Adrian Severin, fost ministru MAE și europarlamentar: „Israelul în flăcări. Cine a vrut și ce a obținut? (II)„

Gruparea radicală palestiniană Hamas, având baza de operații în Fâșia Gaza, a atacat pe uscat, în aer și pe mare Israelul, în zorii zilei de Shabat, printr-o acțiune militară la o scară și cu mijloace armate fără precedent, având caracteristicile unui război convențional între state. Rachetele trimise de Hamas au atins ținte din interiorul Israelului, fără a se împiedica de scutul antirachetă israelian. Formațiuni terestre ale Hamas, unele venind pe mare, au angajat lupte pe teritoriul israelian. S-au înregistrat morți și răniți de ambele părți.

Un număr de cetățeni israelieni au fost luați ostateci. Indiferent de alte considerente, o asemenea acțiune reclamă o reacție simetrică. O reacție pe care Israelul este capabil să o producă. Ținându-se seama de disproporția de forțe între Hamas și Israel, pierderile pe care le va suferi cel dintâi se pot anticipa ca fiind enorme, demersul său având astfel înfățișarea unui act sinucigaș.

Stirile PROTV

Alexandr Dughin a dezvăluit ce își dorește „cu adevărat” Vladimir Putin de la Ucraina. Există o singură opțiune pentru Kiev

RomaniaTV

Împăcare bombă! Bahmu şi George, din nou împreună, la 5 luni de la separare: Orice bărbat, într-o astfel de situație, trebuie să fie lângă parteneră

Qui prodest? Cui servește? 

În căutarea păpușarului acestui spectacol tragic de marionete umane, să enumerăm, cel puțin, ipotezele legate de identificarea celui sau celor cărora evenimentul le-ar fi putut servi.

1. Să începem cu Hamas. După ce am ascultat discursul premierului Bibi Netanyahu ținut la New York cu prilejul sesiunii anuale a Adunării Generale ONU, m-am așteptat ca Hamas sau Hezbolah să întreprindă o acțiune violentă de mare impact psihologic.

De ce? Întrucât în discursul său, cu accente anti-bideniste, Netanyahu a elogiat acordurile abrahamice încheiate cu unele state arabe din Golf  și a anunțat iminența normalizării relațiilor cu Arabia Saudită. Ceea ce rezulta era ideea că aspirațiile palestinienilor nu mai sunt în măsură să țină ostatece interesele statelor arabe privind cooperarea cu Israelul, în special în domeniile economic și tehnologic, dacă nu și în acela al securității naționale.

Extinderea acordurilor abrahamice pentru Hamas înseamnă două lucruri, nici unul acceptabil, și anume că: i. soarta palestinienilor rămâne la mila Israelului; ii. Fatah, cu abordarea sa non-violentă, câștigă concursul cu Hamas și cu preferința acestuia pentru a pune violența în slujba obiectivelor politice.

Așadar, atacul Hamas asupra Israelului este menit să provoace reacția celui din urmă, cu atât mai violentă cu cât agresiunea a fost mai violentă. Violența israeliană, ușor de inflamat în cazul unui guvern conservator, oricât de justificată ar fi, va reaprinde emoțiile și sentimentele anti-israeliene ale lumii arabe, făcând pentru conducătorii acesteia, oricât de autoritari vor fi fiind ei, imposibilă continuarea dialogului cu Israelul și acordurile referitoare la normalizarea relațiilor cu acesta.

Dacă va fi așa, și probabil așa va fi (deja, liderii saudiți, de pildă, departe de a se solidariza cu Israelul agresat, au declarat în cuvinte aspre, foarte asemănătoare cu cele folosite de Iran și Siria, că el este vinovat de explozia de furie a palestinienilor din Gaza), va fi dificil pentru Riyadh să încheie acum acordul privind stabilirea relațiilor diplomatice cu Ierusalimul, iar asta va face în ochii Hamas ca sacrificiul de sine să merite.

Calculul este simplu, dar nu la fel de simplu poate fi explicat cum a reușit Hamas performanța militară fără de care schema sa nu avea nici o șansă să se realizeze? Cineva a fost în spatele său și astfel întrebarea esențială privește persoana căreia aruncarea în gol a Hamas i-a procurat un câștig suficient de mare pentru a acoperi costurile manevrei sale.

