Ornea, care a exercitat in anii 90 si functia de director al editurii evreiesti Hasefer, are totusi meritul de a fi precizat ca bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinator al taranimii romane, era de fapt evreut.
Am aratat mai inainte ca familia fanariota Sutu era o familie de masoni, aproape toti, in Romania, fiind afiliati lojii Steaua Romaniei. Acordam o atentie speciala acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Sutu.
Iata situatia prezentata de amplul dictionar masonic publicat de Horia Nestorescu Balcesti: 
– Mihail Sutu (1730-1802), domnitor fanariot al Tarii Romanesti, apare in 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iasi.
– Alexandru Nicolae Sutu (1830-1877), principe, a locuit la Paris si a facut parte din cel putin 4 loji masonice, gr. 30 de initiere, deputat in Adunarea Generala a Marelui Orient al Frantei;
– Gheorghe M. (Iorgu) Sutu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Sutu, gr. 30 de initiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) si intemeietor al lojei Steaua Romaniei.
– Constantin Sutu (1820-?), afiliat la Iasi lojei Steaua Romaniei, a devenit ministru;
– C.N. Sutu, rentier, “frate” in loja Steaua Romaniei;
– George Sutu, proprietar, membru in loja Discipolii lui Pitagora din Galati, cea care avea sa fie interzisa de Carol I, cand Iorgu Sutu i-a cerut principelui (regelui) sa intre in masonerie;
– Nicolae Gr. Sutu (1840-?), membru al lojei Steaua Romaniei, secretar general al Consiliului de Ministri.
– Alexandru Gr. Sutu (1837-1919), initiat in loja Steaua Romaniei, profesor universitar la Bucuresti, autor al lucrarii Psihiatria moderna, publicist si traducator, membru al societatii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu in lichidarea lui Mihai Eminescu.
Studiile lui Calin L. Cernaianu si-au propus mai ales sa descurce “itele foarte incurcate dintr-o singura zi din viata lui Eminescu, zi de rascruce cand este scos in conditii misterioase si prin mijloace violente din viata publica”, . dar si antecedentele si urmarile acestei zile.
“Asadar – isi incepe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a innebunit. Simplu ca buna ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat in aceasta actiune a fost Titu Maiorescu, “protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Sutu. Un avocat si un medic, membri ai aceleiasi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. In Jurnalul lui Maiorescu s-a gasit urmatoarea nota, din ziua fatala: “Foarte cald! In zilele trecute incercari de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinatia cu doctorul Sutu. In aceeasi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineata, Maiorescu si inginerul Simtion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Sutu si au convenit cu acesta ca in aceeasi zi lui Eminescu sa i se faca internarea pentru o luna de zile. Aceasta avea insa sa se prelungeasca si sa se repete pentru cativa ani, pana la uciderea sa. “Prin acest demers ilegal – arata C. Cernaianu – avocatul Maiorescu actioneaza contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjand internarea lui Eminescu in lipsa garantiei ca «protejatul» s-ar fi alienat si stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioada a sederii acestuia in ospiciu.” Ajuns acasa, Maiorescu il anunta pe Theodor Rosetti (mare
maestru comandor al Marelui Orient al Romaniei, totodata membru, ca si Maiorescu, al lojii masonice Steaua Romaniei, la acea data presedinte al Curtii de Casatie) ca treaba este pusa pe roate: “apoi am venit acasa, am instiintat inca pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet il trimite lui W. Kremnitz, al carui sens ramane obscur si secret: “Din pacate, inca incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corecta a celei de a doua propozitii ar putea fi: “Sutu in regula”, textul de mana, in germana, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semanand mai degraba cu Soutz alles gut).
Al treilea bilet trimis de Maiorescu este catre Mihai Eminescu, pe care il cheama sa ii faca o vizita. Plecand de la redactia ziarului Timpul, Eminescu calca in cursa intinsa. Maiorescu il roaga sa se deplaseze la complicele sau Simtion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu si face. “Saracul de el, a cerut 2 lei pentru birja, a plecat si de acolo l-au dus la Soutzo” (la Sutu), isi amintea fiica lui Maiorescu despre sfarsitul vizitei lui Eminescu. Intr-ade-var, ducandu-se la inginerul C-tin Simtion, Eminescu este asteptat de haidamacii lui Sutu, este imobilizat, urcat intr-o birja sau in duba ospiciului si dus la Sutu. “Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese indeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» intr-o casa de sanatate” (C. Cernaianu).
