Alina Mungiu-Pippidi aruncă un colac de salvare „sistemului”

Toți ne amintim de așa-numitul „obsedant deceniu”, care, în realitate, a durat ceva mai mult. Sistemul de teroare instituit în România, căruia i-au căzut victime nenumărați oameni politici, oameni de afaceri, jurnaliști, conducători de sindicate, judecători și procurori. O întreagă elită a societății. La o distanță de nu prea mulți ani, Alina Mungiu-Pippidi vine cu o soluție aparent ingenioasă. Dă vina pe Bruxelles. Conducerea Uniunii Europene ar fi decis să se întâmple ceea ce s-a întâmplat în România.

„Sistemul”, pe care, prin demonstrația pe care o face, încearcă să îl salveze cu fața curată Alina Mungiu-Pippidi, a fost personificat, în cea mai neagră perioadă din istoria recentă a României, de către Traian Băsescu, alias Petrov, sau invers, în calitatea sa de președinte al României; de către Florian Coldea, omul pus de Băsescu la butoanele SRI și, formal, în subordinea lui George Maior; de către Laura Codruța Kovesi, șef DNA și șef al Parchetului General, astăzi procuror-șef al Uniunii Europene; și de către o serie de indivizi cât se poate de dubioși din eșalonul doi al puterii. Aceștia au declanșat o vastă operațiune, pe care, în mod fals, Alina Mungiu-Pippidi o pune pe seama autorităților de la Bruxelles.

Vezi Doamne, România, un stat foarte corupt, trebuia pusă cu botul pe labe și aliniată rigorilor Uniunii Europene, în care nu exista niciun fel de corupție, ci doar transparență, iar cei care încălcau legea, puțini la număr, erau în mod prompt sancționați și scoși din sistem. Iar punerea cu botul pe labe a României ar fi însemnat, din perspectiva conducerii Uniunii Europene, nici mai mult, nici mai puțin decât crearea unui sistem represiv de tip Orwell, care să asigure monitorizarea tuturor persoanelor cât de cât relevante din societate, din toate articulațiile acesteia, anchetarea acestora, aruncarea după gratii sau anihilarea lor prin scoaterea din joc ori, pur și simplu, șantajarea. Sistemul represiv, dincolo de afirmațiile Alinei Mungiu, a fost rapid structurat, iar în colimator, cu ajutorul unor procurori și judecători bine dresați, au intrat toate elitele din orice domeniu ale societății românești.

Alina Mungiu-Pippidi susține, de data asta pe bună dreptate, că politicienii au fost monitorizați, urmăriți, interceptați în totalitate, fie că acționau la nivel central, fie că acționau la nivel local. Iar, în final, prin anul 2009, o bună parte dintre parlamentari aveau dosare penale și erau anchetați de Direcția Națională Anticorupție, două treimi din totalul primarilor și al șefilor de județe. Acest sistem represiv a vizat, în totalitate, cei mai reprezentativi jurnaliști: unii devenind, prin șantaj, oameni ai sistemului; alții fiind, ani în șir, hăituiți cu dosare penale, demonizați, transformați în victime ale unei vaste operațiuni de „demascare”; alții înfundând pușcăria; iar unii dintre ei, dresați pentru ca, la rândul lor, să dedice ode de slavă sistemului. Tot la comanda Bruxelles-ului, susține, cred eu, în mod fals, Alina Mungiu-Pippidi, au fost fugăriți, în același sistem și cu același rezultat, reprezentanții clasei de afaceri. Au fost sindicaliști care au înfundat închisoarea, alți sindicaliști care s-au lăsat dresați și unii care, îngroziți, s-au retras din sistem. Nici procurorii și judecătorii, ca să nu mai vorbim de avocați, nu au putut să se sustragă mâinii lungi a sistemului. Și aceștia au avut mult de suferit. Ca și justiția, în general, care și-a pierdut libertatea și, în mare parte, a acționat la comanda celui mai apropiat colaborator al lui Florian Coldea, generalul Dumitru Dumbravă.

În ceea ce-i privește pe judecători și procurori, într-unul dintre sediile Serviciului Român de Informații, instruiți de către reprezentanții serviciului secret, serii întregi de magistrați au învățat acolo cum să devină o parte eficientă a sistemului represiv. Rezultatul „obsedantului deceniu”, care s-a prelungit cel puțin încă 5 ani sub primul mandat al lui Klaus Iohannis, a constat nu în diminuarea corupției din România, ci în dirijarea ei și canalizarea unor fluxuri de bani negri, fie în conturi din străinătate, fie în conturile societăților comerciale acoperite ale serviciilor secrete, conduse de ofițeri superiori în funcție sau în rezervă. Finalmente, România a fost devalizată, atât din interior, cât și din exterior, înțelegând prin această devalizare nu doar sustragerea infracțională și coordonată de valori, ci și diminuarea dramatică a rolului jucat de adevăratele valori ale societății naționale.

Până la un punct, teoria Alinei Mungiu-Pippidi poate să reziste, în sensul că tot până la un punct a existat și interesul unor capitaluri din Uniunea Europeană de a lua în stăpânire întregi domenii de activitate – vezi marile scandaluri din epocă, devoalate de presa care mai rămăsese liberă – și de a coloniza, mascat, pentru profitul respectivelor companii, această țară. Dar a pune, în totalitate, „obsedantul deceniu” pe seama unei coordonări de la Bruxelles și a eluda aproape în totalitate rolul nefast jucat de „sistem” este nu numai o greșeală, ci și o operațiune deliberată de intoxicare.