2. Cum stau lucrurile cu Israelul? Sau, mai precis, cu primul ministru Netanyahu, până acum supus unui val de contestări care au dezbinat societatea israeliană de o manieră fără precedent.

Înainte de a încerca un răspuns, este de precizat că opoziția internă israeliană a găsit înțelegere și sprijin în SUA, la administrația Biden. Aceasta l-a urmărit pe celebrul Bibi inclusiv în România unde a și-a pus în mișcare „coloana a cincea” pentru a crea un adevărat scandal pe marginea întâlnirii șefului AUR cu ambasadorul israelian. Prilejul a fost folosit pentru a lega această așa zisă coborâre a gărzii în fața unei forțe politice locale acuzate de antisemitism, de politica așezărilor evreiești din Cisiordania. S-a reamintit că SUA și UE se opun acestei politici, de care se leagă numele premierului Netanyahu, care a sabotat acordurile de la Oslo, lăsând, practic, fără suport teritorial planul celor două state – israelian și palestinian – presupus apte a trăi separat în bună vecinătate.

Războiul este totdeauna o soluție pentru depășirea controverselor interne. Acum în război cu Hamas, societatea israeliană a uitat rapid de toate reproșurile pe care le are de adus lui Bibi Netanyahu, în timp ce acesta, ca lider în luptă cu inamicul națiunii, adună rapid forțele și rugăciunile poporului în susținerea sa. La prima vedere, deci, războiul îi servește Israelului pentru a depăși instabilitatea politică internă, obositor și periculos prelungită, și primului ministru israelian personal pentru a-și reduce la tăcere opoziția.

Aceasta, însă, numai la prima vedere. În mai puțin de o zi, atacul Hamas a produs pierderi materiale și morale dureroase. Foarte probabil, armata israeliană va pune la pământ forțele Hamas readucând stabilitatea în viața israelienilor. Stabilitate nu înseamnă, însă, și securitate. Pentru multă vreme, după ce luptele vor înceta, populația Israelului se va simți în insecuritate.

Securitatea are și o importantă dimensiune psihologică. Sentimentul insecurității creează, în timp, nervozitate socială și aceasta se descarcă împotriva guvernanților, limitându-le marja de decizie și generând, astfel, noi vulnerabilități naționale.

Prins pe picior greșit de operațiunea Hamas, iar întrebarea „cum a fost posibil?” va reveni în actualitate de îndată după previzibila victorie militară israeliană, Netanyahu va fi tentat să reacționeze fără de măsură provocând o baie de sânge în Gaza; dacă nu cumva va crede că are și o ocazie potrivită pentru a declanșa un război împotriva Iranului. Aceasta ar fi un dezastru, nu numai pentru Israel, ci și pentru întregul Occident euro-atlantic, deja aflat în război cu Rusia în Ucraina, și în pragul războiului în Marea Chinei.

Pentru moment, crimele comise de luptătorii Hamas, căci numai așa pot fi caracterizate  uciderea și răpirea civililor, imposibil de scuzat într-o lume civilizată cu argumentul că și alții au săvârșit fapte similare, vor aduce simpatii Israelului. Președintele Biden a promis „sprijin total”, ceea ce oferă un confort moral, chiar dacă nu se știe în ce măsură șeful administrației americane nu a confundat Israelul cu Ucraina și pe Bibi Netanyahu cu Volodymyr Zelenski.

Depășirea legitimei apărări și spectacolul unor atrocități în oglindă va duce, însă, la izolarea sa internațională, la refacerea consensului anti-israelian  în lumea arabo-musulmană și la noi fracturi politice între malurile Atlanticului. Aceasta va anula efectele benefice ale acordurilor abrahamice și va readuce insecuritate statului Israel în cei mai concreți termeni posibili.