Urmeaza planul doi al conspiratiei: legendarea nebuniei. Mai intai se arata ca gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerandu-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece “Eminescu a innebunit”. Minciuna nu rezista, deoarece Maiorescu se apucase sa aranjeze internarea fara a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sanatatii, iar sursele legendei se contrazic: mai intai, biletul a ajuns la o ora ulterioara plecarii lui Maiorescu la Sutu; apoi, sunt doua variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici in prima, sotia sa nascuta Szoke, in a doua. Privitor la criza de dementa manifestata in public de Eminescu, cum ca ar fi scos un pistol spre a se duce sa il impuste pe rege, ea a fost fabricata tarziu (spre a nu mai putea fi verificata) si lansarea ei publica s-a pus prin presa evreiasca pe seama masonului Gr. Ventura (desi acesta nu a relatat niciodata asa ceva in timpul vietii sale). “Lipsa oricarei mentiuni sin Jurnalul zilnic al lui Maiorescut privind pretinsele amenintari facute de Eminescu cu revolverul… par sa arate ca toate acestea constituie zvonuri care nu fusesera inca inventate la data la care Maiorescu si-a completat jurnalul; de altfel, cum am aratat, povestea a fost pusa in larga circulatie de catre evreii de la Adevarul in 1911). In aceeasi zi, a «internarii» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleaca in strainatate pentru o perioada de o luna si jumatate. Din aceasta clipa si pana la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici macar la cererea rudelor, pentru ca persoana care il internase era, totodata, singura abilitata legal sa ceara externarea lui.” (C. Cernaianu)
Toti cunoscutii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleaca rapid in strainatate, in timp ce presa publica o stire anosta: “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ssef alt ziarului Timpul, a innebunit. Dl. Paleologu va lua directiunea sus-zisului ziar”.
“Flagrantele ilegalitati comise pentru inlaturarea lui Eminescu din viata publica – scrie C. Cernaianu – arata ca liderii Junimii simpreuna cu alti masoni din loja Steaua Romanieit erau capabili sa ascunda rapirea si sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, dupa care, tot ei, folosind falsuri si dezinformari, creau victimei o imagine melodramatic deformata, dar suficient de credibila incat sa reziste vreme de mai bine de un secol. Asa s-a nascut un veac de falsa compatimire, un veac in care abilitatea catorva a facut ca revolta publica sa fie inlocuita cu mila. In acest context, chiar este de crezut ca, daca Eminescu ar fi fost nebun cu adevarat, iar Junimea ar fi dorit sa incerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabila de a-l interna fara tam-tam?…
Una peste alta, intre ilegalitatile comise de Sutu in clipa preluarii lui Eminescu sunt si urmatoarele:
– l-a primit pe Eminescu in ospiciul sau (particular?), cu toate ca acesta, nesuferind o recidiva, boala lui era incerta si, prin urmare, trebuia sa stea fie la un spital, fie in arestul Politiei (cum avea sa se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iasi);
– l-a internat pe Eminescu in lipsa unei cereri scrise de admitere, care sa cuprinda “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atat al patimasului cat si al petitionarului”, alaturi de informatii privitoare la “felul de relatiune ce ar fi avand acesta din urma cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);
– l-a acceptat fara “vreun act medical subscris de doi medici”;
– nu a respectat intervalul maxim in care medicii trebuiau sa se pronunte asupra starii sanatatii pacientului (3 zile), semnand asa-numitul lui certificat medical dupa o saptamana de la internare;
– nu a instiintat Administratia speciala” asupra internarii;
– nu a solicitat constituirea unei comisii care sa-l examineze pe Eminescu;
– nu a intocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…
Crima acoperita cu un certificat medical.
