News Flash:

Virtutile si mantuirea

5 Iunie 2010
975 Vizualizari | 0 Comentarii
Parintele Calistrat Manastirea Vladiceni
Cunoastem din învatatura Sfintei Evanghelii ca sufletul este darul cel mai de pret pe care omul l-a primit de la Dumnezeu. "Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea întreaga, iar sufletul sau îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul sau?" (Matei 16.26), întreaba Mantuitorul constiinta omului dintotdeauna. Atunci cand l-a creat pe om, Domnul Dumnezeu a suflat asupra taranii suflare de viata "si s-a facut omul fiinta vie" (Facerea 2.7), ceea ce-l face pe psalmist sa exclame recunoscator: "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit" (Psalmi,118.73), dandu-i prin aceasta suflare puterea Duhului Sfant, puterea rationala, cuvantatoare, care îl deosebeste de toate celelalte vietati din cuprinsul creatiei, facand din el "împaratul fapturii": "Facutu-s-a omul cel dintai, Adam, cu suflet viu..." (I Corinteni 15.45). Aceasta comoara trebuie pastrata curata, luminata si sfintita pentru a se întoarce la Dumnezeu într-o stare vrednica de El: "trupul sa se dea firii de Tine zidite, iar sufletul sa se întoarca de unde a luat fiinta" (rugaciunea mortilor). Cuvantul-cheie "mantuire", poate cel mai des folosit în limbajul teologic, cuprinde în întelesul sau profund eliberarea sufletului de patimi. Toate cele rele ale noastre-pacate, gresale, neputinte-pornesc dintr-o întreita radacina: mandria, iubirea de sine, uitarea de Dumnezeu-toate acestea împietrind sufletul în nefrica de dragostea Lui. Din acestea toate si prin tot alaiul care se strange în jurul lor se lasa asupra sufletului întunericul care ascunde în el conflictul napraznic si schizoid dintre cele trei parti constitutive ale lui- partea rationala, irascibila si poftitoare. Amestecate cu puterea imaginatiei si conduse gresit de o ratiune vatamata prin îngamfare, acestea trei devin locasul celor mai cumplite ispitiri demonice si totodata izvorul celor mai dezastruoase înselari. De-a lungul întregii scari a pacatelor de tot felul- de la cele mai grosiere, trupesti, si pana la cele mai subtiri, duhovnicesti- datorita greselii fundamentale care este înaltarea mintii sau încrederea în sine, omul cade, fie demonic, fie angelic, -adica fie prin rautatea lacomiei, fie prin prostia mandriei. Pe unele ca acestea nu le poate birui decat numai treimea virtutilor cardinale: credinta, nadejdea si dragostea, singura care cu adevarat îndumnezeieste omul, pentru ca zamisleste smerenia. Smerenia este treapta cea mai înalta pe scara urcusului catre învierea pe care o împlineste numai unirea omului cu Dumnezeu. Este singurul mod cu putinta de a strabate cerul. De la ea încolo, toate celelalte virtuti ale înaltei trairi duhovnicesti- prin osteneala posturilor aspre si ale îndelungatelor privegheri-realizeaza concret izbavirea sufletului de patimi. "Programul" duhovnicesc pe care îl propune pentru viata de aici si acum Ortodoxia în dimensiunea ei ascetica si mistica cea mai profunda nu are alt scop decat aducerea omului pe calea cea dreapta care duce la întalnirea cu Dumnezeu. In starea de rugaciune-chiar si cea mai intens traita cu putinta pentru noi, cei de astazi, nu e deloc obligatoriu sa-L vezi propriu-zis pe Dumnezeu. "Patericele" cuprind suficiente relatari despre tot atatia nevoitori ravnitori ai rugaciunii care s-au curatit integral de patimi si neputinte fara de vederea mistica. Intaistatatorul în virtute al pustnicilor de demult, Sfantul Isaac Sirul, afirma raspicat faptul ca varful si culmea sporirii duhovnicesti o reprezinta vederea propriilor noastre pacate, iar lucrarea de pocainta pentru acestea este adevarata "înainte-vedere". Aceasta ne ajuta sa întelegem ca adevarata smerenie nu trebuie nicidecum confundata cu evlavia fatarnica ascunsa sub chipul cioplit al smereniei de ochii lumii. Cel cu adevarat virtuos nu este cunoscut-si adesea nici recunoscut- de nimeni. Adevarata nevointa se face în ascuns, fara ca altcineva sa stie. Escaladarea închipuita a scarii virtutilor, bazata pe suficienta "mistica" a autoîncredintarii cu privire la treapta sporirii duhovnicesti, conduce la înselarea cea mai jalnica cu putinta-dupa cuvantul Scripturii: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi însine si adevarul nu este întru noi" (I Ioan 1.8) si iarasi: "Nimeni nu e fara de pacat, macar de ar fi o singura zi în viata omului" (Rugaciune la Sf. Maslu). A omului e doar aceasta: "Faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu înaintea mea este pururea" (Psalmul 50.4). Prin urmare, singura sansa de îndreptare ramane straduinta mult-patimitoare a dobandirii sfintei smerenii, fara de care nici mantuire nu este: "învatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11.29).
Distribuie:  

Realitatea.net

Din aceeasi categorie

Site-ul bzi.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.

Mica publicitate

© 2017 - BZI.ro - Toate drepturile rezervate
Page time :0.4740 (s) | 22 queries | Mysql time :0.326192 (s)