Linia de demarcație între o reacție legitimă și una excesivă va fi greu de găsit, mai ales pentru un guvern dominat de forțe conservatoare radicale. Ceea ce pentru societatea israeliană, țintă a acestei agresiuni traumatizante, poate părea rezonabil, pentru comunitatea internațională poate părea inacceptabil. Guvernul israelian și premierul său vor fi antrenați astfel într-o încercare politico-diplomatică pe două fronturi, pe care nu cred că și-au dorit-o.

Cea mai recomandabilă politică israeliană acum este aceea de a evita ca măsurile justificate de nevoia securității naționale să capete cumva imaginea răzbunării, precum și de a face ca respectivele măsuri să ducă la încetarea ostilităților înainte ca opinia publică arabo-musulmană să ajungă a se inflama. Oricât de greu i-ar fi, Israelul trebuie să înțeleagă ceea ce SUA nu are înțelepciunea de a înțelege, și anume că uneori câștigi mai mult apărând ca victimă decât ca un Dumnezeu atotputernic răzbunător. (Aceasta este o specialitate arabă.)

În fine, dacă Israelul ar fi fost implicat în vreun fel în pregătirea acțiunii Hamas, aceasta nu poate rămâne pentru multă vreme un secret. Or, nu numai inițierea sau facilitarea atacului palestinian de către Ierusalim, ci chiar și simpla tolerare a acestuia reprezintă acte de înaltă trădare pe care nici cel mai versatil și corupt lider israelian nu și le-ar permite. Mai ales că este vorba despre morți, răniți, distrugeri materiale și altele asemenea. Cine să își ia un astfel de risc? Pentru unul care ar face-o, descoperirea adevărului ar însemna nu doar moartea politică, ci și moartea fizică. Că Bibi Netanyahu, pe care l-am cunoscut personal, sau alți lideri israelieni ar fi putut impulsiona declanșarea atacului Hamas nu poate intra în mintea mea.

3. Ce interes ar avea Iranul în războiul israelo-palestinian escaladat acum de Hamas, organizație pe care se știe că de multă vreme că o susține politic, financiar și militar?

Fiind de principiu în spatele Hamas, Teheranul apare primul suspect pentru a se fi aflat și în spatele agresiunii armate a acestuia din ultimele zile. Fiind de asemenea un adversar declarat al Israelului, Iranul trebuie să fie satisfăcut de orice lovitură primește acesta. În plus, ca sponsor al Hamas, chiar dacă nu se află la originea atacului fără precedent declanșat de acesta, nu poate să nu îl salute în termenii cei mai radicali, alimentând astfel suspiciunile legate de complicitatea sa. Ceea ce, chiar dacă îl face țintă a răzbunării israeliene, îi conferă imaginea unui jucător regional de prim rang, ale cărui opțiuni geopolitice nu pot fi ignorate.

Dincolo de acest câștig de imagine, care ar fi, însă, beneficiul real? Am fost relativ recent în Iran și am încercat să înțeleg gândirea liderilor de azi ai fostului imperiu persan, dincolo de declarațiile lor publice care, altminteri, alimentează prejudecățile sau narativul negativ al Occidentului în ceea ce îi privește.

Diplomația iraniană este mult mai sofisticată decât s-ar crede și ea este ghidată de considerente geostrategice iar nu ideologice sau religioase.

Iranul este mulțumit că și-a putut consolida securitatea intrând în parteneriate strategice cu China și cu Rusia; toate trei – Iranul, Rusia și China – fiind unite nu atât de adversitatea lor față de SUA cât de adversitatea SUA față de ele. Apariția acestei trilaterale este unul dintre efectele dezastroasei politici externe a Washingtonului. O politică responsabilă și pentru a fi împins, în nefastă cooperare cu UE, Turcia, membru NATO, spre fluidizarea relațiilor cu Teheranul, ca și spre o înțelegere în format multilateral cu amintita triadă.

Fără îndoială că astfel de relații au permis tăierea nodului armeano-azer în Nagorno Karabah, cu contribuția Rusiei, spre satisfacția Turciei și cu abținerea constructivă a Iranului. Pentru ca formula să nu îi aducă prejudicii, în condițiile existenței unei minorități azere însemnate pe teritoriul iranian, Teheranul a obținut, neîndoielnic, garanțiile Moscovei. O Moscovă care beneficiază de neutralitatea binevoitoare a Israelului în chestiunea ucraineană și care este pusă într-o mare încurcătură dacă Iranul intră în război cu Israelul. De ce ar supăra, deci, Iranul Rusia pentru dubiosul avantaj de a împinge Hamas într-un război dinainte pierdut cu Israelul?