In destinul lui Eminescu, biletul scris si semnat de doctorul Al. Sutu la 5 iulie 1883 si acceptat drept “certificat medical” a jucat un rol fundamental, fara el lipsind absolut orice temei legal care sa justifice cat de cat internarea. (Degeaba si-a pregatit avocatul Maiorescu un alibi atat de solid ca plecarea din tara, tocmai in acea zi?). In plus, acest fals document avea sa fie folosit in viitor, simpla lui existenta permitand declararea unor “recidive” si facandu-le credibile pentru publicul larg si pentru amicii de buna-credinta. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de inscris sacru, asupra caruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici macar atunci cand diagnosticul initial, stabilit de Sutu, a fost inlocuit cu altele, puse de alti medici, sau cand au vazut ca a fost supus tratamentului folosit in alta boala decat cea declarata…
Incercarea lui Sutu de a induce in eroare, astfel incat, pe baza unei probe materiale plasmuite, sa obtina o decizie judecatoreasca, prin care Eminescu sa fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabila. La toata aceasta mizerie, l-a avut permanent alaturi pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a si initiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urma, mai mult sau mai putin constienti de ceea ce fac, doctorul Sutu si Simtion i-au devenit complici, intr-o fapta necugetata… Pus in camasa de forta, Eminescu a fost predat “Spitalului Israelit “Caritas”. De ce doctorul Sutu numea acest stabiliment sdin strada Plantelor nr.9, unde a fost inchis Eminescut “Institutul Caritatea” si nu “Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere in care Sutu, proprietar al terenului, era parte? Se gasea in strada Plantelor un fel de sectie speciala a Spitalului Caritas, profilata exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar insemna, insa, ca Eminescu a fost, de fapt, internat la “Spitalul Israelit Caritas”!… O alta ciudatenie ar fi aceea ca, din cate se cunosc, Eminescu nu a fost niciodata prea simpatizat de evrei, reactia unora dintre dumnealor fata de el fiind atat de impulsiva chiar si astazi. In 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publica: «Se stie ca Mihail Eminescu… intre sfarsitul lui 1884 si inceputul lui 1889 parea vindecat, cand, in 1889 autoritatile sesizate de cei in drept l-au internat din nou in Spitalul sIsraelitt Caritas din Bucuresti».”
Odata inchis, Eminescu a fost practic scos de sub protectia publicului si chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, ii scria lui Maiorescu: “Sunt informat ca fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; va rog din suflet raspundeti-mi urgent unde se gaseste ca sa vin a-l lua la mine pentru vreun an si daca binevoiti a-mi arata adevarata stare materiala a lui ca sa vin pregatit, caci am vreo 200 de galbeni intr-un loc – ii iau si-i cheltuiesc toti pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefacut insa ca nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La randul ei, Veronica Miele nu a putut patrunde in Institutul Caritatea (Caritas) si nici macar nu a putut afla daca Eminescu era sau nu internat aici.
La cateva luni de la indepartarea lui Eminescu de la Timpul si din viata politica, Maiorescu isi nota in Jurnal: “mare recunoastere a importantei mele politice”.
Urmatorul pas a fost acela al indepartarii din tara a lui Eminescu. Insotit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, in data de 20 octombrie 1883. In momentul plecarii din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiratie…” Este posibil ca Eminescu sa ii fi facut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legaturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucuresti si la implicarea celor doi in conspiratia impotriva sa. De altfel, in data de 2 decembrie 1883, deci la mai putin de doua saptamani, Titu Maiorescu nota in Jurnalul sau: “La ora 12, pranz la baronul Saurma (ministru plenipotentiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotentiar austriac) si cu contele Monts si consilierul aulic Metz”.
Odata plasat intr-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intra sub observatia celui mai mare dusman al sau, filo-evreul P.P.Carp, care desi politic in opozitie fata de guvernarea de la Bucuresti, primise de la guvernantii liberali postul de ambasador al Romaniei la Viena. P.P.Carp il si viziteaza, in data de 5 februarie 1884 si considera, savant, ca Eminescu nu este perfect vindecat: “Ochiul este cam tulbure, mainile slabe si degetele ascutite”, deci inca nu ar fi indicat a se intoarce in Romania, asa ca mai este plimbat prin Italia si ajunge la Bucuresti in 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iasi. Maiorescu scria: “Cand l-oi sti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine si asezat la lasi, atunci abia imi voi permite sa ma gandesc la ale mele!” Eminescu avea sa spuna, la randul sau: “m-au tarat prin Italia…, acum m-au tarat din nou la Iasi…” Un fapt trecut sub tacere zeci de ani pana dupa moartea sa, este acela ca in Italia, atunci cand a scapat de sub atentia supraveghetorilor romani, Eminescu a fost capturat de politie si predat acestora. Dar atuncea el era considerat, in acte, un om sanatos si liber, ceea ce dovedeste ca urzeala conspiratiei impotriva lui Mihai Eminescu continea, pe langa masonerie si oculta evreiasca, si puterea politica a statelor europene.
