Cine sunt eu să-l judec pe Alexandru Rafila?

Am acest drept? Să presupunem că mă erijez într-un mare deontolog. Și, din această perspectivă, să prespunem în continuare că îmi propun să scotocesc în biografia unor concetățeni, pentru a afla dacă au călcat pe bec. Și pentru a-i denunța public. Iar dacă biografia lor e curată, ce mai rămâne de denunțat? Biografia părinților acestora. Sau a bunicilor. Sau a altor rude. Chiar deontolog fiind, am eu acest drept?

În urmă cu puține zile, s-a petrecut în viața mea un eveniment deosebit. După peste 40 de ani, unii dintre foștii ziariști din redacțiile „Viața Studențească” și „Amfiteatru” ne-am întâlnit. Inevitabil, după ce am ținut un moment de reculegere în amintirea celor dispăruți, am depănat amintiri. Una dintre aceste amintiri a fost destul de șocantă pentru mine. Nicolae Dan Fruntelată, care mi-a fost redactor șef și care m-a angajat în presă ca redactor cu normă întreagă, a povestit prin ce aventuri a trecut pentru a putea face acest lucru. De la nivelul conducerii Uniunii Asociației Studenților Comuniști a Comitetului Centrul UTC și a secției de presă a partidului, i s-a spus că este inconștient, nebun de legat dacă încearcă să mă angajeze. Firește, a întrebat de ce.

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Wow! Cristela Georgescu, în costum de baie în zăpadă, imagini necenzurate cu "Prima Doamnă!

Nu este Roșca făcut pentru presă? I s-a răspuns că am un dosar politic îngrozitor. Și că, pur și simplu, un om cu asemenea bube în cap nu poate fi angajat în presă. Nu a întrebat și nu a aflat ce bube aveam eu în cap. Atâta timp cât i se făcuse precizarea că bubele erau indirecte. Erau bubele familiei. S-a tot gândit Fruntelată cum să procedeze, până când i-a venit o idee. Pe care a discutat-o cu Ion Traian Ștefănescu, care atunci era ministrul Tineretul și, respectiv, președintele CC al UTC. Ideea era să nu mă angajeze pe post de redactor, ci pe post de corector. Urmând ca, ulterior, să transforme postul. S-a bazat pe faptul că un corector nu era cercetat de către șefii de la cadre. Și în acest fel, printr-un truc, am devenit eu jurnalist cu acte în regulă.

Dar care erau bubele din capul meu? Pe care le descoperiseră deontologii de atunci? Cadriștii? Avusesem un bunic general, care luptase pe frontul de est împotriva rușilor, dar refuzase să lupte și pe frontul de vest, împotriva foștilor aliați. Prima bună în cap. Celălalt bunic fusese „exploatator” și, în această calitate, l-a luat Securitatea și l-a suit într-un tren, pentru a-l trimite în Rusia. A scăpat ca prin minune. Marele păcat al „exploatatorului” era că, în calitate de medic chirurg, cel mai de seamă medic chirurg al orașului Brașov, a luat credit de la bancă și a construit un sanatoriu. În jumătate din sanatoriu, „exploatatorul” îi opera și trata gratuit pe oamenii nevoiași, iar în cealaltă jumătate îi opera și îi trata pe oamenii bogați. Incusiv Familia Regală a fost îngrijită de bunicul meu. După ce și-a plătit ultima rată, a fost naționalizat și aruncat literalmente pe stradă. S-a angajat la Salvare, unde a lucrat până la adânci bătrâneți, pentru a se putea întreține.

O altă bubă în capul meu era un unchi. Acesta fugise în Germania, ascuns într-un vagon de grâu. Acolo a fost preluat de serviciul secret american și plasat într-o tabără de instruire a spionilor, care urmau să fie parașutați în România comunistă. A fost parașutat, dar s-a predat imediat. A declarat că nu simpatizează cu noul regim, dar nu poate să-și spioneze propria țară.

Încă o bubă în cap era chiar tatăl meu. Acesta era avocat în Brașov. Unul dintre cei mai buni. În Tribunalul din Brașov, erau judecați și condamnați partizanii din munți prinși de Securitate. Cineva trebuia să-i apere. Tatăl meu a călcat pe bec. I-a apărat în mod serios. Și după ce a primit câteva avertismente, a fost pus sub ancheta Securității și aruncat literalmente pe fereastră. A murit. Aveam patru ani.

Deonotolgii de atunci, care lucrau la secțiile de cadre din întreaga țară, descoperiseră aceste pete din biografia mea. Și, în concluzie, deciseseră că nu mă puteam bucura de încrederea necesară pentru a fi jurnalist în presa studențească. Iar un om pentru care am o stimă deosebită a găsit o soluție pentru a fenta sistemul. După 1989, deontologii de tot felul l-au crucificat pe Nicola Dan Fruntelată pentru că, vezi Doamne, fusese un om de încredere al vechiului regim. Când am avut prilejul, l-am angajat la una dintre publicațiile trustului de presă „Ziua”.

Noii „deontologi” îl judecă astăzi pe doctorul Alexandru Rafila. Un om care se bucură de un uriaș prestigiu în plan național și internațional. Și pentru ce îl judecă? A călcat doctorul Rafila pe bec? Nicidecum. E vinovat pentru că tatăl lui ar fi fost securist. Înainte ca Rafila să se nască. Nici asta nu este de altfel prea clar. Dar dacă tatăl lui Rafila ar fi fost securist, torționar, criminal sau ce-o fi fost, ce vină are fiul său? De ce trebuie el crucificat, după 70 de ani? De ce brusc Alexandru Rafila nu mai este bun pentru unii dintre concetățenii mei? E el chiar atât de vinovat că a acceptat să intre într-un partid politic și să candideze pentru viitorul Parlament, considerând că, din această poziție, ar putea servi mai bine sistemul medical? Și e el vinovat că acel partid nu este PNL, ci PSD? În capul acestor deontologi de ocazie, PSD este egal „ciuma roșie”, iar Alexandru Rafila, în măsura în care intră în PSD, trebuie neapărat să fie căutat de bube în cap. Eu nu cred că am dreptul să-l judec pe Alexandru Rafila. Dar ei, așa-zișii deontologi, au dreptul?