În același context internațional, Iranul a reușit să își normalizeze raporturile cu statele din Golful Persic, restabilirea relațiilor diplomatice cu Arabia Saudită fiind o imensă lovitură geopolitică, facilitată de China. Ulterior, împreună cu Regatul Saudit, Iranul a intrat în BRICS, ceea ce îi conferă perspective de dezvoltare economică și de manevră geopolitică imense. Înainte ca acești pași să devină oficiali, am putut sesiza o reală satisfacție a interlocutorilor iranieni care mi-au devoalat perspectiva lor.

Pentru Arabia Saudită, o antantă mai mult sau mai puțin cordială, atât cu Iranul cât și cu Israelul oferea garanții de securitate constituite în sistem, printr-un adevărat mecanism de echilibru al puterilor la nivel regional. O acțiune iraniană, fie și numai mijlocită de Hamas, care ar împiedica reconcilierea saudito-israeliană ar fi o lovitură dată politicii Riyadhului, exact în momentul în care Teheranul are nevoie să consolideze încrederea în raporturile cu acesta. Deocamdată, liderii saudiți s-au ferit să facă reproșuri iranienilor pentru comportamentul palestinian din Gaza, al căror mentor și protector este Iranul, tocmai pentru a menaja relația de curând restabilită, dar dacă proiectele lor cu Israelul vor fi subminate de politica iraniană, aceasta va amorsa o bombă cu ceas care va ticăi de acum pentru multă vreme în Golf. De ce să își asume Iranul riscul exploziei ei? Cu atât mai puțin el are nevoie de asta cu cât alimentarea unui nou război în Orientul Mijlociu va indispune și China care numai în condiții de pace își poate realiza ambițiosul proiect privind Noul Drum al Mătăsii.

Este adevărat că la Teheran se putea observa o clară neliniște și o profundă indispoziție în legătură cu faptul că acordurile abrahamice au fost urmate de implantarea masivă a Israelului în Golful Persic prin intermediul oamenilor de afaceri sau prin combinații ale transferului de tehnologie cu aranjamente politice. Căile explorate pentru echilibrarea influenței israeliene în regiune nu erau și nu puteau fi, însă, în mod rațional, provocarea unui război cu Israelul, ci crearea unui context regional în care statele arabe să fie asigurate că Iranul nu reprezintă o amenințare la adresa securității lor. În acest sens implicarea Chinei și Rusiei ca un fel de garanți economico-strategici, permiteau Iranului să își pună în aplicare un asemenea plan pacifist. De ce s-ar fi renunțat la o atare foaie de parcurs? O renunțare care implică și pericolul tensionării relației cu Moscova și Beijingul.

În raporturile directe iraniano-israeliene, deși sub aspect politico-diplomatic ele sunt inexistente, Iranul părea a fi ajuns la trei concluzii și anume: i. între Iran și Israel s-a creat un raport cvasi paritar în materie de putere militară care, pe de o parte, conferă celui dintâi suficientă securitate în raport cu cel din urmă, chiar și fără vreo componentă nucleară, iar pe de altă parte, descurajează orice atac al unuia împotriva celuilalt, atac de neconceput pentru o minte normală; ii. chiar și în lipsa unui dialog formal între cele două state, în mod informal și mai mult sau mai puțin implicit, au fost practic convenite linii roșii pe care ambele părți știu că nu le pot trece, oricât s-ar escalada tensiunile dintre ele în anumite momente; iii. rezolvarea problemei palestiniene este o problemă a Israelului, problema Iranului, de care depinde o eventuală schimbare a poziției față de Israel, fiind aceea ca Israelul să devină un actor regional, iar nu să acționeze ca un prepus al SUA în regiune. Nu știu dacă această poziție a fost îmbrățișată pe toate palierele politice ale statului iranian și de toate curentele de opinie ale societății iraniene, dar este clar că ea se constituie într-un fundal politico-ideologic cu luarea în considerare a căruia trebuie evaluat realismul unei decizii vizând împingerea Hamas într-un război cu trăsături de război convențional inter-statal cu Israelul. O asemenea decizie ar veni în contradicție totală cu concluziile menționate aici.

