Când am bătut pentru ultima oară la poarta bisericii

Am fost crescută într-un sat mic, între dealuri și rugăciuni. Mama mă ducea în fiecare duminică la biserică, dar eu n-am înțeles niciodată de ce îngenunchează oamenii acolo, în fața icoanelor. Mi se părea doar o rutină a celor bătrâni, o poveste din altă lume.

Când am împlinit 18 ani, am plecat la oraș. Cu timpul, am uitat de rugăciune, de post, de tămâia din casa bunicii. Am început să cred că tot ce contează e munca, banii, oamenii care te aplaudă.

Dar într-o zi, lumea mea s-a prăbușit. Tatăl meu a murit pe neașteptate. Nici măcar nu am apucat să-i spun „te iubesc” după atâția ani în care nu ne-am vorbit. M-am întors acasă la înmormântare, iar biserica pe care o consideram „a satului” a devenit, pentru prima oară, locul în care mi-am simțit sufletul gol.

16:12, 21 Dec 2025

FOTO Ce se face înainte de împărtășanie? Află tot ce trebuie să știe credincioșii

14:41, 17 Dec 2025

FOTO L-a așteptat în același loc, timp de 11 ani. Nici ploaia, nici gerul, nici timpul n-au putut să-l oprească

Stăteam în genunchi, în fața sicriului, și priveam lumânarea care se topea încet. Lângă mine, părintele Vasile mi-a șoptit:
„Nu e prea târziu să vorbești cu el. Dumnezeu nu închide ușa nimănui.”

Atunci, pentru prima dată în viață, am simțit că nu mai pot fugi.
Am plâns cum nu am plâns niciodată.
Am vorbit cu tata în gând, am cerut iertare, am cerut un semn.

În duminica următoare, am rămas la slujbă. Părintele a citit pilda fiului risipitor. Și, de parcă totul era pentru mine, a spus:
„Fiul s-a întors acasă nu când a rămas fără nimic, ci când a înțeles că fără Tatăl, nimicul lui era totul.”

Am rămas nemișcată.
Atunci am înțeles că și eu fusesem un fiu risipitor, pierdut în lume, dar găsit prin durere.

De atunci, nu trece zi fără să aprind o lumânare. Nu ca o datorie, ci ca o vorbă nerostită către Cer.

Am început să merg din nou la biserică. Nu pentru că sunt sfântă, ci pentru că am înțeles că acolo nu se adună cei perfecți, ci cei care au greșit și vor să se ridice.

Astăzi, de fiecare dată când intru în biserică, simt că tata e acolo, undeva între icoane și lumina care cade pe tâmpla mea.
Și, poate, în sfârșit, am înțeles sensul cuvintelor pe care nu le-am ascultat niciodată:
„Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11:28)

💧 Uneori, Dumnezeu nu ne vorbește din cer. Ne vorbește prin durerea pe care o transformă în întoarcere. Iar fiecare lacrimă care cade în biserică e o scrisoare pe care Cerul o citește.