Circuitul apei în natură

Interdependența dintre cele trei regnuri prezente pe planeta albastră implică aspecte multiple și complicate. Devreme de tot, în clasele primare, atunci când, uneori, mai adormim cu capul pe bancă, învățăm la Botanică despre unul dintre aceste aspecte, unul vital, fără de care viața pe Terra n-ar fi posibilă: circuitul apei în natură. Ei bine, doamna învățătoare ne spune că, sub acțiunea radiației solare și a gravitației, apa, acest element indispensabil vieții, parcurge așanumitul circuit hidrologic, trecând prin cele trei stări de agregare ale sale: lichid, solid, gazos.

Cu scuzele de rigoare pentru această succintă lecție de botanică, pe post de preambul al unor modeste considerații existențiale, ne permitem să observăm că evoluția noastră socială și/sau politică, urmează, cu foarte puține excepții, circuitul apei în natură. La început, fiecare dintre noi devine o moleculă socială, așa cum doi atomi de hidrogen și unul de oxigen alcătuiesc fragila moleculă de apă. Urmăm o vreme, prin societate, drumul pe care ni-l alegem, asemeni cursului de apă care străbate, ani de-a rândul, întinderile pământului. 

Aceia dintre noi care intră în politică, trec într-o altă stare de agregare, așa cum apa se evaporă sub acțiunea soarelui și trece în stare de vapori.  De cele mai multe ori, pentru oamenii politici, legăturile cu pârâul originar și cu pământul pe care s-au prelins atâția ani, se rup odată cu intrarea în politică. Încep a pluti și nu mai vor să știe de celelalte molecule, încă lichide, care se rostogolesc umile, până la vărsarea în mare. Exemplele din viața politică sunt atât de numeroase încât este inutil să alcătuim un pomelnic. Este suficient să dăm deoparte trei la sută, marja de eroare, pentru a obține evidența moleculelor politice care intră în circuitul prezentat.

O vreme, moleculele politice se zbenguie, pline de speranță, într-o frenetică mișcare browniană, în drumul lor spre soare, unele mai sus decât altele. Cele mai multe rămân undeva pe la jumătatea drumului, între pământ și stratosferă, anonime și nevăzute. Altele, mai norocoase (sau nu), ajung sus de tot și îngheață, adică trec în următoarea stare de agregare. Devin țepoase, reci și foarte greu vizibile de pe pământ. 

Se adună cu altele de teapa lor și alcătuiesc niște formațiuni exclusiviste și intangibile, pe care botaniștii le numesc nori. Pe unele dintre ele, statul de drept le numește grupuri infracționale organizate. Dacă au noroc, moleculele de apă ca și cele politice, circulă mult și bine pe acolo prin atmosferă, sub această formă, invidiate (sau nu) de suratele lor, rămase să hrănească pământul. 

Legile naturii sunt însă implacabile. Fie ele molecule de apă sau molecule politice, vine o vreme când dau de o zonă fierbinte, care le topește și le aduce la forma lor de bază. Cel mai trist lucru, în acest proces, este sunetul picăturilor revenite pe pământ: pleosc! Este adevărat că, așa cum se cuvine, avem și o excepție de la regulă. Unele molecule au norocul sau abilitatea să cadă în zone mai retrase și mai înalte, unde-și continuă existența sub formă de ghețari. Asta era valabil până recent, când a intervenit o catastrofă, care desființează excepțiile și la care nu se aștepta nimeni: încălzirea globală! A bon entendeur, salut!

Editorial – Dănuț Degeratu