O contradicție cu atât mai șocantă cu cât ea ar interveni într-un moment în care renegocierea acordului nuclear dintre Iran și Occidentul colectiv este aproape încheiată, iar fondurile iraniene blocate de SUA în diferite bănci occidentale au fost dezghețate și repuse la dispoziția Iranului.

Acestea fiind spuse și trăgând linie, rezultă că din implicarea în războiul dintre Israel și Hamas Iranul are mai mult de pierdut decât de câștigat. Dovadă că este așa, o reprezintă împrejurarea că Hezbolahul, celălalt protejat iranian, cu excepția câtorva gesturi belicoase mai mult simbolice, nu a atacat Israelul din nord simultan cu atacul Hamas din sud, ceea ce în logica unei strategii coordonate de Teheran, ar fi fost necesar și firesc.

4. Rusia, după cum am mai spus, este interesată ca în Orientul Mijlociu să fie liniște și ca Israelul să se apropie cât mai mult de membrii BRICS din regiune. De asemenea, pentru ea este important ca Israelul să nu aibă nici un motiv de a se alătura Ucrainei în războiul ruso-ucrainean, așa cum îi cere SUA și UE, adevărații adversari ai Moscovei în acel război.

Ideea că implicând Israelul într-un război local nu i-ar mai da timp să se ocupe de cele ce se petrec în Marea Neagră, ține de conspiraționismul cel mai pur. Ierusalimul a încercat în trecut să medieze pacea în Ucraina și fără îndoială că pentru Moscova acest rol potențial este mai important decât transformarea Israelului într-un alt stat neprieten.

Ca Rusia să fi împins Iranul sau să nu fi descurajat Iranul într-o presupusă încercare a acestuia de a da foc Orientului Mijlociu este la fel de greu de conceput. Moscova, împreună cu Beijingul, s-au constituit într-un fel de garanți ai păcii și legitimismului în Orientul Mijlociu. Încercarea de a juca la două capete ar fi ușor de descoperit și ar decredibiliza-o complet; inclusiv în ochii Chinei. În plus, asemenea joc este foarte riscant întrucât poate scăpa oricând de sub control.

Unii zic că, în condițiile confruntării sale cu Occidentul colectiv în Ucraina, Rusia ar fi interesată să vadă acest Occident implicat într-un alt război în Orientul Mijlociu. De asemenea, mai multe arme pentru Israel ar însemna mai puține arme pentru Ucraina.

Din nou o speculație lesne demontabilă. Nu Rusia o duce prost în războiul din Ucraina, ci Occidentul euro-atlantic. De asemenea, cel mai probabil este ca în cazul unui război israelo-palestinian (limitat la Gaza, de altfel), acest Occident belicos, prins cu depozitele de arme și muniții mai mult goale, după ce a livrat fără noimă Ucrainei, să dea Israelului doar un ajutor retoric. Și așa, implicarea politico-diplomatică de partea Ierusalimului îi va pune pe toți contestatarii ordinii unipolare, iar nu numai statele arabe și musulmane, împotrivă, răpindu-i orice speranțe de înțelegere în privința livrărilor de petrol și gaz necesare pentru înlocuirea hidrocarburilor rusești. Israelul știe asta, după cum știe că forțele sale armate sunt suficiente pentru a ieși din impas fără a mai apela la ajutoare americane, altminteri foarte costisitoare din punct de vedere politic.

Singurul interes al Moscovei ar fi acela de a se putea înfățișa ca puterea aptă a readuce stabilitatea și pacea în Orientul Mijlociu, obligându-i pe toți beligeranții actuali și potențiali la autoreținere și la adoptarea unor poziții raționale și pozitive. Moscova nu joacă, însă, poker. Să își asume rolul pompierului piroman este prea riscant pentru ea în contextul actual. „Când mergi pe ouă, nu sari” – spunea fostul Secretar General NATO, lordul Robertson. A profita de compromiterea SUA în fața statelor medio-orientale este una și a crea o criză în speranța că ea va fi cea chemată să o rezolve este alta.