Pentru trimiterea si supravegherea lui Eminescu in strainatate, Maiorescu il desemnase pe Al. Chibici-Rivneanu. Acesta nu a pus insa niciodata pe hartie relatarea celor cateva luni de deplasare in strainatate a lui Eminescu, motivandu-si retinerea astfel: “Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de liniste). “Situatia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciaza C. Cernaianu. Pe de o parte, putinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natura sa probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de alta parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirma exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar doua elemente: Eminescu era o problema nu atat interna, cat externa, el interesand (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene si, in al doilea rand, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decat pentru sine si pentru cei din imediata lui apropiere”.
Sfarsitul.
Ce s-a intamplat? La sfarsitul anului 1888 “locuitorii Capitalei afla cu o placuta surprindere ca Eminescu a revenit si s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parca ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (in alta varianta mult mai putin) de cand Eminescu si-a reluat activitatea de ziarist si, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Sutu, in ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Politiei Capitalei si dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat si supus tratamentului medical. Mai tineti minte pe cine instiinta in primul rand Titu Maiorescu, in 28 iunie 1883, ca a perfectat aranjamentul cu Sutu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul si superiorul sau mason, pe Theodor Rosetti, adaugand in propriul Jurnal: “Numai de s-ar face asta fara greutate!”. Acum, insa, in 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politica. Acum, cand loja masonica Steaua Romaniei, controland Partidul Conservator conducea statul, cand Theodor Rosetti era prim-ministru si ministru de interne, cand Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Politiei Capitalei si ucis brutal in spital de catre un “smintit”.
Dilema daca Institutul Caritatea, in care a fost internat Eminescu de catre tandemul Maiorescu-Sutu in mai multe randuri, este acelasi cu Institutul/Spitalul sIsraelitt Caritas din Dudesti, este rezolvata de catre chiar Maiorescu, care in Jurnalul sau, la 28 ianuarie 1886, nota: “experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea in Dudesti”. Spitalul “Caritatea” din Dudesti nu exista, la adresa respectiva gasindu-se insa spitalul evreiesc “Caritas”, ceea ce dovedeste ca, in gura multor romani din epoca, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai retinem, ca fapt divers, si ca masonii erau preocupati de a participa impreuna cu evreii la “experimente de hipnotizare” desfasurate in institutele acestora.
Vom cita in continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie retinut de la inceput ca, prin forta lucrurilor, acest medic facea totusi parte din echipa conspiratorilor si a incercat sa-l scoata vinovat tot pe Eminescu:
“Articulatia cuvintelor este normala. El pronunta bine si clar si nici scandare, nici gangavie, nici bolboroseala, nici acele diverse defectuozitati asa de comune in maladiile cerebrale nu s-au putut observa pana in ultimele zile ale vietii sale…
Oricum ar fi, sfarsitul total nu parea a fi iminent, caci el se nutrea bine, dormea si puterile se sustineau cu destula vigoare. Un accident insa de mica importanta a agravat starea patologica a cordului si a accelerat moartea.
Iata in ce a constat acel accident. Intr-o zi, pe cand se preumbla in ograda institutului, Eminescu primeste in regiunea parietala stanga a capului o mica piatra cu care un bolnav se juca, invartind-o legata de o sfoara. Aceasta i-a produs o plaga de cativa milimetri care interesa numai pielea si care s-ar fi cicatrizat repede daca Eminescu, in obiceiurile sale de necuratenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul si nu si-ar fi frecat plaga cu diferite substante murdare.”
Urmeaza autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stang era cu 25 gr mai greu decat lobul drept. Nu se constata nimic important ca indicii de boala. Dr. Tomescu, concluzioneaza:
“Eminescu n-a fost sifilitic”.
Ideea aceasta s-a nascut din doctrina eronata ce profesa o scoala germana ca paralizia generala este totdeauna o manifestatiune sifilitica, tot asa de neadevarata ca aceea care sustine ca toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitica… Adevarata cauza a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce si intensa a facultatilor sale intelectuale.”
Dr. Tomescu uita insa sa adauge ca tratamentul insusi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina s.a.) au fost de natura sa il imbolnaveasca.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:
“Pe la 6 ore a venit Stemill sun evreu!tsi Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu in institutul de alienati al d-rului Sutzu, de o embolie”.
La nici o saptamana dupa funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:
“Atata va spun si va rog sa spuneti la toti, ca nenorocitul meu frate a murit in cea din urma mizerie si moartea i-a fost cauzata prin spargerea capului ce i-a facut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Sa fereasca Dumnezeu si pe cei mai rai oameni din lume sa fie instalati la doctorul Sutu”.


loading...

Adauga un comentariu