Ana Blandiana, amintiri despre Mircea Dinescu, la un mic dejun cu francezi din 1990

Ana Blandiana a publicat recent la editura Humanitas un volum de memorii intitulat ”Soră lume”.

În acest volum, Ana Blandiana amintește despre o întâmplare petrecută în luna ianuarie 1990, în timpul unui mic dejun oferit unor figuri emblematice ale rezistenței anticomuniste de ministrului francez de Externe, Roland Dumas, aflat în vizită la București.

”Într-una din diminețile acelui început, greu de înțeles, de lume, care a fost luna ianuarie a anului 1990. Am participat la primul și, de altfel, ultimul mic dejun diplomatic din viața mea.

Sosise la București, pentru mai puțin de 24 de ore, ministrul de Externe francez Roland Dumas și prima întâlnire programată a fost cu câțiva opozanți cunoscuți ai vechiului regim.

Au fost invitați Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru și eu. Doamna Cornea era însoțită de fiul ei, Tin Tin, Mircea Dinescu de soția sa, Mașa, eu de soțul meu, Romulus Rusan. Caramitru era singur.

Nu știu care au fost concluziile politice trase de ministrul francez în urma acelui ciudat mic dejun. Mie mi-a lăsat impresia unei obișnuite discuții intelectuale, eseizând pe marginea unor evenimente, care erau pentru moment atât de puțin cunoscute, încât nu ajunseseră încă să pară misterioase.

Îmi amintesc un moment la care, făcând un elogiu impresionant și aproape romantic tinerilor morți la Intercontinental, Roland Dumas a întrebat dacă se știe cine erau, Și înainte să ia cineva cuvântul, în timp ce Mașa îi traduce întrebarea din franceză, Mircea Dinescu a spus ”Hitlerjunged”.

A fost o secundă de stupoare, după care cu toții, uitând că trebuie să vorbim franțuzește, îi ceream în română autorului textului din Liberation să se explice.

Iar el a explicat – tradus cu reticență de soție – că nu trebuie să li se exagereze importanța, este vorba de niște uteciștii care cu puține zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste.

Nu are rost să încerc să reproduc – și de altfel nici nu mi le mai amintesc – toate replicile sugrumate de revoltă ale celorlalți, în timp ce francezii – ministrul de Externe și tot aparatul care îl însoțea deveniseră foarte atenți.

Țin minte că prima care a protestat a fost doamna Cornea, care a spus că toți tinerii din România erau, fără a fi întrebați, făcuți membri UTC, așa cum erau scoși cu forța la manifestații și obligați să scandeze ”Ceauseșcu”, dar astea nu sunt decât circumstanțe agravante, în cadrul cărora curajul lor a schimbat paradigma epocii.

Iar eu am adăugat că era vorba de acei copii – numiți de români ”decreței” – născuți împotriva voinței mamelor lor, obligate prin decret prezidențial să nască cel puțin patru copii; era ca o cruciadă a copiilor condamnați la naștere și care își aruncaseră acum viața obținută astfel în balanța istoriei.

Nu știu dacă pentru francezi argumentația logică a șters exclamația senzațională care, ajunsă în presă, ar fi putut face epocă, dar pe Mircea Dinescu nu l-a impresionat, a continuat tot mai furios să bagatelizeze morții și să-și bată joc de apărătorii lor.

A urmat o învălmășeala de proteste și de replici încercând să spele de insultă memoria tinerilor morți.

Dar nu asta mi-a fixat în memorie întâmplarea, ci revelația explicației ei abisale, pe care am avut-o, în timp ce îl ascultam, ideea tulburătoare că eroul zilelor premergătoare revoluției nu suporta concurența eroilor post-mortem care îi umbreau, prin tragedie, celebritatea.

Nu le ierta tinerilor, care-și plătiseră curajul cu viața, faptul că, în fața curajului de a muri, orice alte formă de curaj devenise derizorie. Dar explicația era prea subtilă pentru a putea fi spusă unui om politic, fie el și francez…”, scrie Ana Blandiana în volumul de memorii ”Soră lume”.