5. Așa ajungem la SUA. Greșind toate calculele (poate cu excepția aceluia al provocării Rusiei să facă pasul riscant al intervenției militare în Ucraina) Washingtonul a intrat – pentru a câta oară în ultimele decenii? – într-un război (cel cu Rusia, purtat prin intermediul Ucrainei) din care nu mai știe cum să iasă. Efectele erorii sunt cu atât mai mari cu cât acest război se prelungește.

Toate marile puteri emergente ale lumii, împreună cu vechile imperii asiatice resuscitate (China, Turcia și Iranul) se coalizează împotriva sa. Confruntați cu acest curent, vechii parteneri ai SUA, precum Arabia Saudită, Pakistanul sau Turcia, se distanțează de ea. Aliații grupați în UE și NATO au fost împinși în faliment și va fi tot mai greu să se conteze pe ei. Avantajul că astfel Europa va accepta mai ușor ocupația americană, rămânând a se subordona agendei strategice a Washingtonului, oferă prea puțin câștig, în condițiile în care regula de bază a unui „imperiu prietenos” este aceea ca să asigure accesul la bunăstarea centrului supușilor de le periferie. Or, nici „centrul” nu se simte bine în condițiile în care asupra lui s-a abătut un tsunami de sărăcie, instabilitate politică și confuzie ideologică.

În același timp, susținerea totală a Ucrainei a însemnat asocierea cu un stat cuprins de cancerul corupției și de un serios deficit democratic. În Congresul SUA se afirmă cu glas tare că armele trimise Ucrainei au fost vândute pe sub mână unor terțe persoane sau au fost folosite pentru a promova diverse politici ucrainene în diferite părți ale lumii. Pe acest fond, bugetarea administrației americane este blocată, guvernul dispunând doar de un respiro de câteva săptămâni până la declararea falimentului.

Un viraj rapid acum este însă greu de făcut întrucât propaganda de război a defectat cu totul administrarea așteptărilor populare. Iată de ce, boala nu mai poate fi tratată decât printr-o terapie de șoc. Și ce șoc mai bun decât incendierea Israelului?! Iar pentru asta nu există planificator mai entuziast decât CIA.

Evident, CIA nu poate fi pusă sub acuzare înainte de a se fi descoperit „arma fumegândă”. Este perfect posibil ca să avem de a face cu simple coincidențe sau o sumă de acte iresponsabile ale celor care au intrat în posesia tehnicii de luptă și a know-how-lui militar american, înțelegând apoi să le folosească pentru a-și satisface orgoliile sau gustul de îmbogățire personală, deși amploarea atacului pare a spune că asemenea manopere periferice nu erau suficiente ca să producă un asemenea rezultat.

Ce se poate spune, însă, este că atacul Hamas oferă SUA șansa de a abate atenția de la eșecul din Ucraina spre criza din Gaza, precum și de a justifica abandonarea sprijinului pentru Ucraina pe motivul că armele americane au ajuns a fi găsite pe unde nici cu mintea nu gândești, în mâna adversarilor Americii. Aceasta ar însemna deschiderea negocierilor politice cu Rusia, admițând că și Rusia ar fi dispusă să le înceapă.

Iată, deci, un câștig. Descotorosirea de premierul Netanyahu ar fi un bonus. Rămâne de văzut, în măsura în care câștigul va fi însușit, dacă nu cumva valoarea lui este mult depășită de costurile întregii afaceri. Din păcate în materie de afaceri păguboase administrația Biden a devenit campioană.

Consecințele

Odată trecută în revistă lista posibililor beneficiari și a posibililor perdanți ai atacului Hamas, ar trebui să analizăm și consecințele a ceea ce se întâmplă acum pe redeschisul front israelian.

Despre aceasta va fi vorba în episodul viitor.

(Va urma)