Biologia somnului (III): Într-o lume dominată de lumină artificială și stimulare continuă… mai ascultăm ritmul natural al creierului nostru?

Continuăm seria de articole dedicate biologiei somnului, semnată de Dr. Bogdan Matei, medic psihiatru cu experiență clinică în Franța. În articolul anterior, autorul a explorat modul în care ritmul circadian sau altfel spus, ceasul biologic care reglează alternanța dintre somn și starea de veghe, a fost descoperit pentru prima dată prin observațiile realizate asupra plantei Mimosa pudica.

În materialul de față, Dr. Matei merge un pas mai departe și prezintă unul dintre experimentele clasice ale cercetării somnului: studiul realizat în 1938 de Nathaniel Kleitman și Bruce Richardson în peștera Mammoth din Statele Unite. Acest experiment a contribuit decisiv la înțelegerea faptului că organismul uman dispune de un ceas intern, care continuă să funcționeze chiar și în absența luminii naturale.

În postarea anterioară am explorat modul în care ritmul circadian a fost descoperit pentru prima dată prin experimentele fiziologului francez Jean-Jacques d’Ortous de Mairan asupra plantelor heliotrope. Observând comportamentul unei plante sensibile la lumină, cercetătorul a descoperit că aceasta își păstra ritmul de deschidere și închidere a frunzelor chiar și în întuneric complet.

Acea observație aparent simplă a deschis drumul către una dintre cele mai fascinante descoperiri ale biologiei: existența unui ceas intern care organizează viața organismelor.

Astăzi aș vrea să mergem un pas mai departe și să privim o întrebare la fel de intrigantă: Cum își măsoară corpul timpul… și ce anume ne resetează ceasul intern?

În 1938, profesorul Nathaniel Kleitman (Universitatea din Chicago), considerat astăzi unul dintre pionierii cercetării somnului, și asistentul său de cercetare, Bruce Richardson, au pornit de la o întrebare îndrăzneață: Este ritmul nostru circadian complet dependent de lumina zilei?

Pentru a testa această ipoteză, cei doi au decis să se izoleze timp de 32 de zile în întuneric aproape total, în peștera Mammoth din Kentucky.

Rezultatele au fost remarcabile. Chiar și în absența luminii solare, organismul a continuat să genereze propriul ritm intern. Alternanța dintre somn și starea de veghe a continuat să apară, la fel și alte procese biologice repetitive, precum variațiile temperaturii corporale.

Însă, cercetătorii au observat și un alt fenomen interesant. Fără reperele naturale oferite de lumină, sincronizarea lor a început treptat să se modifice. Zilele lor nu au mai rămas perfect aliniate cu ciclul de 24 de ore pe care îl considerăm firesc.

Această descoperire i-a ajutat pe cercetători să înțeleagă un lucru esențial: lumina nu creează ceasul nostru intern. Ea îl resetează constant, menținând biologia noastră sincronizată cu lumea din exterior.

În cartea „Why We Sleep” (/„De ce dormim”), Matthew Walker numește aceste repere externe „zeitgebers”, un termen german, care înseamnă literal „dătători de timp” sau factori de sincronizare (Walker, 2017).

Lumina naturală este cel mai puternic dintre ei, dar nu este singurul. Alimentația, activitatea fizică, temperatura ambientală sau rutina socială contribuie, de asemenea, la stabilizarea ritmului nostru biologic.

Și aici lucrurile devin extrem de relevante pentru viața modernă. Atunci când ceasul nostru intern este împins constant în afara ritmului, de lumină artificială prelungită, program neregulat sau stimulare continuă, nu este afectat doar somnul. Pot apărea schimbări în nivelul de energie, capacitatea de concentrare, starea emoțională și procesele de recuperare ale organismului.

Din fericire, câteva obiceiuri simple pot face o diferență reală: expunerea la lumină naturală cât mai devreme în timpul zilei, chiar și pentru câteva minute; reducerea luminii artificiale seara, în special a ecranelor; menținerea unei ore de trezire cât mai stabile.

Aceste semnale, aparent simple, îi spun creierului nostru când începe ziua și când se apropie noaptea. Toate acestea ne conduc către o întrebare simplă: Într-o lume dominată de lumină artificială și stimulare constantă, mai oferim creierului nostru semnalele de care are nevoie, pentru a rămâne în ritm?

Dr. Bogdan Matei